Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apunake şi alte fenomene & Afară-de-Unu-Singur


George Cugler

30.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Cugler
Apunake şi alte fenomene & Afară-de-Unu-Singur

Editura Compania, 2005






Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****


Horoscop


Soarele se îndrepta ursuz şi fără tragere de inimă spre linia neclintită a orizontului. Se vedea prea bine cît îl nemulţumea faptul că nu era în stare să născocească un nou fel de a apune, ca să risipească, măcar cît de cît, monotonia plimbării de fiecare zi. Oamenii erau cuprinşi şi ei de neliniştea astrului. O simţeau cum se lăsa asupra lor, cum îi pătrundea, odată cu dogoreala iritantă a acelei după-amiezi de vară. Dar nu înţelegeau de unde le venea acea nelinişte şi, cum de obicei nimeni nu se mulţumeşte cu explicaţii simple, toată lumea era de părere că de vină trebuia să fie Balena de Argint, care – zice-se – apăruse din nou în apele propontine. Pe terasa în formă de nicovală ce lega profilul pur al Împăratului de sala Congresului Adulmecativ, patru Mari Eunuci discutau cu aprindere:
- Nu ştiu ce se întîmplă cu mine, spunea unul din ei, plimbîndu-se agitat de colo pînă colo. Am simţirea că s-a petrecut o schimbare în toată fiinţa mea, în lucrurile ce mă înconjoară, în aerul pe care-l respir. Bolnav nu cred să fiu, căci nu mă doare nimic, şi totuşi...
- Şi eu simt ceva cam la fel, se grăbi să răspundă un altul, ştergîndu-şi chelia şi ceafa strălucitoare de năduşeală cu capătul brîului ce-i încingea pîntecele rotund.
- Ştiţi ce am visat azi-noapte? Am visat că aveam iarăşi..., începu al treilea şi termină fraza pe şoptite, la urechea celui de lîngă el.
- Semn rău, semn rău! exclamă acesta, căci aşa era credinţa tuturor eunucilor, că e semn rău să visezi ceea ce ţi s-a răpit pentru totdeauna.

Discuţia continuă încă o bucată de vreme pe acelaşi ton înfrigurat. În cele din urmă, Marii Eunuci ajunseră la concluzia că trebuie să caute numaidecît pe cineva în stare să-i lămurească asupra ciudatei stări sufleteşti ce pusese stăpînire pe ei. Cu fiecare minut ce trecea, impresiile din afară deveneau tot mai stranii. Vedeau totul ca într-un vis sau ca prin vălul beţiei, sau, mai precis, cu senzaţia pe care o încerci cînd revezi, după foarte multă vreme, un decor bine cunoscut. Totul este ca-n trecut, toate amănuntele identice pînă la cel mai neînsemnat, dar îţi dai seama că totuşi s-a schimbat ceva şi deodată înţelegi că acel ceva este timpul, care nu a stat în loc.

Cei patru Eunuci părăsiră terasa şi porniră spre Hipodrom. Împiedicîndu-se în straiele lor largi de mătase colorată, pe care graba le făcea să fîlfîie în toate părţile, urcară scările de marmură verde ale Amfiteatrului şi dădură buzna gîfîind în loja imperială. Un vînt plin de deznădejde, ca un oftat veneric, răbufnea din cînd în cînd în faldurile grele ale draperiilor de la intrare. Loja era goală, dar nu atît cît s-ar putea crede, căci în mijlocul ei apăruse o pelvidie, ca o floare. Pelvidiile, ca şi mătrăguna, cresc în locurile unde a căzut sămînţă de om, numai că mătrăguna încolţeşte la picioarele spînzurătorii, în timp ce pelvidia înfloreşte acolo unde sămînţa a fost împrăştiată cu bucurie. Cei patru Eunuci, dezamăgiţi de faptul că nici Împăratul, nici Marele Satrap şi nici unul dintre Curteni nu erau acolo, stăteau ca pironiţi locului, neştiind încotro s-o apuce.

Deodată, nişte cuţite întîrziate, cu lama albastră şi plăselele negre, trecură, sclipitoare şi grăbite, ca un stol de guvizi, pe deasupra capului celor patru Eunuci şi se înfipseră zbîrnîind în spătarul Tronului.
"Semne rele, semne rele", guiţară ei înspăimîntaţi şi se repeziră în colţul opus al lojei.

Jos, în arena spaţioasă, vîntul răscolise nisipul auriu şi-l preschimbase într-o mare de dune, ale cărei ondulaţii regulate se pierdeau în depărtare. Mercenari de toate naţiile rătăceau fără ţintă printre valurile de nisip. Fiecare din ei primise, ca răsplată pentru serviciile aduse, cîte un cap de pod. Dar nici unul din acei războinici pe jumătate sălbatici nu ştia cum să se folosească de un asemenea dar, şi nici nu-şi putea da seama că acelea erau ultimele capete de pod ale Istoriei. Cuprins de o inspiraţie subită, cel mai gras dintre Eunuci exclamă pe neaşteptate: "Vai, dar proşti mai sîntem! Cum nu ne-am gîndit de la început la singurul om care ne poate da un sfat în adevăr bun, la cuviosul Haemostat din Narghileea, supranumit şi "regretatul nemuritor"? Înţelepciunea lui e ca serviciul militar în Franţa, adică obligatorie; bunătatea lui e ca primul randament al unei fecioare, adică necontrolabilă; mărinimia lui e ca pietrele de moară, adică cu o gaură pătrată la mijloc; răbdarea lui e ca timbrele neîntrebuinţate, adică gumată pe spate. Să mergem deci la el!"

Ca la un semn, dădură toţi patru buzna spre ieşire şi părăsiră loja imperială. De grăbiţi ce erau, uitară să mai arunce o ultimă privire de adio asupra Hipodromului, pe care nu aveau să-l mai vadă niciodată. Parcă noi ştim, cînd trecem cu trăsura spre gară, prin dreptul casei bătrînului acordor de piane, că n-o să-l mai vedem niciodată? Parcă urmaşii noştri vor şti mîine că privesc lucruri pe care ochii noştri le-au văzut cîndva pentru o ultimă oară? Şi – la urma urmei – parcă ar folosi la ceva să se ştie asemenea lucruri? Desigur că nu! Eunucii se îndreptau acum în cea mai mare grabă (am mai spus-o o dată şi o repet, însă pentru ultima oară) spre cartierele de sus ale oraşului. O bucată bună de vreme lipăiră cu sandalele lor aurite printre băltoacele şi pietroaiele ce le îngreunau mersul, în labirintul de ulicioare întunecoase de la poalele zidurilor. Se înnoptase de-a binelea cînd se opriră în faţa unei uşi, ascunsă în umbra unei firide adînci. Era o uşă străveche, acoperită cu zdrenţe, zbîrcită şi ciupită de vărsat, cu părul vîlvoi, încîlcit de murdărie, cu un ochi pe jumătate închis de o pleoapă sîngerîndă, cu celălalt acoperit de albeaţă şi atît de bulbucat, încît aducea cu o ciupercă crescută în scoarţa crăpată a unei buturugi mucegăite.

"Deschide-te!" se piţigăi la ea unul dintre Eunuci, dîndu-i una cu piciorul. Uşa se deschise, parcă în silă, lăsînd să scape o duhoare de necrezut, care îi făcu chiar pe Eunuci, cît erau ei de Eunuci, să simtă pentru o clipă clocotind în ei atavica ură dintre sexe. Dar nu aveau timp să stea la gînduri, căci secolele treceau într-o goană ameţitoare. Şi nu aveau nici putinţa să aleagă, căci altă uşă nu s-ar mai fi deschis pentru ei în toată cetatea. Intrară deci repede, înainte ca viitorul să devină un trecut atît de îndepărtat, încît să le scape cu totul de sub control. Cei patru Eunuci se găseau acum într-o încăpere circulară de dimensiuni impunătoare, cu patru deschizături. O! farmecul acelor deschizături! O, minune definitivă, neîntrecută realizare a geniului omenesc! Toate limbile pămîntului adunate la un loc sînt neputincioase să slăvească îndeajuns chipul în care îndemînarea tehnicii se împerechease cu misterele chirurgiei şi plămădise acele născociri din beton şi fier, ce aveau însuşirile materiei vii! Nu numai artistul, al cărui suflet se freacă necontenit, ca un porc, de zăplazul fanteziei, dar nici chiar muritorul de rînd nu putea rămîne nepăsător în faţa unor asemenea deschizături.

S-a pus adeseori întrebarea: în ce constă atracţia pe care o exercită asupra noastră diferitele deschizături cu care ne întîlnim în viaţă? De unde vine acea vrajă căreia ne supunem cu toţii, fără excepţie şi fără împotrivire? Din punct de vedere formal, deschizăturile se pot împărţi în două categorii: deschizături subiective şi deschizături obiective (de ex., la aparatele fotografice). Se înţelege de la sine că fiecare individ este îndreptăţit să aibă anumite deschizături personale, fără de care nici nu ar putea trăi. Dar omul nu se mulţumeşte numai cu ele, ci se preocupă, mai presus de orice, de deschizăturile altora. Noţiunea de deschizătură poate fi concretă sau abstractă, după împrejurări. Astfel, o deschizătură îngustă, ale cărei margini vin în atingere cu corpul străin ce se strecoară printre ele, este o deschizătură concretă, în timp ce una largă, prin care acelaşi corp străin poate trece fără să se atingă de nimic, este o deschizătură abstractă. Cei mai mulţi teoreticieni susţin că deschizăturile abstracte sînt o formă a infinitului. Omul de bun simţ însă găseşte că ele nu sînt de nici un folos şi că deci mai bine nu ar exista.

Dar să ne întoarcem la deschizăturile încăperii despre care vorbeam mai sus. Prima, ascunsă în umbra hazlie şi ocrotitoare a unor stîlpi contractili, ducea la cer, de care era legată printr-o punte aeriană de nervi umani, uscaţi şi unşi cu miere de stele. Cu toate că nu avea o culoare precisă, în jurul ei plutea o foarte puternică senzaţie de albastru. A doua deschizătură, rotundă şi puţin ţuguiată, sugea ca un sorb şi înghiţea tot ce trecea prin dreptul ei. Pentru a pătrunde înăuntru, trebuia dată la o parte o draperie grea de false membrane, dincolo de care se afla o boiangerie de lux, înzestrată cu toate cele necesare pentru prelucrarea cromozomilor. A treia se mişca întruna, iute ca suveica, şi, pînă să-i treci pragul fierbinte, te poticneai de mai multe ori. Dar, odată intrat, nu-ţi părea rău, căci descopereai, în interiorul căptuşit cu unghie, o instalaţie de duşuri din care ţîşnea şpriţ în loc de apă. Ultima, de o stricteţe canonică, avînd ca unic ornament o discretă emblemă masochistă, ducea în interiorul unui nas. În mijlocul pardoselii, strînsă între lespezile de porfir, se găsea o oglindă rotundă, măsurînd vreo şase coţi în diametru. Eunucii îngenuncheară la marginea ei şi ridicară braţele spre cer: "Oglinda este apa stafiilor", spuse pe şoptite unul dintre Eunuci şi toţi patru se cutremurară cu convingere. Apoi se aplecară înainte pînă atinseră oglinda cu burţile şi, fără să mai aştepte, începură să înoate simbolic pe suprafaţa ei lustruită. Întreaga încăpere era cufundată în întuneric. Doar faţa oglinzii se lumina din cînd în cînd de o licărire nehotărîtă, verde-cenuşie, culoarea coclelii. Făcuţi ghem, cu genunchii la gură, Eunucii pluteau pe apa de lumină, ca nişte dovleci multicolori.

Pe nesimţite, sala se umplea de lume. Pîlcuri întunecate de omenire pătrundeau fără întrerupere prin toate patru deschizăturile şi se înşirau în tăcere de-a lungul pereţilor. Printre cei din urmă apărură Femurii, uşor de recunoscut după micile grilaje de fier ce împrejmuiau personal pe fiecare ins, urmaţi de aproape de Astragali şi de Iliaci, în timp ce, din partea opusă, înainta Colegiul Numismaţilor, purtînd în frunte o pancartă pe care scria: "NOI NU PRINDEM PĂSĂRI". Nici cel mai mic zgomot nu tulbura liniştea solemnă a sălii. Prezenţa acelei mulţimi de oameni era trădată doar de o slabă deosebire de nuanţă pe care feţele lor livide o făceau să se desprindă din fundalul întunecat. Faima Cuviosului Haemostat era atît de răspîndită, încît nu era nicidecum de mirare că tot poporul venea spre el în ceasurile acelea de grea cumpănă.

După o aşteptare lungă, neclintită, cei de faţă înţeleseră, printr-o intuiţie sigură, că preacuviosul sosise în mijlocul lor. Făptura lui prinse să apară vederii treptat-treptat, plutind în aer, în mijlocul încăperii, la o depărtare nehotărîtă, şi răspîndea o slabă lumină cenuşie de imagine radioscopică. În pîntece se vedea foarte lămurit umbra opacă a unei ancore de vapor, pe care Haemostat din Narghileea o înghiţise cîndva, în tinereţe, ca o sfidare adusă teoriei purgativelor psihologice, susţinută de un teosof adversar.

Răsunător ca un clopot de catedrală, glasul Cuviosului Haemostat umplu deodată bolţile:
"Nu vă temeţi, nu vă văitaţi!" zicea el. "V-aţi înfricoşat ca o turmă de oi ce simte venind urgia. Dar ea a trecut peste voi fără să vă vatăme. Ascultaţi ce vă spun: timpul s-a însoţit la începutul începuturilor cu aşezările pămîntului şi au urmat împreună aceeaşi cale. Dar iată, acum s-au despărţit. Lunecînd în timp, lumea s-a mutat dintr-o dată în mijlocul unor alte măsurători, iar timpul în care aţi fost zămisliţi şi aţi trăit pînă acum s-a dus, cum se duce valul cînd îi iau locul alte valuri pornite din adîncul oceanului. Vi s-au schimbat vremurile începuturilor voastre şi voi aţi rămas în loc, fără însăşi putinţa de a vă sfîrşi viaţa. Dar nu vă înspăimîntaţi! Aţi început a nu mai fi, căci timpul vostru nu mai este, dar nu braţul morţii v-a secerat, ci trecutul şi viitorul s-au închis peste voi, ca cele două scoarţe ale unui ceaslov, şi v-au prins la mijloc. Nu vă temeţi, nu vă văitaţi, nu vă temeţi, nu vă văitaţi", repeta întruna Cuviosul, şi glasul său, din ce în ce mai slab, se stinse încetişor, împreună cu întreaga arătare.

Roasă de acidul timpului, înfăţişarea tuturor celor adunaţi în jurul oglinzii se schimba necontenit şi, cu fiecare imagine nouă ce lua locul uneia vechi, nivelul oglinzii scădea, scădea mereu, spre adîncuri irevocabile. În zilele noastre, oglinda, cu cei patru Eunuci, se află în fundul unui puţ adînc de o mie şi ceva de ani şi care se adînceşte neîncetat. La gura puţului se adună din cînd în cînd învăţaţii acestei lumi şi încearcă să-i pătrundă misterul. Cînd văd că nu izbutesc, îşi întorc privirile spre cer şi caută să dezlege taina stelelor. Dacă se uită în puţ, vorbesc de Theopompo sau de Balena de Argint; dacă se uită în sus, vorbesc despre nemurire. Dar nici unul din ei nu ştie că în fundul puţului se oglindesc toate stelele şi că nu există nici răsturnare, nici început, nici sfîrşit, nici semne care să ne arate unde este jumătatea drumului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer