Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La belle Roumaine


Dumitru Ţepeneag

13.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dumitru Ţepeneag
La belle Roumaine
Editura Paralela 45, 2004




  Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

I


De câteva zile se aşeza tot la aceeaşi masă. Greu de explicat cum de-o găsea de fiecare dată liberă. Mai ales la început, sau mai exact spus în primele trei zile: nimeni n-o ocupa până la venirea ei. Era, să zicem, un simplu hazard. Iar în zilele următoare nu mai era hazardul, ci Jean-Jacques, patronul, care veghea ca masa să rămână liberă, atât era de convins că frumoasa blondă o să continue să vină. Convingere sau mai degrabă dorinţă, cele două se conjugau în mintea lui şi-l determinau să aibă o comportare ce risca să pară bizară în ochii clienţilor mai vechi. De vreme ce tot el făcea şi pe barmanul, cum să nu fie tentat să supravegheze mişcările, mai degrabă aleatorii, ale clienţilor, ba chiar să intervină, uneori:
- Nu vă aşezaţi aici, zicea el. Masa e rezervată.

Clientul păru puţin descumpănit. Ţinea în mână un ziar făcut sul: nu, nu "Le Monde", ci "Paris Turf", pe care se vedea doar capul unui cal cu "ochelari", protecţiile acelea din piele necesare cailor de curse mai sperioşi; acestora nu le convine alergarea în pluton, iar ochelarii îi obligă să vadă numai înainte, nu şi lateral. Jean-Jacques dădea din cap în semn că înţelege foarte bine şiretlicul. În felul ăsta, calul se crede singur pe iarba grasă a hipodromului, vioi şi de capul lui, nu e stresat de ideea de competiţie. Explicaţiile clientului erau destul de convingătoare. Deşi, se gândise după aceea barmanul, calul pe hipodrom, în timpul cursei, nu se poate să nu simtă umanoidul care se agită ca un diavol pe spinarea lui şi din când în când îl mai şi loveşte cu un fel de vargă elastică îmbrăcată în piele. Nu se poate să nu simtă această voinţă străină care se manifestă prin lovituri una mai dureroasă ca cealaltă...

Jean-Jacques era un bărbat masiv despre care s-ar putea spune că arăta mai în vârstă decât era în realitate. Cu alte cuvinte, înfăţişarea lui nu avea cum să nu impună un oarecare respect clienţilor. Aşa că celălalt, clientul cu "Paris Turf"-ul, îl privi atent, pentru că voia să-şi dea seama dacă nu cumva barmanul îl ia peste picior. Acesta însă arbora o figură plină de gravitate, nu părea să-i ardă de glume.
- Rezervată? se miră turfistul.
- Da, da, masa e rezervată. Nu insistaţi.
- Păi puneţi atunci un cartonaş, o etichetă, puneţi ceva ca să ştim o socoteală, bombăni clientul, căci i-ar fi plăcut şi lui să se aşeze din când în când la masa aceea şi să-şi citească ziarul.

Desigur, era o masă excelent plasată: nici prea aproape de faţada cu geam a micului bistrou pe care Jean-Jacques îl numea pompos cafenea, dar nici prea departe, ci într-un al doilea plan, la umbra cuierului unde frumoasa necunoscută îşi agăţa mantoul de blană, încă necesar în zilele acelea de februarie, mai friguroase decât de obicei. Se spune că femeile s-ar da în vânt după vizon, unora însă li se pare vulpea argintie încă şi mai şic. Probabil că blana asta confecţionată din cozi de vulpi argintii contribuise şi ea într-o oarecare măsură la admiraţia barmanului pentru femeia care semăna, după părerea lui, cu actriţele din filmele de dinainte de război. Femei adevărate, domnule! Frumoase, elegante şi înzestrate cu tot ce le trebuie...

De frumoasă era frumoasă! Trăsăturile perfect regulate ale chipului alcătuiau o fizionomie simpatică şi inteligentă, chiar dacă ochii de un albastru de peruzea se pierdeau uneori în gol, iar buzele se retractau într-o uşoară crispare. Ai fi zis că suferă sau că rumegă gânduri nu tocmai roze. Cine ştie ce amintiri greu de îndurat târa după ea, cine ştie în ce trecut nemilos se afla şi acum captivă... De aceea nici nu părea tot atât de tânără pe cât era de frumoasă! Din fericire pentru ea şi pentru toţi clienţii cafenelei, rictusul acesta apărea destul de rar şi dispărea foarte repede.

Masa ei era deci perfect vizibilă de la barul unde Jean-Jacques trebăluia de zor. Numai că acesta nu îndrăznea s-o privească de-a dreptul ori s-o fixeze câteva lungi secunde cu privirea, aşa cum i-ar fi fost foarte uşor s-o facă din locul atât de strategic în care se afla. Se mulţumea să-i arunce ocheade rapide, piezişe, drept care s-ar putea spune că o mânca din ochi, dar cu intermitenţe. O ciugulea...

Nu rămânea niciodată mai mult de o jumătate de oră. Comanda de obicei o cafea cu o geană de lapte, rareori însoţită de un corn. Avea o voce gravă, cu un accent pe care Jean-Jacques nu izbutise decât cu mare greutate să-l identifice.

Nu, nu era accentul italian pe care Jean-Jacques îl cunoştea foarte bine. Călătorise de mai multe ori în Italia când era tânăr, pe urmă avusese o legătură amoroasă cu o italiancă din Florenţa care la un moment dat a dispărut fără urme. Se cunoscuseră la Paris şi trăiseră doar câteva săptămâni împreună. Totuşi, la un moment dat, le trecu prin cap să se căsătorească. De aceea Silvia se întoarse la Florenţa unde urma să vină şi Jean-Jacques, să-i cunoască părinţii. Când se dădu jos în gara din Florenţa, Silvia nu-l aştepta pe peron aşa cum îi făgăduise. Iar Jean-Jacques nu-i cunoştea adresa. Ştia doar că o cheamă Silvia Burlesconi. Se uită într-un anuar telefonic: nici un Burlesconi. E un nume rar, îi explicase Silvia... Nu numai că sunt puţini, dar n-au nici telefon! se gândi înciudat Jean-Jacques. Ieşi din gară şi se plimbă niţel pe străzile din jur. Mâncă o pizza. Excelentă! Comandă şi un expresso. Nu avea chef să facă pe turistul. O japoneză îl privi cu ochi galeşi. Se apropie de el legănându-şi nonşalant aparatul de fotografiat. Poate că-l lua drept un localnic şi voia să-i ceară o informaţie... Jean-Jacques se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre gară să afle care e primul tren pentru Paris.

A doua zi, se întorcea cu buza umflată în oraşul natal. O săptămână nu ieşi din casă. Pe vremea aceea încă mai trăia maică-sa. Mai mult, ea se ocupa de micul bistrou. Biata bătrână era disperată când îl vedea pe Jean-Jacques nemişcat, toată ziua cu ochii aţintiţi în tavan. Aşteptând ce? Silvia nu mai dădu nici un semn de viaţă. Dispăruse cu desăvârşire. Probabil că i se întâmplase ceva, o nenorocire cumplită. Îşi pierduse viaţa într-un accident de automobil. Cel ce conducea pierduse controlul volanului şi intrase într-un camion-cisternă. Era un fost amant al ei, gelos din cale-afară pe Jean-Jacques. Ea tocmai îi anunţase intenţia de-a se căsători cu francezul şi de-a se stabili la Paris.

Ori fusese răpită de mafie, expediată în Africa, unde îşi târa zilele într-un bordel maghrebin. Ori fusese asasinată... De propriul ei tată, care, fanatic militant de extremă dreaptă, nu suporta ideea ca fata lui să se mărite cu un francez, membru al partidului comunist. Cine poate şti... În zilele acelea, Jean-Jacques brodă cele mai năstruşnice subiecte romaneşti. Activitate care îl epuiză, şi se pare că din cauza asta, mult timp după aceea, nu mai putu să citească nici un roman. Un alt efect al acestui desfrâu imaginativ fu până la urmă unul mai degrabă benefic. În mintea lui hărţuită de îndoieli şi extenuată de atâta exerciţiu narativ, Silvia îşi pierdu încetul cu încetul orice consistenţă reală, nu mai rămase din ea decât o umbră, şi aceea fără contur: o pată cenuşie în întuneric şi în cele din urmă nimic... Poate că, de fapt, nici nu existase cu adevărat, îşi spunea Jean-Jacques, noaptea, singur în patul jilav şi rece.

Deci frumoasa necunoscută nu vorbea cu accentul acela atât de caracteristic al italienilor, aşa cum a fost ispitit să creadă la început. De altfel, nu avea nimic italienesc în înfăţişare. Mai degrabă ceva slav... Şi asta nu numai pentru că era blondă şi cu ochi albaştri. Şi nemţoaicele sunt blonde, şi ele au ochi albaştri. Sau suedezele, danezele, nordicele în general. Şi să nu uităm englezoaicele. Apoi nici nu era sigur că părul ei auriu nu era de fapt vopsit sau măcar oxigenat. Aşadar, nu era vorba numai de păr sau de ochi, ci şi de altceva, greu de explicat...



Jean-Jacques avea un ajutor. Îl chema Ed – un tânăr blonduţ şi cam rotofei, de vreo 19-20 de ani, sau poate ceva mai mult, care servea la orele de vârf, mai ales la prânz. În rest, Jean-Jacques se descurca şi singur. El servea şi la tejghea, şi la mese. Nu erau multe mese, nouă sau zece. Totuşi, uneori se simţea depăşit. Alerga de colo-colo bombănind tot felul de ameninţări la adresa lui Ed, care fie nu venise, deşi era aproape ora prânzului, fie nici nu trebuia să vină, dar Jean-Jacques tot pe el îşi vărsa necazul. Abia prididea. Ce-l enerva cel mai tare era că nu mai găsea timp să discute cu clienţii pe care îi servea la mese. În privinţa asta, cei care se instalau la bar erau privilegiaţi. În special Iegor, care nu se punea la masă aproape niciodată. Îşi proptea coatele pe tejghea şi nici nu se uita la ceilalţi clienţi din cafenea. Probabil că nu-l interesau. Şi de ce l-ar interesa?... Pălăvrăgea cu barmanul câte-n lună şi în stele. Îi era de-ajuns. Jean-Jacques însă trebuia să fie cu ochii în patru, să fie atent la mişcările, la gesturile caracteristice ale clienţilor, care se enervau dacă nu erau destul de băgaţi în seamă. Aşadar, discuta cu Iegor, nu-i pierdea din ochi pe ceilalţi şi supraveghea şi uşa de la intrare. Atenţie distributivă, privire perspicace, simţ al ritmului: un adevărat şef de orchestră!
- Bine că ai venit! striga Jean-Jacques când îl vedea pe Ed făcându-şi apariţia. De când te-aştept...



- La voce seamănă cu Elvire Popesco, spuse Jean-Jacques clătind inutil un pahar pe care îl mai spălase o dată.
- Cu cine?
- Cu Elvire Popesco! Actriţa...
- O fi rusoaică...

Şi Iegor zâmbi pe sub mustaţă, deşi nu avea nici mustaţă, nici barbă. Avea în schimb un început de chelie care avansa vertiginos. În fiecare dimineaţă găsea câteva fire de păr pe pernă.
- Cum rusoaică! Elvire Popesco nu e româncă?
- Glumesc... Am auzit că se străduia să ia accentul rusesc. Pe scenă...
- Aşa e.
- Păi de ce?
- Nu ştiu.
- Îţi spun eu de ce. Pentru că juca în roluri de femeie venită din Est, din frig, deci din Rusia...
- Şi în România e frig, iarna...
- Doar n-ai să compari frigul românesc cu frigul rusesc. În plus, România, cum să spun, nu înseamnă mare lucru. Ţara asta s-a făcut cunoscută graţie dictatorului de-acolo, faimosul Ceauşescu. Nevastă-sa, Elena, era mai celebră decât actriţa.
- Aşa o fi... Dar pe vremuri? În epoca lui Elvire Popesco? Vreau să spun când actriţa era în plină glorie... înainte de război şi în timpul sau imediat după... Mă rog, când Ceauşescu era un nimeni!
- Habar n-am. Eu n-am apucat-o.
- N-ai apucat-o?
- Nu, n-am văzut nici o piesă cu ea.
- E adevărat că nu mai joacă. Dar dacă vrei s-o vezi, n-ai decât să faci pe dracu' în patru şi să pătrunzi în salonul ei de pe Avenue Foch... Deşi foarte bătrână, nu se lasă, primeşte în fiecare joi.
- Tu ai fost?
- Nu, n-am fost. Doar am auzit de la cineva, un ziarist. Dar tu, pentru că aparţii unui popor atât de important...
- Degeaba mă iei peste picior. Oricum, recunoaşte, în comparaţie cu Rusia, România abia dacă există. Ca să nu mai spun că e o ţară de ţigani şi de escroci.
- Ţigani de-acord! Dar escroci... Care escroci?
- Păi celebrul Manolescu despre care a scris Thomas Mann.

Jean-Jacques nu prea ştia cine e Thomas Mann, era mai puţin instruit decât amicul său, dar asta nu-l împiedică să răspundă cu bun-simţ:
- Hai să fim serioşi, Manolescu ăsta al tău nici nu există...
- Cum aşa?
- Păi dacă înţeleg eu bine, e un personaj de roman.
- Ce contează! În spate, în spatele unui roman găseşti întotdeauna realitatea. Că doar n-a căzut din cer, romancierul nu l-a visat... Probabil că l-a scos din vreun fapt divers ori i s-a vorbit despre el. Avea nevoie de un escroc şi l-a botezat Manolescu. I-a pus el numele ăsta sau escrocul real chiar aşa se chema? Habar n-am. Dostoievski proceda la fel cu personajele sale. Pricepi? Le lua din faptele diverse...
- Nu le schimba numele?
- Ba da, mă rog, de unde vrei să ştiu... Şi ce importanţă are! Poate că escrocul din faptul divers nu se numea Manolescu, ci altfel, ce ştiu eu, de exemplu Ionesco sau Popesco. Oricum nu se numea Apollo...
- Apollo? Dumnezeule, dar de ce Apollo?
- Apolonescu... Apolzescu...
- Apolo cum?
- Apolo...mann.

Până la urmă, Jean-Jacques se lăsa convins. Cel puţin în aparenţă, ca să scape de gura lui Iegor, care era rus de origine şi avea un dispreţ molipsitor pentru ţara lui Elvire Popesco. Poate că şi ea! Altfel de ce să ia accentul ăla rusesc? Şi în plus cam caricatural. Totuşi ce spunea Iegor nu prea stătea în picioare, dacă te gândeşti niţel mai bine, căci se pare că Elvire Popesco păstra acelaşi accent şi în afara teatrului. Pe stradă, în discuţiile mondene. În salon. În pat!? Ha-ha-ha! Când făcea amor, făcea amor cu accent rusesc. Oare ce se petrecea în căpşorul ei? Probabil că se simţea umilită că ţara ei nu însemna mai nimic în ochii francezilor, care, în schimb, cel puţin după înfrângerea de la Berezina, se temeau de imensa Rusie, ba chiar ajunseseră să o venereze. Preferaţi accentul rusesc? Foarte bine! O să-l aveţi cu vârf şi îndesat... Unii ar putea afirma că accentul ei nu era autentic. Ei şi! Cine putea să-i controleze autenticitatea? Numai ruşii. Or, ruşii sau francezii de origine rusă erau mai degrabă încântaţi că o actriţă de talia lui Elvire Popesco vorbeşte franţuzeşte cu un aşa-zis accent rusesc. Aşa că-şi ţineau gura, nu-i criticau accentul, n-o demascau, ba chiar făceau să circule zvonul că de fapt ar fi moldavă, iar scrisorile către părinţii rămaşi acolo, departe, şi le scria în alfabet chirilic. Aparţinea, aşadar, marii familii a popoarelor care vieţuiesc sub oblăduire rusească. Mă rog, poate că nu erau folosiţi chiar termenii ăştia... Lumea vorbeşte vrute şi nevrute. Toată vorbăria asta ajungea oare până la urechile actriţei? Probabil. Ei şi! În orice caz e dificil de ştiut care sunt reacţiile şi motivaţiile oamenilor, fie ei şi personaje publice. E foarte probabil ca Elvire Popesco să fi vrut să se descotorosească de accentul ei românesc şi, pentru că nu putea să dobândească, aşa, ca prin miracol, adevăratul accent francez, l-a preferat pe acela al vorbitorilor unei limbi mai cunoscute decât limba ei maternă, al graiului vorbit de un popor mai numeros şi care impune respect, ca să nu zic teamă – până la urmă-i totuna! –, un popor care a încercat să construiască o societate mai dreaptă unde oamenii să fie egali. E adevărat că până la urmă n-au prea reuşit, dar cum să reuşească dacă toată lumea era împotriva lor. Mai întâi nemţii, pe urmă americanii... Toată lumea le-a pus beţe în roate! Nemţii i-au atacat, americanii, după ce i-au ajutat, numai în ameninţări i-au ţinut. Acuzaţiile curgeau gârlă, din toate părţile: Stalin, Gulagul, câte-n lună şi în stele. Unele adevărate. Ei şi! Cum să facă altfel? Ia să vină acuzatorii să construiască ei societatea asta nouă cu oameni vechi. De unde să ia oameni noi? Copiii erau crescuţi, vrând-nevrând, tot de oameni vechi. Şi la urma-urmei chiar şi conducătorii, cei care, mai mult prin conformism, se cocoţau la conducerea partidului şi a guvernului, chiar şi ei erau oameni vechi. Ăsta e adevărul! Oameni vechi care nu credeau în ce fac. O făceau din interes, ca să le fie lor bine ori să-şi satisfacă setea de putere.

Toate gândurile astea nu i le împărtăşea şi lui Iegor, ale cărui opinii politice erau cu totul altele. Şi devenea virulent când şi le exprima, mai ales că aducea şi China în discuţie. Şi China, şi Statele Unite cu preşedintele lor Reagan care-i cam băgase în cofă pe sovietici. Şi pe urmă celălalt, cel actual... Treaba însă era deja făcută, Bush doar culegea roadele. Iegor perora, perora... Ba, în cele din urmă, mai făcea şi pe omul scârbit de politică.
- Pentru tine totul e politică, se enerva Iegor şi dădea duşcă păhărelul – prea mic! – de votcă.
- Şi nu e aşa?
- Eu unul sunt sătul de politică. După toate câte le-am trăit în Rusia...
- Vrei să spui că voi acolo aveaţi o viaţă politică? Mă faci să râd!

Cam contradictoriu Jean-Jacques al nostru! Dar nu era uşor nici pentru el. Mai ales că în ultimii ani se întâmplaseră atâtea în viaţa politică a lumii încât nu mai prididea să le aşeze într-o ordine logică sau măcar într-una acceptabilă pentru ideile şi convingerile lui, care poate erau şi ele într-o oarecare schimbare.



La drept vorbind, mai erau şi alte câteva subiecte pe care Jean-Jacques nu numai că evita să le abordeze, dar refuza pur şi simplu să continue discuţia, dacă, cine ştie cum, se ajungea din întâmplare la ele. Unul dintre acestea era Italia. Iar lui Iegor i-ar fi plăcut să evoce Italia, unde fusese de vreo două ori şi rămăsese cu amintiri foarte plăcute. Şi-a dat însă repede seama că nu se putea spune acelaşi lucru şi despre Jean-Jacques. Într-o zi, la începutul relaţiei lor, după ce s-a uitat la sticlele din rafturi, Iegor a spus zâmbind, aşa, mai mult într-o doară:
- Nu înţeleg de ce nu ai şi o sticlă de grappa în colecţie? Să ştii că e un alcool excelent...

Jean-Jacques s-a întors cu spatele şi s-a făcut că nu aude. Iegor a repetat întrebarea şi celălalt tot n-a răspuns.
- Văd că ai un dinte împotriva Italiei, a gândit Iegor cu voce tare, iar celălalt de data asta i-a răspuns sec:
- E o ţară care nu mă interesează!



Iegor nu locuia de prea mult timp în cartier. La început, se ducea lângă staţia de metrou, într-un alt bistrou ţinut de-o femeie cumsecade, dar care, de la al treilea păhărel de votcă, prindea să se încrunte, îşi încreţea fruntea şi cobora sprâncenele, iar când vărsa preţiosul lichid mâna îi tremura de parcă era bolnavă de Parkinson. La al cincilea, făcea pe surda la îndemnurile clientului care rămânea mult timp cu mâna întinsă ca un milog. Îndemnurile repetate se transformau în rugăminţi, apoi în lamentaţii. Degeaba! Ea se ducea la bucătărie, se întorcea şi tot în altă parte se uita. Iegor îşi pierdea fireşte răbdarea. Mai grav, către sfârşitul scenei se simţea ostenit, agasat... Căci, chiar dacă obţinea în cele din urmă al nu ştiu câtelea păhărel de votcă, de scăpat tot nu scăpa de praftoriţa pe care cucoana i-o susura la ureche. Îndemnul la moderaţie îi era insuportabil, cu atât mai mult cu cât acesta era însoţit, ilustrat, de tragica poveste a fiului patroanei, mort de puţină vreme în urma unui cancer la ficat.
- Bea votcă?
- Nu, nu bea decât vin...
- Păi atunci!

Biata mamă se sufoca de indignare. Tonul nonşalant şi zeflemitor al băutorului din faţa ei o scotea pur şi simplu din minţi.
- Nu servim persoanele în stare de ebrietate, spunea ea furioasă şi braţul ei înarmat cu cârpa de vase trecea vijelios peste tejgheaua de zinc luând cu el şi două pahare care-i stăteau în cale. Paharele, proiectate într-unul din rafturile pline de tot felul de băuturi, se spărgeau cu un asemenea zgomot încât atrăgea privirile tuturor clienţilor din bistrou. Unii se apropiau, curioşi să vadă ce se întâmplă. Izbucneau în hohote de râs sau se indignau şi interveneau în favoarea doamnei Renard. Mai ales că unii credeau că băutorul de votcă spărsese paharele de beat ce era. Iegor se apăra şi el cum putea:
- Dar bine, doamnă dragă, eu nu sunt beat. Sunt perfect lucid. Şi în plus, vă asigur, n-am venit cu maşina. Nici nu am. N-am nici maşină, nici motocicletă. Nu ştiu să conduc. Oricum, paharele dumneavoastră sunt atât de mici că nici nu simţi gustul băuturii. Sunteţi într-adevăr puţin cam bizară! Cum vreţi să mă îmbăt cu nişte păhărele atât de mici?...
- Dacă nu vă plac paharele mele, hai, luaţi-vă tălpăşiţa! Duceţi-vă în altă parte! ţipa biata femeie.

A doua zi, pezevenghiul era tot acolo. Drept ca un ţăruş. La datorie.
- De unde veniţi? se înduioşa uneori cucoana.
- De-acasă.
- Nu, voiam să zic din ce ţară...

Lui Iegor nu-i plăcea genul ăsta de întrebări. Bine, bine, ştia el că orice ar face accentul tot l-ar trăda şi cu toate că obţinuse cetăţenia franceză de cinci ani deja şi se afla în Franţa de vreo zece, lumea continua să-l întrebe din ce ţară venea. O curiozitate bolnăvicioasă? Nicidecum! O curiozitate ca oricare alta... Unii ghiceau şi singuri, căci cunoşteau accentul rusesc ori, mai bine zis, caricatura acestuia. Aveau măcar o idee de cum ar putea să fie. Dar de pus întrebarea tot o puneau, aşa, ca să aibă confirmarea. Oamenii au nevoie să fie întăriţi în opiniile lor. Poate pentru că sunt atât de nesiguri pe ei... Şi-apoi, interesul pentru origini vine de departe, din copilărie, când suntem de-a dreptul obsedaţi de asta. Ceea ce explică angoasa copiilor când li se spune, desigur în glumă, că au fost furaţi şi vânduţi de ţigani. Să trecem peste rasismul implicit, că tot n-avem ce face... Mai interesantă de analizat ar fi ideea că pierderea originii e, în mintea oamenilor, echivalentă cu izgonirea din rai. Nu fugă! Cuvântul e prea slab... Chiar şi izgonire nu spune îndeajuns. Cădere, cădere vertiginoasă! Asta e expresia cea mai potrivită. Adică, în registru moral: decădere! În ceea ce-l priveşte pe Iegor, acesta era un adevărat înger izgonit, căzut, oamenii din jurul lui simţeau foarte bine asta, se temeau de el şi în acelaşi timp le era milă.
- Sunt cetăţean francez! clama Iegor. Pe urmă, cu o intonaţie care se voia ironică: doriţi să vedeţi buletinul de identitate?

Nu, nimeni nu dorea. Francezii sunt discreţi şi politicoşi. Cel puţin aşa le place să se reprezinte. Oricum, n-au fire de poliţişti. Mai degrabă de portari de imobil, da, şi asta din ce în ce mai mult...
- N-oţi fi cumva iugoslav? continua birtăşiţa.

Iegor o numea aşa ca să se răzbune, dar mult timp cuvântul rămăsese palid în mintea lui, nu căpătă consistenţă sonoră decât mai târziu, când schimbă cârciuma şi se împrieteni cu Jean-Jacques, căruia îi povestea din peripeţiile sale prin Paris. Jean-Jacques avea o slăbiciune pentru oamenii veniţi din Est, mai ales pentru ruşi.
- Şi de ce evitai să-i spui adevărul? se informă Jean-Jacques, dar asta încă şi mai târziu, când Iegor aduse din nou vorba despre madame Renard. Rusul nu răspunse imediat. Îşi trecu mâna prin părul ondulat. Nu, nu era blond, era mai degrabă şaten, doar o şuviţă era ceva mai aurie. Era şaten şi din ce în ce mai rar...
- Nu ştiu. Mă enervează să fiu supus unui interogatoriu. Doar nu suntem la poliţie.
- Bine, bine, nu suntem la poliţie, dar cum vrei să discutăm dacă nu punem întrebări?
- Ai dreptate...
- Şi eu îţi pun întrebări. E adevărat că nu răspunzi întotdeauna.
- Tu îmi eşti prieten. Chiar dacă nu-ţi răspund, nici nu mă supăr.
- Asta ar fi culmea: tot tu să te superi!
- Dar cine?
- Stai aşa! Uite, vine...
- Cine vine?
- Blonda de care îţi vorbeam... St! Taci puţin din gură!...

Femeia se îndrepta fără să şovăie către masa ei, rămasă liberă din voinţa lui Jean-Jacques, care veghease toată dimineaţa să nu fie ocupată de nimeni. Iegor o privi îndelung mirosindu-şi în acelaşi timp paharul de votcă gol. Îşi vâra nasul în interiorul paharului, mic, dar suficient de încăpător ca să primească organul rusesc.

După ce-şi trânti poşeta mare cât un sac pe un scaun, blonda îşi scoase blana pe care o agăţă înălţându-se pe vârful picioarelor. N-ar fi avut nevoie să facă mişcarea asta, dacă s-ar fi mulţumit s-o atârne de un corn aflat ceva mai jos. Dar ea ţinea probabil cu tot dinadinsul să se cambreze, să le arate masculilor din cafenea linia perfectă a corpului ei, fundul mult ieşit în afară, ca al africancelor, formele toate scoase în evidenţă de salopeta confecţionată dintr-un material în care intrau probabil fibre plastice, dar şi ceva mătase. Îi venea ca turnată, strâns lipită pe trup.
- O femeie mişto, nimic de zis! Hai, mai toarnă-mi un păhărel.

Jean-Jacques luă paharul fără să scoată o vorbă. Se vedea cât de colo că e încordat. Ţinea ochii plecaţi, fireşte, ca să nu greşească şi să toarne alături. Iegor începu să-l ia peste picior.
- La noi în Rusia e plin de blonde ca ea...
- Te bag în mă-ta! mormăi Jean-Jacques.

După ce s-a aşezat la masă, uite-o, acum fumează şi priveşte ţintă spre bar. Jean-Jacques continua maşinal să şteargă cu buretele tejgheaua. Îndrăzni în sfârşit să ridice ochii către clientă care profită de ocazie pentru a-şi formula comanda.
- O cafea, vă rog! Şi un pahar cu apă...

Iegor, care de câtva timp era întors cu spatele la ea, îşi schimbă din nou poziţia şi-i zâmbi cu gura până la urechi. Femeia îi răspunse arătându-şi fulgerător dinţii care erau evident mai puţin albi decât pe panourile publicitare în care se laudă cutare sau cutare marcă de pastă de dinţi. Iar părul nu era blond de la mama lui, ci mai mult ca sigur vopsit. Iegor avea ochiul format, nu se prea înşela. Nu avusese bineînţeles părul negru ca pana corbului, ci mai degrabă şaten deschis, oricum nu atât de bălai cum îl avea acum. În timpul ăsta, Jean-Jacques umplea ceaşca cu cafea de la micul robinet al filtrului. Logic vorbind, el n-avea cum să vadă zâmbetele pe care şi le lansau cei doi în spatele lui. Dar atunci de ce îi tremura mâna în aşa hal încât vărsă câteva picături în farfurioara pe care încerca să aşeze ceaşca? Luă o altă farfurioară. Sprijinindu-se în coate, Iegor îi urmărea batjocoritor mişcările ezitante. Nu se mai uită la femeia care tocmai scosese din geantă o carte. Îşi concentră atenţia asupra lui şi-l însoţi cu privirea până la masa unde se afla frumoasa necunoscută. Absorbită de lectură, femeia nu-i dădu nici o atenţie lui Jean-Jacques când acesta aşeză cu precauţie ceaşca pe masă. Uitase însă paharul cu apă, aşa că se întoarse iar la bar.
- Ce citeşte? întrebă Iegor.
- O carte germană despre Europa.
- În germană?
- Da, în germană.
- Atunci e nemţoaică...

Jean-Jacques ridică agasat din umeri. Ce mai contează naţionalitatea când ea e acolo, în carne şi în oase, sub ochii lui! Calm şi demn, se întoarse cu paharul de apă la masa clientei. Ea îl învălui cu privirea ei albastră măsurându-l din cap până în picioare. Apoi murmură un mulţumesc. El se retrase de-a-ndăratelea.

Între timp, un alt client sorbea din priviri scena sau mai bine zis personajul feminin care juca rolul principal. Ţinea "Paris-Turf"-ul desfăcut, dar nu-l mai citea. Se uita în acelaşi timp la Iegor, care, în dosul barmanului, îi lansa zâmbete galeşe femeii şi, la un moment dat, îi făcu şi cu ochiul, semn însoţit de un gest al mâinii. Ea nu avu nici o reacţie perceptibilă. Se arătă preocupată de mâinile tremurânde ale barmanului care îi adusese paharul cu apă. În cafenea se făcuse linişte. O linişte neobişnuită.



Johannes râdea îngăduitor când ea spunea câte o prostioară, îi lua mâna să i-o pupe ori se repezea s-o sărute pe frunte, părinteşte sau mai bine zis protector şi amical: nu era cu mult mai bătrân decât ea, poate că nici nu era mai bătrân. Greu de spus ce vârstă avea femeia asta misterioasă, venită de la gurile Dunării!... Fascinaţia pe care o exercita asupra bărbaţilor se datora şi incertitudinii în care ea ştia să-i ţină vreme cât mai îndelungată. Aşa că se lăsa alintată şi, bineînţeles, îşi exagera naivitatea, candoarea, vedea ea foarte bine că nemţălăului îi plăcea chestia asta... De ce să nu-i facă plăcere? Se străduia să-i facă pe plac în toate chipurile, şi la masă, şi la aşternut. Mai ales că nu era pretenţios. Iar el îi era recunoscător şi, la rândul său, se forţa să treacă peste alte lucruri mai puţin agreabile, se făcea că nu le observă, îşi băga nasul în cărţile lui de filosofie şi uneori reuşea chiar să nu remarce nimic din câte ar fi putut să-l tulbure. Citea de zor, îşi lua conştiincios note, din când în când se oprea şi se uita pe fereastră. Cerul era albastru. Iar el se străduia să fie cât mai senin...



În ziua aceea i se păruse că-l vede pe Mihai în metrou. Mai precis pe unul din culoare. Poate că era chiar el... Dar era lume multă, l-a pierdut din vedere. Oricum, înseamnă că Mihai era la Paris şi-i va da telefon. Aşa că era foarte bine dispusă când intră în cafenea. Parcurse spaţiul dintre uşă şi masă distribuind surâsuri în dreapta şi-n stânga. Sprijinit de zincul tejghelei, Iegor îi povestea lui Jean-Jacques pentru a nu ştiu câta oară de ce o părăsise pe d-na Renard, patroana celeilalte crâşme.
- Nu era o femeie rea, crede-mă, dar prea mă futea la cap. Pricepi?

Jean-Jacques nu-l asculta decât cu o ureche. Tot restul fiinţei îi era concentrat în direcţia femeii care tocmai intrase pe uşă şi, cu mers uşor legănat, nonşalant, se apropia de masa rămasă liberă în aşteptarea ei. Şi nu părea deloc mirată. Oare socotea că e normal s-o găsească totdeauna liberă? Şi de ce nu se ducea niciodată spre altă masă, de ce nu era tentată să se aşeze, de pildă, lângă fereastră, acum, că vremea se încălzise binişor şi nu avea de ce să se mai teamă de frig?

Gesturile ei deveniră din ce în ce mai precise. Ce-i drept, erau gesturi pe care le mai făcuse de atâtea şi atâtea ori. Se descotorosi de poşetă, apoi de trenciul pe care îl agăţă în cuier. De astă dată purta o fustă scurtă şi strâmtă, nu-şi mai ascundea picioarele, dimpotrivă. Şi avea dreptate, căci avea picioare splendide: departe de-a fi subţiri, nu erau nici prea groase, genunchii rotunzi şi bine strunjiţi prevestind coapsele lungi, dar generoase, primitoare. Se aşeză pe scaun. Trase aer în piept şi se uită zâmbind în jur. Scoase din geantă o batistă, îşi şterse fruntea, buzele, nasul. Extrase apoi o carte, alta decât ultima dată, şi Jean-Jacques avu impresia că zăreşte pe copertă faimosul pod care leagă Luvru de Academie. Era aproape sigur.
- Dacă se poartă tot aşa, o să-şi piardă majoritatea clienţilor. Sau dacă nu-i pierde, atunci înseamnă că francezii sunt speciali, vreau să spun cam masochişti...

Fireşte, Iegor vorbea de d-na Renard. Numai că pe Jean-Jacques îl durea în cot de d-na Renard. Nu-l mai asculta. Se apropie de frumoasa blondă să ia comanda. Ochii lui de uliu nu se înşelaseră: pe coperta cărţii se putea vedea Pont des Arts fotografiat dinspre Luvru. Era uşor de recunoscut cupola Academiei lucind sub soare. Admiraţia barmanului crescu şi mai mult. Femeia îşi mişcă buzele, iar Jean-Jacques ciuli urechea. Apoi se înclină brusc de parcă ar fi primit o lovitură în plexul solar. Se întoarse lângă Iegor şi, gâfâind, îi murmură la ureche:
- A comandat o votcă...

Iegor nu reacţionă imediat. Rămase cu capul plecat ca un boxer care profită de ultima lovitură a adversarului ca să se odihnească, fie şi numai o clipă, rezemându-şi spatele în corzi. Îl lăsă pe Jean-Jacques să umple păhărelul, să-l instaleze pe farfurioară, apoi pe tăviţă – cu o grijă zâmbitoare şi uşor afectată – şi spuse:
- I-l duc eu.
- În nici un caz! Nu e treaba ta!

Iegor nu insistă. Oricum n-ar fi folosit la nimic. Jean-Jacques îi aruncă o privire grea, întunecată şi grăbi pasul. Iegor se strădui să-şi stăpânească excitarea. Rămase nemişcat, mulţumindu-se să privească îndelung după Jean-Jacques, care, într-un stil plin de eleganţă şi bazat desigur pe o vastă experienţă, proceda la prezentarea tăvii: bustul înclinat cam la 40°, un braţ tras uşor îndărăt, către şold, celălalt ridicând cât mai sus platoul cu păhărelul – chelner imobil, cu fruntea plecată, dar cu ochii larg deschişi pentru a privi picioarele, genunchii şi coapsele femeii pe care le ghicea consistente şi nu exagerat de muşchiuloase. Ce se vedea deja de sub fusta, care, fireşte, se scurta văzând cu ochii, promitea enorm; mai ales celor care continuă să conceapă de-o manieră, să zicem clasică, trupul feminin. Ea citea fără să schiţeze nici cel mai mic gest. Chipul îi rămânea impasibil. Părea absorbită de lectură. După câteva secunde, Jean-Jacques se redresă şi apucă păhărelul cu numai două degete şi multă gingăşie, pentru a-l aşeza în fata cărţii pe care cititoarea o sprijinea acum de muchia mesei tocmai pentru a face loc recipientului cu votcă. Plin ochi. Jean-Jacques se fâstâci: uitase farfurioara pe tavă. Îşi dădu seama şi-şi repară imediat greşeala. În sfârşit, ea se îndură să-l privească. Şi să-i zâmbească. Cu bunăvoinţă.



Detesta avionul. Da, bineînţeles, îi era frică de accident. Nu era singura în situaţia asta. Ce fel de statistici? Nu, nu le cunoştea. Au loc mai multe accidente pe şosele decât în văzduh? Da, tot ce se poate... de ce nu? Şi pe calea ferată? Zău? Chiar aşa...

- Aşa o fi, spuse ea, dar dintr-un accident de automobil sau de tren, dacă ai puţin noroc, poţi să scapi, pe când...

Nu voia neapărat să-l contrazică, îi replica mai mult din politeţe, pentru ca discuţia să se poată continua. Şi se uita zâmbind la bărbatul de pe bancheta din faţă care îşi mângâia fruntea şi începutul de chelie cu un gest maşinal.
- Scapi cu viaţă, spunea masivul călător, dar în ce stare? Hemiplegic în scaunul cu rotile, mutilat până la sfârşitul vieţii, desfigurat... Mai bine moartea!

Bărbatul din faţa ei avea argumente serioase, nu glumă! Ea dădea din cap şi părea să se lase din ce în ce mai convinsă. Oricum făcea eforturi în acest sens. Deşi, mărturisea ea, în ceea ce o privea, nu era numai frica de accident. Lua trenul şi pentru că-i plăcea să călătorească în tren. În primul rând, era mult mai comod decât cu automobilul, de pildă. De avion să nu mai vorbim. În avion stai înghesuit, legat de scaun, n-ai mai mult spaţiu decât o găină într-o crescătorie ultramodernă. Şi-apoi, în tren, îi plăcea să audă duruitul roţilor pe şine... Duruitul ăsta era, pentru ea, un zgomot agreabil. Şi pentru el?

Pentru el, nu. Roţile de tren nu se mai aud ca pe vremuri, asta-i una la mână. A rămas expresia, dar nu şi zgomotul. Acum n-auzi decât un fel de fâşâit.
- Ascultaţi!...

Se făcu o pauză în conversaţie. Ea se uita la colivie: puiul de vultur se foia, nu-şi găsea locul.
- E un papagal?

Ea chicoti şi nu răspunse. Privea acum pe geam, uşor visătoare, cu toate că nu avea mare lucru de văzut: peisaj de iarnă, mohorât şi fără zăpadă, ceea ce îl făcea şi mai sinistru. Nu mai era foarte atentă la ce-i spunea tovarăşul de călătorie care după ce-i pusese întrebarea cu privire la pasăre – făcuse desigur o glumă – se întoarse la accidente şi la urmările lor. Îi făcea plăcere să discute cu el, dar se săturase de subiectul pe care îl tot pritoceau de aproape o jumătate de oră. Şi uite-l că reia discuţia şi tot despre accidente vorbeşte. Cum el spunea ceva despre aparenta nepăsare a copiilor în legătură cu accidentele, mai bine zis cu eventualitatea lor, ea profită şi aduse vorba despre copilărie, despre copilăria ei care a fost perioada cea mai fericită din viaţă. Neamţul dădea din cap a aprobare. Şi pentru el?
- Da, sigur... Copilăria...

O fericire curmată de o întâmplare îngrozitoare: sora ei geamănă a fost răpită de un pedofil.
- Un pedofil? Şi a şi ucis-o ori numai a...
- A violat-o şi pe urmă a ucis-o.
- În timpul lui Ceauşescu?
- Nu, ceva mai înainte, pe timpul lui Gheorghiu-Dej. O chema Mariette, de la Maria. Pe ea Maria, pe mine Ana... Sau Annette...
- Se ştiu prea puţine lucruri despre această perioadă, spuse neamţul. Or, atunci s-au întâmplat tot felul de lucruri care mai de care mai teribile...

Probabil că pe neamţ îl interesa mai mult politica decât copilăria. Dar ea nu se descurajă şi mai spuse câteva fraze cu privire la acest eveniment care i-a marcat nu numai copilăria, dar şi viaţa în continuare, căci nici acum, după atâţia ani, nu poate să uite, reuşeşte doar să nu se mai gândească o vreme, iar când îşi aduce aminte, se înfioară. Neamţul dădea compătimitor din cap, dar nu punea nici o întrebare ca să relanseze discuţia, s-o îmboldească să povestească mai departe, să adauge şi alte amănunte, aşa cum probabil ea însăşi ar fi vrut, dar nu îndrăznea s-o facă, vedea foarte bine că bărbatul aflat în faţa ei o asculta numai din politeţe şi nicidecum din curiozitate. El ar fi vrut să vorbească despre Gheorghiu-Dej şi despre partidul comunist român...

Nu peste mult timp ajungeau în Gara de Est, la Paris. Neamţul era din ce în ce mai excitat, deşi nu era prima oară când venea la Paris. Cel mai frumos oraş din lume! se entuziasma el. Nici Viena, nici Londra, nici Roma nu se compară cu Parisul! Ea îşi puse blana şi surprinse în ochii bărbatului o lucire admirativă.

Înainte ca trenul să intre în gară el i-a notat pe-o foaie ruptă dintr-un caiet numărul de telefon unde putea fi găsit. Şi numele: Wolfgang, pe care i-l spusese deja în timpul conversaţiei. Ea n-a putut face acelaşi lucru şi a încercat să-i explice de ce. Nu avea încă telefon... Încă nu ştia unde o să locuiască. Dar el era grăbit sau de fapt nu prea îl interesa.
- Da, foarte bine, spuse Wolfgang. Foarte bine...

Se ridicase deja şi se uita pe fereastra vagonului. Cum era înalt, ajungea cu capul cam în dreptul coliviei unde puiul de vultur îşi freca de zor ciocul de zăbrele. Wolfgang deschise geamul să vadă mai bine. Se uită şi Ana. Într-adevăr, cineva îl aştepta pe peron: un bărbat înalt, mustăcios, cu impermeabil căptuşit şi pălărie şi care ţinea în lesă un câine-lup.



Toată noaptea, Jean-Jacques a visat-o. Între două vise, se masturba fără să izbutească să-şi ducă plăcerea până la capăt. Dar asta îl ajuta să obţină amănunte suplimentare în visul care devenise recurent. Nu se repeta totuşi la modul identic. Se iveau variaţii, de unde şi necesitatea detaliilor.

Cu vârful piciorului dădea la o parte uşa, uşoară ca o perdea. Roşie. Totul era înaintare, lunecare în visul său. Intra într-o cameră, acolo se afla un pat aproape cât toată încăperea şi, tolănită pe pat, într-o cămăşuţă de noapte alb-argintie, spumoasă ca şampania, ea însăşi, frumoasa necunoscută pe care el o numea când Elvire, când Elena. Ori poate că erau amândouă acolo, pe rând sau în acelaşi timp... Într-o lumină pâlpâind, de culoarea calvadosului. Un câine negru, un foxterier, la piciorul patului, îşi arăta colţii, dar fără să facă vreun efort deosebit pentru a se manifesta încă şi mai ameninţător. Îşi arăta colţii plini de bale şi atâta tot... Ceva mai încolo, pe o măsuţă joasă, o colivie cu un papagal uriaş, un soi de tucan. Avea ditamai ciocul şi culori ţipătoare: roşu, galben şi albastru. Jean-Jacques, numai în izmene, înainta către pat în direcţia femeii. Ea se ridica pe coate ca o sirenă târâtoare, dar dolofană, şi întindea capul, gura larg deschisă. Nu-i de mirare că Jean-Jacques dispărea cu totul în această gură mare cât o şură şi care precis că dădea într-o altă cameră unde, răstignită pe un pat la fel de spaţios ca şi cel dinainte, se găsea cealaltă, Elena, descărnată, pământie şi urâtă ca moartea. Îl aştepta nemişcată.

Pe pervazul unei ferestre deschise către întunericul nopţii, un vultur de culoarea aramei, gata să-şi ia zborul... Jean-Jacques făcu un pas îndărăt. Frica îi pătrunsese până în măruntaie.

Se trezi.

A doua zi, se gândi să-i povestească visul lui Iegor. După ce chibzui mai bine, se răzgândi. Nu se poate povesti un vis. Nu dă nimic. Visul, dacă e povestit, sărăceşte, se usucă precum o meduză zvârlită pe nisip. De aceea nu suntem niciodată mulţumiţi când povestim un vis. Căci degeaba îl povestim, nu mai suntem în vis, suntem în altă parte. Ne enervăm. Simţim nevoia să inventăm o grămadă de amănunte, să adăugăm de la noi, să precizăm circumstanţele şi să descriem locurile care se potrivesc cu visul nostru, pentru a face astfel naraţiunea mai concretă şi mai credibilă, mai aproape de visul real care se descărnează în memorie, îşi pierde culorile, ba chiar şi lumina aceea onirică atât de caracteristică. Câteodată ni se pare că am reuşit cât de cât, dar asta pentru că am introdus o anumită înlănţuire logică ce ne îndepărtează şi mai tare de visul trăit cu adevărat. Rezultă ceva deosebit, uneori foarte interesant, straniu şi frumos, dar nu e visul nostru nocturn. Ce mai tura-vura, visul nu se poate nara, trebuie să-l prezentăm, să-l reconstituim, să-l scriem, să-l rescriem, să-l fabricăm de la început şi până la sfârşit. Visul cel adevărat, visul nocturn nu poate fi decât un model pentru naraţiunea onirică. Nu furnizează decât legile, structura, nu şi materia. Adică subiectul...

N-o să-i povestească visul lui Iegor. În nici un caz!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer