Adriana Babeţi predă literatura comparată la Universitatea de Vest din Timişoara. A publicat volumele: Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură (1997 – Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară), Dilemele Europei Centrale (1998), Arahne şi pânza (2002). Împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş a scris romanul Femeia în roşu (1990, ed. I – Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză; 1998, ed. a II-a; 2003, ed. a III-a, Editura Polirom). La Editura Polirom coordonează, alături de Cornel Ungureanu, colecţia A Treia Europă, precum şi volumele Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (1997) şi Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă (1998).
*****
Dincolo de timp
Deşi, când trebuie definit "la nuanţă", dandysmul scapă mereu oricărei constrângeri, stârnind dispute savante, el produce totuşi consens atunci când se lasă descris "în mare". Asupra dublei accepţii de fond a dandysmului cad de acord mai toţi scriitorii, filosofii, istoricii, criticii şi teoreticienii literari. Pe de-o parte, cei mai mulţi susţin că dandysmul e un fenomen strict istoric, ale cărui rădăcini sunt reperabile într-un timp şi spaţiu anume (Anglia sfârşitului de veac XVIII). Dar stilul numit încă de pe vremea lui Brummell dandysm are rădăcini mult mai adânci. El iese din istorie şi devine o matrice. Sau, altfel spus, un pattern (fie doar al spiritului european, fie al celui universal uman).
Dandysmul ar fi, după Barbey d’Aurevilly şi Baudelaire, o "instituţie vagă, eternă", un stil "atemporal", un fel de genotip occidental, un ideal de umanitate. O utopie, decretează dandylogia contemporană. Iar dandy-i înşişi nu pregetă să îşi găsească rădăcini mitice, genealogii ilustre, "certificate de nobleţe".
Alcibiade sau coada tăiată
Întortocheata poveste a dandysmului ar putea începe, după unii, cu Alcibiade, frumosul discipol al lui Socrate, şi cu acea coadă tăiată a câinelui. Despre nobilul atenian, istoricii (Xenofon mai ales) nu vorbesc cu prea multă îngăduinţă. Poate doar Plutarh să facă excepţie. Alcibiade e frumos, bogat, de familie bună, inteligent, fără a se ridica însă vreodată nici la măreţia tutorelui său (Pericle) şi nici la cea a mentorului spiritual (Socrate). Mult prea risipitor cu darurile oferite de zei, extravagant, egocentric, de o ambiţie nesăbuită, Alcibiade rămâne în amintirea atenienilor drept bărbatul "cel mai neînfrânat şi arogant", "îmbătat de putere", "îngâmfat de laudele ce i le aduceau nu puţini dintre cei puternici". De unde atunci faima sa peste veacuri? De unde fascinaţia exercitată cu precădere asupra lui Byron sau Baudelaire?
Probabil că datorită firii sale de o nemaiîntâlnită supleţe, care-l face să împrumute întotdeauna, ca pe o mască, stilul celui din faţa lui, pentru a-l cunoaşte mai bine, ca în final să îl poată surprinde şi, astfel, cuceri. Cum altfel să se lase interpretat, de pildă, unul dintre cele mai cunoscute gesturi, când taie fără milă frumoasa coadă a câinelui cumpărat cu 7000 de drahme, lăsându-i muţi de uimire pe atenieni? Dorinţă de a sfida, cruzime absurdă, un gest pervers? "Felinitate, narcisism de clasă, pasiune pentru pariuri şi jocuri, prodigalitate, temperament." Sunt doar câteva din trăsăturile acestui dandy avant la lettre, pe care le analizează cu fineţe Roger Kempf. Li s-ar mai putea adăuga, între altele, plăcerea ostentaţiei vestimentare şi a travestiului, luxul sfidător afişat (dar numai acolo unde se ştie preţuit: la Atena, de pildă, nu şi în Sparta sau Tracia), homosexualitatea, puhoiul gesturilor sau vorbelor şocante.
Pentru cine ar vrea să-i urmărească întortocheata viaţă, lucrare mai la îndemână decât cea a lui Plutarh nu există. De acolo am aflat, de pildă, despre frumuseţea lui Alcibiade cel peltic, care, "înflorind la orice vârstă a vieţii sale, l-a făcut plăcut şi drăgăstos şi când era copil, şi când era băiat, şi când era bărbat". Sau despre ciudăţeniile timpurii ale mândrului atenian, care îi anunţă pe de-a-ntregul viitoarea fire. Jocuri încheiate năucitor, doar pentru a câştiga: mâna adversarului muşcată până la sânge, "ca de un leu", în clipa când simte că va fi biruit; sau trântitul nebunesc pe jos, în faţa unui atelaj în galop, numai pentru ca tovarăşii de joacă să poată socoti zarurile aruncate de el pe pământ. Iar ceva mai încolo, din tinereţe până când se va săvârşi din viaţă, la doar 46 de ani, cu un trup "bine alcătuit şi viguros", dovedind o grijă neabătută pentru a-şi păstra forma frumoasă, plină de forţă, dar şi de graţie: de la exerciţiile ecvestre sau cursele de care, încununate de glorie la Olimpiade, la gimnastică (făcută zilnic împreună cu maestrul, pe vremea uceniciei la Socrate), de la pregătirile pentru luptă, până la biruinţele în înfruntări armate pe uscat şi pe apă.
După cum tot în Plutarh stă scris despre risipa năprasnică de daruri, ospeţe, spectacole prin care îşi cucereşte prietenii, dar şi duşmanii, despre felul cum, spre a le intra pe sub piele spartanilor la care se refugiază, nobilul atenian obişnuit cu luxul renunţă la mantiile scumpe din stofă de Milet, la parfumuri şi podoabe. Se spală în apa rece a râurilor de munte, îşi lasă părul să crească, mănâncă "vestita fiertură neagră", vorbeşte puţin şi aspru. În timp ce în Tracia, spre a le face pe plac gazdelor, se îmbată mereu. Pentru ca în Asia Mică sau la curtea persană să trăiască în fast şi splendoare. Tot atâtea măşti pentru un suflet ce nu se va lăsa prins vreodată în capcana cuiva. Decât, poate, în cea întinsă, fără să vrea, de către el însuşi.
Dacă Alcibiade este cap de serie, "casta" în care se proiectează marii dandy îi mai numără pe Cezar, Catilina, Petroniu şi, mai târziu, pe Lauzun sau Pascal. (Pe cei dintâi îi pomeneşte Baudelaire, iar pe francezi – Barbey d’Aurevilly.) Acesta din urmă nu va pregeta să le dedice chiar un capitol în cartea despre Brummell, rescriind ca un adevărat prozator povestea lui Lauzun.
Stil şi program Între primii care definesc dandysmul ca "stil", ba chiar ca "un fel de religie", se află Baudelaire. În Pictorul vieţii moderne, el îi dedică dandy-ului un capitol aparte, plasându-l strategic între alte două portrete: militarul şi femeia. "Instituţie în afara legilor, dandysmul are legi riguroase cărora li se supun cu stricteţe toţi membrii, oricare le-ar fi, de altminteri, impetuozitatea şi independenţa caracterului".
Atunci, specifice dandy-ului "etern" s-ar dovedi "cultivarea ideii de frumos în propria lui persoană", superioritatea aristocratică a spiritului, adorarea distincţiei, simplitatea eleganţei, originalitatea, plăcerea de a uimi şi "orgolioasa satisfacţie de a nu fi niciodată uimit", un cult de sine însuşi exacerbat, spiritul de opoziţie şi revoltă, blazarea, răceala, refuzul trivialităţii, al vulgarităţii. Cu o rară intuiţie (venită probabil din faptul că dandysmul nu e, pentru el, doar un obiect de analiză, ci şi – până la un punct – un mod de a trăi), Baudelaire trasează întregul "program" al unui stil dincolo de epoci şi ţări. S-ar putea deci vorbi despre un "mit dandy" actualizat periodic în istoria Europei? Unii nu au nici o îndoială. Dacă dandy-ul e un gen, atunci "speciile întrupate de el poartă marca proprie a epocii în care ele trăiesc".
Exemplele nu prididesc să apară începând din veacul al XVI-lea, purtând nume dintre cele mai ciudate, greu de tradus. Iată-i pe graţioşii efeminaţi, favoriţii lui Henri al III-lea: les mignons. Delicaţi, plini de eleganţă, gentili, un Epernon (Jean Louis de Nogaret de la Valette, duce d’Epernon) sau amiralul de Joyeuse sau Jacques de Lévis, conte de Livarot, pe care istoriile îl pomenesc şi cu numele de Quélus (ori Caylus), toţi îşi împart farmecele cu fiul Catherinei de Medicis, copleşiţi de onoruri, dar şi de ura întregii nobilimi. Nu altceva stârnesc în acelaşi veac – însă în Anglia – protejaţii lui Iacob I, George Villiers, duce de Buckingham, contele de Somerset sau Robert Car.
Eleganţă cu tocuri roşii În secolul următor, la curţile Franţei, tinerilor eleganţi şi sfidători li se va spune, când cu invidie, când cu dispreţ, muguets (la propriu: "lăcrămioare"; la figurat, familiar: "tineri eleganţi"), plumets ("panaşe"), dar mai ales petits-maîtres (cuvânt cu cuvânt – "micii stăpâni", iar în codul saloanelor – "sclivisiţi"). Cine are răgaz poate citi cu folos o mulţime de cărţi, parte traduse şi în română, spre a înţelege mai bine complicata întreţesere de sentimente, gesturi, vorbe dintre un suveran şi favoriţii săi, relaţia de tulbure dependenţă dintre aceştia: de la Memoriile lui Saint-Simon sau ale cardinalului de Retz la Caracterele lui La Bruyere ori la Un precursor al dandysmului de Barbey d’Aurevilly. Dar mai ales câteva studii docte despre acest "dandysm avant la lettre". Suntem în plină epocă a "tocurilor roşii" (la propriu, aşa cum provocatorii pantofi mai pot fi astăzi văzuţi doar prin muzee), în era nobilimii elegante, care îşi poartă rangul cu suverană detaşare şi cu acest semn distinctiv. Iar când moda lor trece, les talons rouges rămâne o metonimie destinată să ţină loc în conversaţii (când cu ironie, când cu admiraţie) pentru tot ce mai poate însemna o aristocratică eleganţă.
Din întreaga suită a avant-dandy-lor veacului de aur se desprinde celebra figură a lui Lauzun. Antonin Nompar de Caumont, conte şi mai apoi duce de Lauzun, cel despre care Marea Domnişoară, Domnişoara de Montpensier, vara lui Ludovic al XIV-lea, scrie cu iubire încărcată de suferinţă şi melancolie: "O distincţie extraordinară [...], un milion de singularităţi". Sunt cuvintele unei fecioare de 43 de ani, săgetată de o dragoste năprasnică pentru un bărbat ciudat, provocator, insolent, curajos, fermecător, care intră în graţiile Regelui Soare, refuzând să se lase inclus în banalitatea de serie a curtenilor. Tulburat de sângele rece al lui Lauzun, admiratorul Albionului, Barbey d’Aurevilly, scrie: "Avea acel egoism englezesc – cel mai teribil din câte au existat vreodată, după egoismul roman. Prin ţinută, prin originalitatea ei (nuanţată însă), prin pretenţia de a nu fi precum ceilalţi, pe când ceilalţi erau cu toţii egali în faţa lui Ludovic al XIV-lea; prin sângele rece şi stăpânirea de sine, prin neprevăzutul conduitei (căci una din trăsăturile dandy-lor era de a nu face niciodată ceea ce se aşteaptă de la ei) – prin toate acestea Lauzun a fost un dandy. A avut acea vanitate necruţătoare, de fiară aproape, a dandy-lor. [...] S-ar putea scrie un studiu grozav despre Lauzun, dacă n-ar fi fost deja scris. Şi, culme a norocului trufiei, el a fost scris tocmai de prinţesa care, între toate femeile, l-a iubit cel mai nebuneşte pe Lauzun. Acest Cezar Borgia cu femeile – şi, între toate, mai abitir cu ea – acest Cezar Borgia care i-ar fi putut da lecţii lui Machiavelli nu a trebuit să-şi scrie memoriile precum marele Cezar. I le-a scris femeia cucerită, o prinţesă îndrăgostită, brutalizată şi, cu toate acestea, continuând să iubească. În timp ce Brummell nu a avut alţi istorici decât pe dl Jesse şi pe mine. Pagini încântătoare din Memoriile Domnişoarei de Montpensier dau întreaga măsură a lui Lauzun – un dandy de dinaintea dandysmului, un englez al Franţei. Cât un roman de Stendhal!".
Travesti Chiar dacă nu la fel de cunoscut precum Lauzun, nu mai puţin demn de a deveni personaj de roman e, în acelaşi veac al XVII-lea, bizarul François Timoléon, abate de Choisy, prins în scandaloase afaceri de amor şi într-atât de efeminat, încât travestiurile sale ajung să nu mai surprindă pe nimeni. Deşi uneori doreşte să i se spună "contesa de Barres", Memoriile îi sunt semnate bărbăteşte, François Timoléon de Choisy. Deloc întâmplător, cele mai gustate pasaje îi sunt închinate lui Lauzun, "omuleţul insolent" şi seducător: "Niciodată un om nu a ştiut să se plieze atât de bine la toate gusturile şi capriciile".
Dacă pentru mulţi această efeminare stranie, dusă uneori la paroxism prin travestiuri şi pseudonime, ar ilustra felul de a fi al dandy-ului "etern", atunci secolul al XVIII-lea oferă câteva exemple năucitoare. Între care, celebru, cavalerul d’Eon, cel ce tulbură minţi şi inimi la curtea Franţei, Rusiei şi Angliei. Deghizat într-o superbă domnişoară, Charles Genevičve Louise Auguste Andrée Thimothée de Beaumont, tânărul şi delicatul diplomat francez împovărat cu şase prenume (trei masculine, trei feminine), o cucereşte pe ţarina Elisabeta. La Sankt Petersburg el devine Lia de Beaumont. Întors cu succes la Paris, îmbracă uniforma de căpitan de dragoni, luptă cu bravură pe front şi cucereşte chiar Crucea Sfântului Ludovic. Iar la Londra intră în saloane când bărbat, când femeie, după cum o cer împrejurările jocului politic, stârnind atâtea dispute asupra sexului său, încât în 1771 pariurile puse de englezi pe seama sa ating fabuloasa cifră de 300000 de lire. Nimeni altul decât Beaumarchais este trimis să clarifice misterul ciudatului francez. Medicii, dar şi împricinatul declară oficial, în scris: e femeie. Aşa va rămâne până în clipa morţii, timp de încă trei decenii, în exil londonez: domnişoara d’Eon. Numai că, după ce examinează cu atenţie corpul bătrânei de 83 de ani, medicii decretează, la 21 mai 1810, în prezenţa a 15 martori: e bărbat.
Excentricităţi nu mai puţin spectaculoase îi împing în acelaşi secol al XVIII-lea pe austriacul von Kaunitz sau pe germanul von Buhl în galeria (e drept, firavă) a dandy-lor eterni. Cel puţin aşa îi vor socoti, peste ani, câţiva dandylogi împătimiţi. Despre von Kaunitz, Barbey d’Aurevilly nu se poate stăpâni să nu comenteze, într-un apendice la o notă din opul dedicat lui Brummell, egoismul feroce, modul nonşalant cu care prinţul Wenzel Anton von Kaunitz-Rietberg îşi compune zilnic "maiestuoasa frivolitate" a unei toalete. Nimic nu-l poate smulge de la complicatul şi prelungul ritual al îmbrăcatului, parfumatului, pudratului. Nici măcar agonia şi moartea protectoarei sale, însăşi împărăteasa Austriei.
Cu totul unică rămâne în analele elegantologiei trecerea cancelarului Mariei-Theresa printr-un şir de saloane, pe lângă zeci de valeţi înarmaţi cu mănunchiuri de pene, care îl pudrează din mers pentru a-i da părului exact nuanţa dorită de el. Cum la fel de antologice sunt şi cele 300 de ţinute complete ale ministrului de la curtea de Saxa, Heinrich von Buhl, însoţit mereu de 200 de servitori.
Mit? Arhetip? Exemple – până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când toate datele poveştii despre dandysm se schimbă – s-ar mai putea găsi. Important este că toată această paradare de nume, de la Alcibiade la von Kaunitz, le sugerează câtorva specialişti în ale dandysmului persistenţa în spaţiul european a unui mit ce renaşte precum Phoenix-ul: "Dandysmul ar fi nu atât producţia istorică a unei anumite societăţi, cât formularea efemeră şi mereu repetată a mitului arhaic al unei vârste de aur, în care frumuseţea e la fel de sacră ca egoismul". "Paradis al aristocraţilor spiritului", "concretizare a unui vis atemporal şi universal", dandysmul ar părea limitat totuşi, dacă nu într-un timp, atunci măcar într-un spaţiu: cel al bătrânei civilizaţii occidentale. Dar lui Chateaubriand, de pildă, sau lui Fromentin li se pare a întrezări ceva din stilul dandy chiar şi în inima ţinuturilor exotice, în America, Africa sau Arabia.
Chateaubriand, susţine Baudelaire, a dat de bărbaţi ce întrupau această "instituţie vagă, la fel de ciudată ca şi duelul", tocmai "prin păduri şi pe malul lacurilor Lumii Noi". Legilor dandysmului (care e, după acelaşi Baudelaire, o instituţie în afara legilor) li se supun toţi membrii castei, oriunde pe mapamond. "Vanitoşi şi superbi, distanţi, cocheţi, stârnind dorinţa, aceştia sunt – nomazi sau sedentari – dandy-i lui Fromentin." Un tânăr cântând lasciv şi provocator din fluier într-o cafenea maură, un altul cu surâsul melancolic întipărit pe faţa de o paloare maladivă, părăsindu-şi soţia spre a-l urma pe un domn (notat doar cu iniţialele) M.N. în Sud, o căpetenie de trib trecând, în mijlocul unei caravane, cu alura, veşmintele şi chipul fardat de femeie, sunt doar trei portrete minuţios descrise la mijlocul veacului al XIX-lea de Fromentin.
Atunci să fie vorba de mai mult decât despre un mit? De un arhetip? (Deşi arhetipologia tradiţională nu îl recunoaşte.) Părerile sunt din nou împărţite. Cu toate că plutonul adepţilor unui mit, ba chiar arhetip al dandy-ului se poate mândri cu câteva nume mari (Brummell însuşi, Barbey, Baudelaire, Balzac, Huysmans, Giraudoux), armata celor care susţin că dandysmul e un fenomen strict istoric covârşeşte nu doar prin număr, ci şi prin argumente.
Dacă ar fi de ales o tabără, din pripeală am trece fără ezitare de partea acestora din urmă, din simplul motiv că raţionamentele lor par temeinice. În primul rând, toate apariţiile avant-Brummell sunt meteorice, mult prea puţine şi rare pentru a susţine anvergura unui mit, iar persoanele (şi mai apoi personajele) care îl întrupează nu au decât parţial trăsăturile unui erou mitic. "Oricât de celebri ar fi, indivizii aceştia nu rămân altceva decât nişte cazuri. Îi poţi invidia, lua peste picior ca Moliere, îi poţi detesta sau dispreţui, precum Voltaire, te poţi sili să le intri în graţii sau, dimpotrivă, să îi respingi, dar ei rămân doar ceea ce sunt. Provoacă scandal, stârnesc cleveteli, fără a putea însă face şcoală."
Cine ia foarte în serios litera ştiinţei şi caută o definiţie (fie după Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade, fie după Barthes) ajunge destul de repede la concluzia că dandy-ul nu este un mit. "Hercule, Orfeu, Siegfried, Don Juan, oricât de diverse ar fi reprezentările lor, prezintă o sumă de constante intangibile, prin care se identifică rapid. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu figura dandy-ului: debordantă, multiformă, ea rămâne de neperceput. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât caracterul singular şi proteiform al dandy-ului e amplificat prin dubla necesitate de a suprinde şi de a fi original. Necontenita varietate a măştilor exaltă şi înfrumuseţează radicala sa alteritate."
Sigur că veşmintele roşii ale lui Alcibiade au ceva provocator, sigur că Lauzun fascinează cu aerul său distant o curte întreagă, sigur că privirea tinerilor arabi sau a indienilor din America e încărcată de măreţia demnă a singurătăţii, dar toate sunt fragmente ale adevăratului stil dandy, simple părţi ale unui întreg. Despre care se poate vorbi ca atare doar o dată cu naşterea fenomenului Brummell, anticipat în Anglia şi Franţa de mutaţii istorice radicale. Aşadar, cum? Mit sau istorie?
Şi-şi Ieşirea din impas o găseşte unul dintre cei mai temeinici investigatori ai dandysmului, Emilien Carassus, în Le mythe du dandy, carte apărută acum mai bine de trei decenii, care continuă să fie citată şi răscitată. Ce susţine Carassus, împăcându-i pe toţi? Că dandysmul e, până la urmă, şi un fel de mit, dar şi o realitate istorică. "Înzestrat cu o stare civilă, situat istoric într-un anume tip de societate, dandy-ul devine suveran prin forţa unei imagini cvasimitice pe care o impune acestei societăţi. Şi, lucru curios, până să ajungă la actuala devalorizare, mitul nu s-a creat doar în jurul cutărui sau cutărui dandy, ci în jurul dandysmului însuşi. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când începea să apună era istorică a dandy-lor, s-a dezvoltat o filosofie aproape coerentă a dandysmului. Pe măsură ce dandy-i reali se stingeau, dandy-ul imaginar atingea apoteoza, inspirat de luminoasa dâră a acestor aştri în declin."
Mulţimea variantelor în care ne apare tipul dandy, fie într-un moment anume al istoriei, fie încă din vremurile antice, înzestrat cu toate atributele genului (cazul exclusiv al lui Brummell) ori numai parţial, poate descumpăni spiritele prea ordonate. Acest proteism derutează deoarece el se joacă nu doar pe scena reală, ci şi pe cea imaginară, mai exact pe scena literaturii. Ca şi cum nu ar fi fost suficientă oscilaţia dandylogilor între realitate şi mit, deruta e sporită de apariţia unei puzderii de personaje dandy, ba chiar a unei scriituri dandy în romanele, povestirile, memoriile, jurnalele a numeroşi autori, din primele decenii ale secolului al XIX-lea până în zilele noastre. În consecinţă, alte nuanţări ale tipului şi stilului dandy, alte aproximări (prin extensia ori restrângerea sensului); cât să i se piardă însuşi conturul, şi aşa tremurător.
Din nou, împăciuitorismul senin al lui Carassus (la care subscriem) reaşează lucrurile în matcă: "La început dandy-ul a fost un tip plasat în istorie şi limitat ca atare prin configuraţia sa anecdotică. Dar mai există un soi de dandysm ideal, o concepţie imaginară şi, de altfel, variabilă a dandysmului, căreia orice dandy îi e dator măcar în parte pentru magica sa dominaţie, dar pe care nici unul nu ar putea-o întrupa pe deplin. După cum, sub diferite forme, este mereu posibil să descoperim un dandysm avant la lettre sau chiar după ce ecourile sale se vor fi şters. Pentru a rezuma, să spunem că analistul fenomenului e scindat între real şi mit. Mai exact, mitul se naşte din real, dar îi dă la rândul său formă, iar modul în care atribuim calificativul de dandy trece întâi prin ideea pe care ne-o facem despre dandysm".
Şi, spre a face definitiv ordine: "Recunoaştem că dandysmul, în limitele sale stricte şi oficiale, poate fi studiat ca fenomen istoric. Nu e deloc întâmplător că el a apărut în Anglia în zorii secolului al XIX-lea, înainte de a se manifesta în Franţa lui Louis-Philippe. A neglija acest context ar fi o întreprindere vană. Se poate vorbi, desigur, despre un dandysm avant la lettre, care să facă din Alcibiade primul dandy. Dar nu credem că apariţia unui cuvânt şi aplicarea sa unei categorii precise de indivizi să fie o simplă întâmplare. Din clipa în care o atitudine e numită, botezată efectiv, ea se modifică profund. Un dandysm conştient, intitulat ca atare, diferă în mod esenţial de un dandysm vag, reperat ulterior ca dând seama de un comportament fără limitare istorică sau geografică. După cum ar fi o restrângere de perspectivă nepermisă dacă s-ar neglija faptul că, după ce termenul a fost inventat, generând un soi de cristalizare mitică, el s-a reconcretizat frecvent, cu variaţiuni şi extensii". Tocmai despre aceste concretizări va fi vorba în cele ce urmează, nu înainte însă de a recapitula cele mai importante momente din istoria ţării cu nume ciudat: Dandyland.
