Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Am scris o nuvelă în care am spus:
"O vedeam aşezată pe marginea patului şi-mi închipuiam că-şi apropie buzele de urechea mea şi zice «ce mai faci, pui?». Nu îndrăzneam să cred că o va face. Cînd am auzit consoanele eliberate o dată cu mici bulbuci de salivă am crezut că visez. De la acel «pui» care-mi lovea creierul ca o săgeată a pornit un fior ce s-a diluat în jurul buricului şi apoi am simţit cum vintrele mi se încălzesc, semn că sîngele dă năvală şi-mi cotropeşte sexul"

Şi mai departe:
"Îi şopteam să pună mîna pe umflătura pantalonilor şi să înregistreze cu atenţie pulsaţiile sîngelui, să observe cum zvîcnirile venelor produc duritatea şi forma ce-i aprindeau odinioară focuri în ochi. Ea mă fixa uimită. Fusesem oare prea direct? Nu-mi mai păsa, tot ce fusese între noi, cearta, anii de despărţire, întîlnirile scurte de pe stradă, totul se prăbuşea ca un decor, totul părea inconsistent, un trompe l'oeil ce ne răpise prea mult unul altuia."

Pe urmă:
"N-am mai aşteptat. Am chemat-o pe nume, şi cred că acest lucru a avut acelaşi efect asupra ei ca şi cuvîntul magic cu care mă înnebunea pe mine. Ne regăseam, puri şi în acelaşi timp sălbatici, două creaturi care uită pentru o clipă de lumea înconjurătoare, de sexul lor, de ele însele, rămînînd într-un extraordinar abandon reciproc. Apoi, momentul sublim a chemat un nou timp şi o nouă cadenţă a mişcărilor. Carnea mi s-a încrîncenat. Am simţit gîtul încordîndu-se, braţele ridicîndu-se şi urmînd nişte traiectorii cunoscute parcă dinainte. Eram ca un robot, sau ca un om în interiorul unei maşini, care contemplă fascinat mişcarea. Buzele ni s-au strivit într-un sărut fierbinte, în care gemetele noastre păreau vălătucii de fum iscaţi de un incendiu. Am aruncat-o pe pat, alături, şi m-am ridicat în genunchi. Ochii ei rămăseseră pironiţi asupra pantalonilor mei. «Îţi vreau pula», mi-a zis. «Îmi vrei pula, îmi vrei pula?» bîiguiam printre dinţi în vreme ce-mi desfăceam cureaua. «Da», suspină ea şi, nerăbdătoare, îmi trase fermoarul blugilor. Îi vedeam sfîrcurile întărite ca două butoane a căror apăsare ar fi adus un uragan. Am prins-o de un sîn şi am simţit carnea ascuţită cedînd sub apăsarea palmei mele. A gemut şi mi-a înghiţit pula zvîcnitoare, privindu-mă cu nişte ochi de prădător."

Şi, în sfîrşit, după cîteva pagini:
"Epuizată, îmi întindea sperma pe piept, zgîriindu-mi uşurel sfîrcurile cu unghiile. Îşi lingea buzele care străluceau şi ele de sămînţa mea şi gemea încetişor, aflată încă sub efectul narcotic al actului năucitor pe care îl trăisem. O pace divină mi s-a răspîndit în piept atunci cînd mi-a cuprins testicolele cu palma şi a adormit aşa, prăbuşită peste mine."

Am apăsat Control + P şi am privit foile albe înnegrindu-se. După ce ultima foaie a ieşit, le-am luat din imprimantă şi le-am recitit. Am observat că nu numerotasem paginile. Eram cît pe ce să pun mîna pe un pix şi să le trec eu numerele - chiar mă gîndeam să optez pentru cifre romane în locul arabelor -, cînd am decis să n-o fac. O numerotare ar fi fost prea mult, prea personal, ar fi implicat un fel de semnătură. Aşa era cel mai bine. Simplu, curat, în Arial de 14, fără titlu, fără bold, fără italic. M-am ridicat de la birou şi mi-am luat geanta de pe scaun. Am scos dinăuntru mapa neagră şi am aşezat în ea cu grijă textul la care lucrasem. Am deschis un sertar şi am luat de acolo cîteva caricaturi, un desen în tuş după un schelet de urs, notele de la cursul de antropologie, şi le-am aşezat şi pe ele în mapă, dar le-am prins cu clama în aşa fel încît numai textul imprimat să se poată desprinde cu uşurinţă.

Am ieşit din sufragerie deschizînd cu băgare de seamă uşa şi paşii mi-au lipăit pe gresie pînă în dormitor. Am crăpat puţin uşa şi am văzut-o pe Andreea întinsă pe pat cu spatele la mine, îmbrăţişînd perna. Spatele i se ridica şi îi cobora regulat, iar sunetul ieşirii aerului începea să se transforme în sforăit. Am închis cu grijă uşa la loc.

În cealaltă cameră, am deschis şifonierul şi am ales întîi o pereche de boxeri negri şi mulaţi pe care scria MAN, apoi am căutat nişte ciorapi albi, dar n-am găsit nicăieri, aşa că am hotărît să încalţ pantofii noi, cumpăraţi alaltăieri pentru cununia civilă, direct pe piciorul gol. Mi-am pus nişte pantaloni de culoare crem şi o cămaşă albă cu textură foarte fină, de asemenea achiziţii recente. Am ezitat la cravată, fiindcă nu ştiam să fac nod, dar ar fi fost păcat să n-o iau: era roşie, lucioasă şi foarte netedă, aşa cum nu mai purtasem niciodată, şi, în plus, îmi venise o idee. Mi-am atîrnat-o după gît, închizînd dulapul. Am ieşit din cameră şi am intrat la baie. M-am aşezat pe closet şi am direcţionat jetul ca să nu se audă nici un zgomot, am tras apa numai pe jumătate, apoi m-am dus la chiuvetă şi, cu apa curgînd într-un şuvoi subţire, mi-am spălat sexul şi mi l-am şters de prosopul negru. M-am gîndit că n-ar fi rău să mă spăl pe dinţi, deşi îmi pregătisem pe blatul din bucătărie o gumă de mestecat pe care s-o iau înainte să plec. M-am periat pe îndelete şi m-am clătit. Îmi aminteam că citisem într-un ziar cît de importante sînt cele patru minute zilnice de periere a dinţilor, dar că majoritatea oamenilor dedică acestei operaţiuni doar cincisprezece secunde. Chiar atît sîntem de grăbiţi, se întreba autorul, încît nu ne putem permite patru minute pe zi, două seara şi două dimineaţa, pentru propria noastră sănătate? Mesajul articolului mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte ca un soi de constatare vinovată a faptului că niciodată nu mă spăl suficient. Secundele pe care le număr în gînd sînt, cel mai adesea, trişate; dar de această dată nu-mi puteam permite să trişez. După două minute, am scuipat către marginea chiuvetei, ca să nu fac zgomot, după care mi-am clătit iar gura şi am spălat chiuveta. Am pus periuţa la loc şi am luat de pe policioară deodorantul. Am pulverizat la amîndouă axilele, unde în urmă cu două zile îmi răsesem părul. Mi-am cercetat faţa şi am constatat că era încă fină de la bărbieritul de dimineaţă, aşa că mi-am aplicat pe obraji un parfum şi am ieşit. În hol, am încălţat pantofii cei noi şi am luat cheia de pe blat. Mi-am dat seama că uitasem în sufragerie geanta cu mapa şi am intrat val-vîrtej, încălţat, şi mi-am trecut-o pe după umăr. O ultimă privire în oglinda din hol - aveam cravata vîrîtă pe sub gulerul cămăşii. Am dat-o jos şi am îndesat-o repede în geantă. M-am privit încă o dată în oglindă: un tînăr responsabil, inspirînd dinamism, a cărui cămaşă descheiată la doi nasturi exprimă virilitate şi nonconformism.

Am luat metroul. Căldura de pe străzi devenise insuportabilă. Maşinile şi sudoarea oamenilor fac ca temperatura din centru să fie întotdeauna mai crescută decît la periferie; sînt mai multe maşini, într-adevăr, străzile sînt mai compacte, şi nici nu sînt copaci, şi poluarea... mă gîndeam la prostii, ca să-mi iau cumva avînt pentru lucrurile serioase, căci ştiam că de la o vreme nu aveam să mă gîndesc decît la ea. La sînii pe care îi uitasem şi îi croiam din închipuire, mici şi cu un fel de crater între ei, la fundul ei mare pe care îmi plăcea să mă sprijin cînd i-o dădeam pe la spate şi să-i simt moliciunea în oasele bazinului şi în degete, la labiile pe care nu m-a lăsat niciodată să i le sărut. Aş fi vrut să fac cu ea tot ce nu putusem face în vremea cînd eram împreună, şi mă gîndisem de multe ori să ne futem în 69, să-i bag un deget în fund, s-o ling, să-mi lingă coaiele, să mă slobozesc în gura ei, să mă lege de tăblia patului, să mai chemăm o femeie pe care s-o facem sclava noastră şi care s-o lingă pe ea şi să mă sugă pe mine, s-o las să se ducă cu un alt bărbat şi s-o văd posedată, s-o fac cu o femeie şi ea să se masturbeze privindu-ne. Oboseam şi nu mai găseam nimic de imaginat. Ori aveam imaginaţia săracă, ori repertoriul era limitat. În genere, voiam s-o fut şi nu prea conta cum anume.

O mai văzusem de cîteva ori după ce terminasem relaţia. O dată, înainte s-o întîlnesc pe Andreea, chiar am fost în discotecă şi am dansat, iar ea a băut ceva mai mult şi m-a sărutat, dar a preferat să ia taxiul singură. M-am gîndit dacă nu cumva îi înţelesesem greşit mesajul, dar nu; o întrebasem «Vrei să te însoţesc?», ea insistase că nu. Poate c-ar fi trebuit să fiu mai ferm. Mi-a lipsit întotdeauna fermitatea. N-am avut curajul să fac lucrurile pe de-a întregul. Se poate spune că sînt un nehotărît. Şi Andreea îmi spune că sînt nehotărît. Dacă ţin bine minte, pînă şi ea zicea că sînt nehotărît. Dar în seara asta vor vedea şi ea şi Andreea ce înseamnă încordarea unei voinţe.

Îmi doream ca Andreea să nu afle nimic, cel puţin deocamdată. Mizasem pe faptul că sîmbăta dormea întotdeauna după masă. Dacă s-ar fi trezit, aş fi inventat o scuză oarecare. Dar eram la fel de convins că la momentul potrivit o să-i istorisesc în amănunt această întîlnire, la fel cum şi ea îmi povestise despre aventura avută în timpul plecării mele la Praga. Amănuntele picante cu care îşi orna discursul şi felul inocent de a povesti m-au excitat şi m-au umilit în acelaşi timp. Îmi vorbea despre libertate şi impulsurile inimii, iar eu voiam s-o strîng de gît şi s-o fut în timp ce se zbate, dar mi-am dat seama că e o imagine clişeu, aşa că nu m-am mai gîndit la nimic. M-am aşezat pe un scaun şi m-am uitat la ea. Avea un corp format parcă numai din bile. Bila capului, bilele umerilor, bilele sînilor, bila pîntecelui, bila şoldurilor, bilele feselor. Doar mîinile şi picioarele, formînd un fel de şirag pe care se aliniau toate bilele, erau lungi şi suple. Era frumoasă şi ţineam la ea, dar voiam să-i dovedesc că şi eu am vitalitate, şi eu mă pot cheltui, şi eu pot s-o rănesc descriindu-i în cele mai mici detalii un corp fierbinte şi felul în care l-am penetrat.

Simţeam prin geantă mapa. Metroul gonea şi se zguduia, puţinii călători citeau ziare, cărţi sau se uitau la luminile fugitive de pe geam. Se duceau undeva, aveau un ţel precis? Eu aveam. Cel mai simplu ţel din lume, şi pentru îndeplinirea lui scrisesem o nuvelă de rahat şi-mi pusesem o cravată în geantă. Nu aveam garanţia că aceste lucruri vor ajunge, dar îmi cunoşteam fosta prietenă, ştiam ce sfori trebuie să trag. Ultima oară o văzusem în primăvară, în parcul Ateneului, citind Bruckner pe o bancă, iar potenţialele mele comentarii au fost descurajate imediat după "Bună" - n-am mai apucat să zic nimic. "Nu te uita aşa că citesc Bruckner, mi-a dat-o cineva, nu-mi place neapărat, dar degajă un feeling mişto, are o frazare interesantă. Ţie nu-ţi place? Mai scrii? Bineînţeles că scrii. Tu scriai mereu. De ce nu-mi dai niciodată să citesc ce scrii?"

Am ajuns devreme, soarele arunca o lumină portocalie. În Lăptărie încă nu dăduseră drumul. Era opt fără zece, şi vara deschideau la opt seara. La fără cinci m-au lăsat să intru şi m-am aşezat lîngă scena pe care nişte inşi montau o baterie uriaşă, avînd în spate diverse instrumente de percuţie, balafoane şi fel de fel de tuburi. Unul cu barbă crescută fistichiu, avînd un tricou cu Pantera (cred că la mişto, pentru că avea faţă de om care ascultă jazz), se învîrtea printre ei şi dădea indicaţii. M-am bucurat că s-a nimerit aşa. Ei îi plăceau mult jazzul şi muzica clasică. Am mers odată la un concert unde, din toată orchestra, mi-am fixat atenţia pe un singur violoncel. N-am auzit în rest nimic, şi resimţeam dureros lipsa unui ritm central, a unei baterii sau măcar a unei tobe care să bubuie din cînd în cînd. Dar nici concertele de jazz nu le-am suportat vreodată. În special solo-urile, fie ele de baterie, de chitară, de bas, de vioară sau de orice altceva, iar acum urma să asist la un solo de baterie. Foarte bine. Toate se întîmplau exact pe dos, şi cred că extrăgeam din aceste evenimente ceva din plăcerea vrăjitoarelor atunci cînd îl invocau pe Satan. Dacă ei îi plăcea ceva şi mie nu, aş fi găsit suficientă plăcere în a-mi amorţi gusturile şi a mă minţi. Aş fi vorbit cu pasiune despre Bruckner şi despre condiţionările sociale, despre tema ei de licenţă şi despre Anna Lesko, despre orice căcat. Poate că, amintindu-mi după o vreme de seara asta, m-aş fi scîrbit. Dar trenuleţul groazei era bine fixat pe şine, şi oricîte răsuciri, monştri sau duşuri de adrenalină s-ar fi abătut asupra mea, la final urma să ies doar cu o experienţă. O experienţă. Ce mare lucru? Nu aveam nimic de suferit în proprii mei ochi.

Ea acceptase această întîlnire ca pretext pentru a-mi returna nişte cărţi. Avea să mi le dea peste masă, printre sticlele de bere, iar mîinile noastre urmau să se atingă uşor. Apoi eu îmi voi găsi cravata în geantă şi o voi ruga să-mi facă un nod, spunîndu-i că mi-am cumpărat-o de curînd şi că vreau să văd cum îmi stă. Degetele ei îmi vor lucra la cîţiva centimetri de piept şi faţă. Ne vom privi iar. Îmi va spune că arăt bine. Şi ea arată bine. Ne vom zîmbi. Va mai trece o vreme. Vom bea. Îi voi spune lucruri frumoase. Voi fi atent. Voi căuta ceva prin geantă şi, ca din întîmplare, voi scăpa din mapă textul. Curioasă, ea va voi să-l citească, fiindcă îşi va arunca ochii peste prima pagină şi va vedea cuvintele care, orice ai face, sar în ochi, strigă la tine. Ho-paaaa, scrii din astea? va întreba, ho-paaaaa, şi va lua o expresie de complicitate, de parcă ne-am ascunde de cineva sau de ceva. Va citi. Îi va plăcea, mai ales că va recunoaşte cu siguranţă că e vorba în primul rînd de un mesaj, de o invitaţie, de o arenă, şi că protagoniştii aventurilor de pe hîrtie se pot materializa în persoana noastră, punînd în practică toate virtualităţile. După ce va citi îmi voi activa imaginaţia de moment. Îi voi descifra cu cea mai mare atenţie fiecare tresărire de muşchi de pe figură, fiecare mişcare a mîinii, a umerilor, avînd în minte un fel de grilă cu două coloane, unde voi plasa, pe de o parte, semnalele pozitive, şi pe de alta, pe cele negative. Şi în consecinţă voi acţiona, cine ştie, poate o voi atinge pe sub masă, poate îi voi mîngîia o şuviţă sau îi voi spune cu voce joasă, apropiindu-mi capul: mă gîndesc des la tine; mă exciţi; vreau s-o facem; vreau să ţi-o pun; vreau să te fut; vreau să mi-o sugi; vreau să te ling etc. Poate că nu-i voi spune chiar aşa, dar în orice caz voi fi îndrăzneţ, voi încerca să mă strecor pe sub pielea ei şi s-o dau gata din vorbe; ştiu să vorbesc frumos şi brutal.

Am comandat două Tuborg-uri negre, berea ei preferată, şi i-am spus picoliţei să nu desfacă una din sticle, s-o lase să se încălzească, fiindcă ea nu bea niciodată bere rece, are probleme cu gîtul. Întîrzia deja de zece minute. Mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi mi-am aprins una uitîndu-mă la bărbosul cu tobele. Încerca un ritm lent pe fus. Era clar că se pregăteşte şi că bubuielile care aduc transpiraţia vor veni mai tîrziu. Oamenii începeau să se adune, se aşezau, îşi comandau bere. Două fete în colanţi albi m-au făcut să întind gîtul şi să întorc capul jenat cînd am văzut că mă observă şi rîd de mine. Am băut aproape toată berea şi am mai fumat două ţigări. De obicei de la a doua ţigară mi se face rău, dar acum parcă nici nu le simţeam. Un fum albăstrui se ridica în tavan, alimentat de mesele ocupate, fiindcă toţi fumau, şi erau îmbrăcaţi prost, nu ca mine. Mă uitam la plutirea diafană a fumului care, ca un animal curios, ajunsese deja la baterist şi parcă i se uita peste umăr. Bărbosul o dăduse deocamdată pe pocăneli, nu chiar pe bubuieli, şi-şi scutura bărbuţa, în timp ce buza inferioară îi intra sub caninii rînjiţi. Ţinea ochii închişi. Trăia ritmul. Era prins în lumea sunetului, sudoarea i se scurgea pe faţă şi în lumina şi căldura reflectoarelor obrajii i se înroşeau din ce în ce mai mult.
- Bună, ce faci?

În faţa mea era un trup îmbrăcat în haine cafenii, o pereche de pantaloni mulaţi, un lănţişor trecut în jurul brîului, un buric şi deasupra o bluză de culoare ceva mai deschisă decît pantalonii. A venit. M-am ridicat repede în picioare.
- Servus, servus, ce faci? am întrebat. Înainte să ne sărutăm protocolar pe obraz mi-am bombat pieptul, să se vadă cămaşa imaculată, apoi am dat să mă aşez.
- El e Bogdan, mi-a spus, faceţi cunoştinţă.
- Sssssilviu, am rostit mecanic, întinzînd mîna şi mijind ochii.
- Bogdan, mi-a răspuns un tip corpolent apărut din spatele ei, cu cămaşă neagră cu guler răsfrînt, păr geluit şi haină de piele. Ce faci?
- Păi, ce să fac... m-am fîstîcit eu luptînd cu nişte sentimente amestecate care-mi urcau pe esofag, adică de ce însoţită, şi de ce mă întreabă el ce fac, se vede limpede ce fac, aştept, dar şi ea m-a întrebat, dar la ea a fost de complezenţă, pe cînd ăsta chiar vrea să ştie ce fac, ce să fac, aştept, poftim, aştept, de ce însoţită, de ce însoţită. N-am mai spus nimic, m-am aşezat.
- Voi doi vă ştiţi, a spus ea.

M-am uitat mai bine la geluit, de unde naiba să-l ştiu, dracu să-l ia. Avea ochelari de soare agăţaţi de un buzunar al cămăşii; am observat asta după ce şi-a dat jos haina de piele şi a aruncat-o pe banca de lemn. S-a auzit un sunet cumva obosit, apoi fermoarul a ţăcănit scurt, şi în cealaltă parte bărbosul de la baterie îşi vedea de bocănelile şi pîrîiturile lui, şi de la toate astea a început să mă doară capul.
- Ai luat bere şi pentru mine? Ce drăguţ.

Vocea, singurul lucru din ea pe care mi-l aminteam perfect. Am ridicat privirea. Era neschimbată. Se machiase intens cu nuanţe de violet sau poate albastru, nu-mi dădeam seama în lumina chioară, şi mîna îi cotrobăia prin poşetă după pachetul de ţigări. I le-am întins pe ale mele.
- Ce, te-ai apucat serios de fumat? a întrebat.
- Nu, am luat numai aşa... am luat... dacă vrei, te rog...
- Mulţumesc, nu fumez din astea, s-a eschivat zîmbind, apoi s-a întors către geluit: auzi, îmi dai şi mie din pachetul tău, pui?

Pui, în mine s-a stins şi ultima lumină şi am început să orbecăiesc. Ca un tort minunat redus dintr-o dată la o fleşcăială, toate speranţele mi s-au prăbuşit şi le-am văzut aşa cum erau, murdare, slinoase şi lipicioase, puţind a hoit, protestînd şi strigînd înfundat că ce mare lucru, de ce nu pot şi eu să am o aventură, de ce, de ce nu, apoi a venit o pală de vînt şi le-a măturat pe toate, iar eu am rămas gol şi moale. M-am liniştit.

Pui i-a dat un pachet din care ea a tras o ţigară lungă şi subţire, pui i-a aprins-o cu o brichetă metalică, pui a pus bricheta în buzunar şi a făcut semn la picoliţă, picoliţa a venit, pui a zis că vrea un suc, că e cu maşina, picoliţa a adus sucul, pui a plătit imediat şi a dat pe gît sticla de parcă ar fi fost goală.

Tăceam cu toţii. Eu îmi priveam distrat geanta deschisă prin care vedeam un capăt de cravată şi puţin din mapă. Pui se lupta să nu rîgîie, băuse prea repede, iar ea chiar i-a atras atenţia, ce Dumnezeu bei aşa repede, el a zis că-i fusese sete. Ea s-a reîntors la bere, a luat o înghiţitură, a tras din ţigară şi, după un timp, a aruncat fumul peste masă. Faţa mi s-a încălzit. Fumul mă lua cumva la mişto, adică el avusese privilegiul, el fusese înăuntru, ce chestie de prost gust, mi se părea aşa o chestie de prost gust.
- Scuză-mă, scuză-mă, a spus şi a fluturat mîna ca să împrăştie fumul. Uite, ţi-am adus cărţile.

Şi, aşa cum îmi închipuisem, mi-a întins peste masă trei cărţulii cu coperţi roase, Noica, Cioran şi Ţuţea. De Nae Ionescu uitase, nu i-am mai adus aminte. În timp ce mi le întindea, la noi se uita pui, vădit stingherit, n-avea el ce căuta într-un mediu în care oamenii îşi trec unul altuia cărţi. Se lăsa pe spate şi-şi tot cerceta haina.
- Vă grăbiţi? am întrebat.
- A, nu, m-a adus Bogdan cu maşina, dar el trebuie să plece undeva.
- Da, a spus el ca şi cum numai asta aşteptase, să-l scuze ea şi să se ducă.

Şi atunci, din clisa în care eram a răsărit un muguraş.
- Nu plecaţi împreună?
- Bineînţeles că nu, eu mai stau, a spus ea zîmbind. Numai Bogdan pleacă. Ce, vrei să spui că te grăbeşti?

Şi a făcut cu ochiul. Era aşa un gest deplasat, dar dracu ştie, poate tocmai deplasarea lui, poate faptul că pui se ducea de unde venise şi ne lăsa singuri, chestiile astea mă zăpăceau de tot şi iar începeam să mă bucur. Tobarul făcea nişte ruperi de ritm care mi s-au părut foarte frumoase şi am bătut cu degetele în masă în vreme ce Bogdan se îmbrăca şi-şi lua rămas-bun. Salut, am spus, m-am ridicat şi i-am strîns mîna. Salut. S-a îndepărtat fără s-o sărute.

În mintea mea curgeau din nou rîuri şi înfloreau cîmpiile. Totuşi rămăsese un fel de ceaţă.
- Cine e? am întrebat. Nu-l cunosc.
- Cum să nu-l cunoşti, e frate-meu, v-aţi mai întîlnit la cheful Adinei. Bogdan, frate-meu, a repetat văzînd că o privesc uimit.

Primăvara se reîntorsese. Am băut berea rămasă, mi-am mai comandat una şi am restabilit contactul vizual. Ea îmi susţinea privirea şi-mi răspundea cu un persifleu caracteristic, aşa cum proceda cînd urma să facă pe cineva cu nervii. Totuşi, ironia de acum era blîndă şi înţelegătoare. Eram martorul ridicării unei embleme, a steagului Înţelegerii Superioare, a compasiunii faţă de fiinţele neluminate. Mă citise şi-şi putea permite să se aşeze pe o treaptă mai înaltă, adică ea avea comoara, şi tot ea avea cheia. Crezi că n-am ştiut că l-ai uitat pe Bogdan? Crezi că nu-ţi văd tremurul? Oare de Noica şi Cioran aveai tu nevoie? Ţie îţi trebuie o femeie adevărată, aşa cum sînt eu, o femeie în carne şi oase, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, ce ştii tu, o femeie prea înţeleaptă pentru a pune la suflet faptul că ai lăsat-o pentru Andreea, dar nu te teme, l-am chemat pe Bogdan din cochetărie, ca să mă joc şi să mă asigur că pasiunea ta e la fel de puternică precum a mea, pentru că şi eu te doresc, orbule, şi eu vreau să fim iar una şi să reaprindem focul dorinţei, sîntem tineri, Silviu, sîntem frămîntaţi, sîntem oameni, în definitiv, de ce te complici atît, pune-mi mîna pe grumaz, dovedeşte-mă, fii bărbat, la naiba, ia ceea ce ţi se cuvine, acţionează, acţionează.
- Şi ce mai faci? am întrebat-o.

Ea a tras un fum şi s-a uitat o clipă la baterist. Cavalcada de sunetele percutate devenea insidioasă, bubuielile se loveau de pereţii plămînilor. S-a reîntors mişcîndu-şi capul în ritm şi a stins ţigara în scrumieră.
- Lucrez, fac man hunting la o firmă de recrutare. Îmi merge destul de bine. Dar nu e o slujbă interesantă, uneori poate deveni plicticoasă rău.
- Bine, dacă iese banul...
- Într-adevăr, asta da... Dar ştii că nu mă mai mulţumeşte?
- Chiar aşa te plictiseşti?
- Nu e vorba atît de plictiseală, cît de perspectivă, înţelegi... Nu pot să spun că viaţa mea merge bine. Nu merge nici rău, dar cu toate astea nu am tot ceea ce-mi doresc. Şi e greu de spus ce-mi doresc.

Pîndeam momentul să-mi fac numărul cu cravata. Deocamdată nu se putea.
- Poate că nu întîlneşti oamenii potriviţi...
- Ştiu eu? Poate. Uite, tipul cu care mai ies din cînd în cînd - trebuie să-l sun, n-am mai vorbit cu el de două săptămîni - e ok, dar, cum să spun (a căutat cuvîntul ridicînd ochii în tavan şi, cînd l-a găsit, şi-a coborît privirile asupra mea; pupilele îi străluceau), e insipid, e nivelat. Se complace. Nu avem ce discuta, aşa că stăm unul lîngă altul şi ne uităm aiurea.

Tăceam. Ţineam un cot pe masă şi-mi sprijineam bărbia cu o mînă.
- Trec printr-o perioadă destul de... Mă rog, să zicem că am avut şi zile mai bune.

Ascultam, procesam, analizam. Tragedia ei nu era profundă, intuiam şi cauzele, şi rezolvarea, dar nu voiam s-o ajut, voiam s-o rup în bucăţi, să iau toată plăcerea pe care mi-o putea oferi, s-o secătuiesc şi pe urmă s-o las. Doar asta mă ţinea pe scaun, şi iată că în sfîrşit sosise momentul. Puteam să vorbesc şi să arunc cangea, fiindcă nu pescuiam cu un cîrlig subţire, ci cu harponul, cu un mănunchi de cîrlige otrăvite, răneam din pura plăcere de a vedea sîngele ţîşnind, voiam s-o văd lipsită de apărare, zbătîndu-se, dîndu-şi ultima suflare. I-am spus că nu e om a cărui viaţă să fie hărăzită fericirii, că şi în sufletul celor mai optimişti sînt genuni, şi pe pereţii acestor genuni se plimbă scorpioni, un strat uriaş de scorpioni care se face din ce în ce mai gros pe măsură ce te apropii de capăt, şi de aceea se spune că melancolia nu are leac şi că prăpăstiile sufleteşti sînt fără fund, însă totuşi sufletul are limitele lui, pe care nimeni nu le-a putut atinge din cauza stratului de scorpioni; nu e om care să poată săpa atît de mult fără să înnebunească sau să moară sfîşiat în miliarde de bucăţi; dar nu, nu e adevărat că nimeni n-a putut să atingă fundul; unii au făcut-o, şi s-au întors de acolo complet schimbaţi: Iisus Hristos a atins fundul, Ioan Damaschin a atins fundul, Buddha a atins fundul. Trebuie să te înarmezi dezarmîndu-te şi să continui să te dezarmezi pînă cînd nici măcar propria carne să nu-ţi fie îndeajuns, să vrei să renunţi pînă şi la ea, să o abandonezi. Unii fac acest lucru prin exerciţiul spiritual al nemişcării, alţii prin rugăciune, alţii prin post şi reculegere, alţii prin senzualitate. Tu faci parte din ultima categorie, şi am observat asta încă de la prima noastră întîlnire. Acesta e lucrul care te deosebeşte de toată lumea, făcîndu-te să străluceşti. Nu-ţi pot da decît un sfat: să-ţi iubeşti sinele şi totul va decurge în mod natural. Ai încredere în mine.

Tumuri, fus, cinel, tobă mare, apoi o explozie generală, şi bateria s-a oprit. Am sorbit calm din pahar. Creierul meu îşi regăsise o stare de euforie ciudată, o luciditate pură, aşa cum simţisem după ce făcusem sex prima dată în viaţă. Cîştigasem. Dacă aş fi vrut, aş fi putut nărui lumea cu un gînd, sau aş fi putut s-o conţin, sau s-o învăţ ce înseamnă puterea adevărată a compasiunii.
- Hai să ne plimbăm puţin, am propus.

A răspuns într-un tîrziu, cu o voce subţire, fără să mă privească.
- Bine. Mă întorc imediat şi mergem.

S-a îndreptat spre toaletă. Îşi ţinea braţele încrucişate pe piept, de parcă i-ar fi fost frig. Îşi lăsase pe masă telefonul mobil şi poşeta. Voia să fie singură cîteva clipe. Ultimele rămăşiţe de orgoliu, mi-am zis. Va veni proaspătă şi îmbujorată. Mapa şi cravata nu vor fi aperitivele, ci desertul, în zori de zi. Acum vom merge la un restaurant, şi apoi la ea acasă. Perfect.

Ţigara, fumată doar pe jumătate, îi atîrna în scrumieră; în timp ce-i vorbisem nu se atinsese de ea şi Davidofful se mistuise singur. Mi-am amintit deodată de Andreea. Am scos mobilul din buzunar şi l-am închis. Nici nu m-a interesat dacă mă căutase. Oricum îl dădusem pe silenţios. Orice altceva era în plus. Aici şi acum aveam ce-mi doream.

Cînd s-a întors, am văzut-o apropiindu-se cu un pas vioi, aşa cum prezisesem. Ochii i se aprinseseră, şi zîmbetul uşor schiţat îmi spunea că trecuse de încercările scorpionilor. Puteam să fac din ea ce voiam. Avea chiar şi o familiaritate bizară în gesturi, aproape conjugală. Se regăsise, asta era mai presus de orice îndoială. Eu o regăsisem.

M-am ridicat şi am plătit. Am urmat-o spre ieşire mîngîindu-i în gînd coapsele, şi aproape nu mi-am dat seama cînd am intrat în lift. Obişnuita babă care stătea pe scaun şi cosea goblenuri, apăsînd butoanele, dispăruse. Cuşca de fier s-a pus în mişcare. Acum puteam s-o sărut. Am întins o mînă şi am vrut să-i cuprind talia dar chiar în acea clipă, telefonul pe care voia să-l pună în poşetă i-a sunat. Nu-mi văzuse mîna şi mă gîndesc că, dacă ar fi văzut-o cu siguranţă că n-ar mai fi răspuns. A dus telefonul la ureche. În semiobscuritatea liftului displayul albastru îi aureola capul.
- Alo?

Am continuat mişcarea şi cînd i-am atins, în sfîrşit, talia, a zîmbit şi nu s-a retras. Am tras-o spre mine. Voiam să-i sărut gîtul încordat, în care mărul lui Adam vibra într-un mormăit uşor de satisfacţie. Faptul că vorbea la telefon mă excita. Mi-am apropiat buzele şi m-am gîndit că ar fi frumos să-i şoptesc ceva în cealaltă ureche, însă vorbele mi-au fost acoperite de ţipătul ei:
- Cum? Nu se poate!

M-am dat un pas înapoi. Nu vorbea cu mine, vorbea cu cel de la telefon.
- Cînd? a întrebat. Azi? O, Doamne, nu se poate... De unde a avut...

Liftul ajunse la parter şi uşile se deschiseră. În faţa noastră aştepta un grup mare de bărbaţi îmbrăcaţi în sacouri cafenii. Ea s-a strecurat printre ei de parcă ar fi fost un abur, vorbind tare şi aproape plîngînd. Am încercat s-o ajung. M-am ciocnit de cîţiva inşi, mi-am cerut scuze şi, pînă să ies pe poartă, ea era deja departe, urcîndu-se într-un taxi.
- Ce s-a întîmplat? am urlat. Unde te duci?

Prin portiera deschisă, ea mi-a răspuns ceva, dar taxiul care demara i-a acoperit vorbele. Era foarte surescitată şi bănuiam că se întîmplase o nenorocire. Am rămas descumpănit în mijlocul parcării, neştiind ce să fac. Am aşteptat o vreme, nu s-a întîmplat nimic, apoi, fiindcă se făcea tîrziu, am hotărît să mă întorc acasă. Andreei urma să-i spun că fusesem cu băieţii. Am urcat într-un Cristaxi şi am urmărit abătut blocurile care rămîneau în urmă. Mergeam acasă. Nu ştiam unde locuia, altfel m-aş fi dus direct la ea. Se mutase din vechiul apartament în februarie, aşa îmi spusese primăvara trecută, şi nu-mi dăduse adresa. Am încercat s-o sun din nou. Avea telefonul închis.

În timp ce scoteam cheia din buzunar mi-am dat seama că am uitat mobilul în taxi. M-am năpustit înapoi în stradă, dar maşina plecase. Am rămas aşa, cu braţele atîrnînd fără vlagă de-a lungul corpului. Din geanta trecută peste umăr mi-a căzut ceva. Era cravata, ieşind prin deschizătura fermoarului. A căzut pe asfalt şi s-a încolăcit ca un şarpe roşu, lîngă rondul cu iarbă.



Aveam sînge pe mîini şi lacrimi pe faţă. La fiecare urlet al Soniei, un nou şuvoi roşu îmi inunda degetele. Le răsfiram, ca să se scurgă, dar acum sîngele venea tot mai gros şi forma o peliculă scîrboasă de care nu puteam scăpa decît scuturînd braţele. Sonia îmi vedea mişcarea, n-o înţelegea şi mă apuca de haină privindu-mă speriată. Eu îi şopteam să se liniştească, să aibă răbdare, dar cuvintele mele nu ajungeau pînă la ea. Urla mereu şi se oprea doar cît să-şi tragă răsuflarea. Simţeam că mă înăbuş şi că o să vomit.

Prin crăpăturile din peretele grajdului vedeam oameni fugind speriaţi în toate părţile. Salcia de dincolo de drum fremăta în bătaia vîntului şi arătarea asta îmbucătăţită plutind deasupra Soniei îmi zbîrlea părul.
- Încă puţin, încă puţin... bîiguiam în neştire mîngîindu-i un picior. Pe urmă m-am oprit fiindcă o mînjeam cu sînge. Hai că se poate... mai dă-i un pic...

Cel mai mult mă temeam că o să se oprească din zbierat. Atunci ştiam sigur că s-ar fi terminat. Nici Sonia, nici eu şi, de altfel, nimeni din cîţi cunosc n-a mai mîncat de cinci luni altceva decît cartofi. La mine nu m-am uitat, dar Sonia seamănă cu o scîndură umblătoare. Băcanul, care e cel mai mare zdrahon din cîţi cunosc, se topeşte văzînd cu ochii, nu-ţi vine să crezi. Mi-a spus că bea apă toată ziua, ca să-şi umfle burta şi să uite de foame. Mi-era frică să-i strîng mîna Soniei, să nu-i rup cumva oasele pipernicite. Pînă acum, ţipa tare şi regulat şi asta mă liniştea. Atît de regulat că am început să răsuflu în ritmul ţipetelor ei.

De cîteva ori, însă, a tăcut şi am crezut că se duce. Îşi lăsa capul pe covorul de paie, pieptul i se înmuia, genunchii i se fleşcăiau. Pînă la urmă se oprea cu totul, ca un motor rămas fără benzină. Rămînea aşa o vreme, lăsîndu-mă năuc, după care robinetul cu combustibil i se răsucea cumva pe dinăuntru şi iar începea să zbiere şi să mă împroaşte cu sînge.

Nu mai ştiu cît timp a trecut pînă a apărut capul copilului. M-am speriat cînd l-am văzut. Uitasem că de fapt asta trebuia să se întîmple. Mă lăsasem şi eu pe spate, sprijinit în coate, cu picioarele desfăcute - ca Sonia - şi mă uitam prin crăpăturile peretelui. Tocmai văzusem pe cer un fir subţire de fum maroniu. Se plimba ca un şarpe de la o crăpătură la cealaltă. Ca să fiu sigur că nu-l pierd, cum dispărea îndărătul unei bucăţi de lemn, îmi schimbam poziţia capului şi-l vedeam prin altă crăpătură, prevestind un trup gros şi urît mirositor. N-am apucat să mă uit mai bine. Sonia, care de la o vreme murmura terminată, a urlat scurt şi între picioare i-a răsărit o bilă greţoasă cu urechi. Am dus mîna la gură. Mîna mi-era plină de sînge. M-am şters de haină. Atunci Sonia m-a chemat pe nume. Mă zăpăcisem, nu mai ştiam ce să fac. M-am ridicat în genunchi şi m-am apropiat cu sfială în patru labe. De pantaloni mi s-au prins paie şi am stat o clipă să le curăţ. A fost o idee proastă. Fiecare pai cules cu două degete murdare marca două puncte roşii pe pantalonii mei pînă atunci curaţi.
- Ia-l odată, ia-l, ţipa Sonia, o să-l scap...

Am băgat iar mîinile în duşul purpuriu, gata să prind bila care ameninţa să cadă. Mi-a trecut prin cap că Sonia pierduse foarte mult sînge şi mi-am amintit că citisem undeva ceva legat de "cei cinci litri de lichid preţios din corpul omenesc". Îmi făceam griji pentru că "lichid preţios" putea să însemne şi urdoare, şi pipi, şi mai ştiu eu ce sucuri are femeia în ea, adică o mulţime. Dacă toate astea puse împreună dau doi litri jumate sau trei, iar sîngele încă doi, judecînd după băltoaca plină de cheaguri care vopsise paiele din jur, sîngele Soniei era pe terminate. Aşa că am vrut să opresc şuvoiul şi am apăsat încet bila, vrînd s-o bag la loc, cine ştie, ca un dop. Sonia a răcnit:
- Scoate-l, scoate-l, nu-l băga la loc, trage-l afară...

Mi-am zis ce naiba, "lichid preţios" înseamnă sînge, pentru Dumnezeu, cinci litri, mai are de unde. Dar nici de tras n-am tras, că prea eram speriat. Am lăsat-o să împingă singură. Cînd i-au ieşit şi braţele, a început să semene a om. L-am atins. Era foarte cald. Pînă la urmă a ieşit cu totul. I l-am dat Soniei să-i taie cordonul - aşa stabilisem de la început, eu n-aveam stomac pentru asta - şi m-am ghemuit alături, pe paie curate. Stăteam cu spatele la ea, care bîiguia vorbe de neînţeles, cu copilul la piept, şi simţeam o mare silă faţă de mine, faţă de ea şi faţă de javra aia mică şi roşie, care o umpluse pe maică-sa de durere şi pe mine de sînge. Noroc că nu-i eram eu tată.

Într-un tîrziu, cînd lumina a mai scăzut şi toţi oamenii care fugeau pe afară dispăruseră, am spus:
- E linişte. Au plecat toţi.

Ea nu mi-a răspuns. În schimb copilul a început să plîngă încetişor. Era tot atît de slăbit ca şi maică-sa. A bîzîit puţin şi s-a potolit.
- Doarme acum, a şoptit Sonia. Nu mai putea să pronunţe cuvintele ca lumea, vocea îi scîrţîia. E fetiţă, ştii?

Cred că se uita la mine şi aştepta să o felicit. I-am căutat ochii şi am văzut că am dreptate.
- Da? Bravo... bravo... sînt sigur că o să fie o fetiţă frumoasă...

"Ca tine", îmi venea să zic, dar ar fi fost o prostie. Am întors iar capul.
- Cred că soldaţii au şi venit, am zis. Probabil sînt dincolo de deal. Îi aud.
- Mulţumesc că ne-ai lăsat să stăm aici.

Spunea deja "noi". Cu cîteva clipe înainte era singură. Acum era cu cineva.
- Cu plăcere.

N-a pomenit nimic de faptul că o ajutasem şi mă murdărisem. Asta mă supăra. După ce a mulţumit, a răsuflat tare şi a leşinat. Sau poate a adormit. Mogîldeaţa de pe ea s-a trezit şi a prins să i se tîrască liniştită peste sîni, dînd din mînuţe. Ai fi zis că o face numai aşa, ca să arate că e vie.

M-am ridicat în picioare şi am întredeschis uşa de lemn a grajdului. Lumina m-a izbit în plină figură, cu toate că soarele era acoperit cu o pîclă de un cafeniu murdar. Faţă de liniuţele spălăcite lăsate de crăpături, liniuţe care se mişcau peste paie odată cu trecerea orelor, vederea lumii întregi era greu de suportat. Am aşteptat cu răbdare cîteva secunde. În faţă trebuia să fie o casă galbenă, cu coteţul cîinelui aflat aproape de gard, puţin mai la stînga - răzoarele părăsite, iar în partea dreaptă strada. Toate urmau să se limpezească în cîteva clipe. Deocamdată curgea o ceaţă mare şi dureroasă, pe care ochii mei se străduiau să o alunge clipind.

S-a lămurit întîi casa, cu coteţul ei gol. Undeva, jos, se mişca ceva ca un animal. Mi-am frecat ochii cu pumnii. În sfîrşit am văzut clar. Casa galbenă avea ferestrele deschise, trîntite în lături cu atîta putere, încît una se desprinsese dintr-o balama şi atîrna jalnic, suflată de vînt. Înăuntru era vraişte; se vedea că proprietarii îşi abandonaseră locuinţa luînd cu ei strictul necesar. Un dulap aproape plin cu rufe stătea într-un unghi imposibil - desigur îl ţinea ceva la bază, ceva ce nu se zărea pe geam. Alături, drumul şi grădina cu pămînt răscolit m-au întristat. Am înţeles că nu avea rost să caut pe nimeni din împrejurimi, fiindcă plecaseră cu toţii lăsîndu-şi dracului şi casă, şi avere. Numai o pisică mai rămăsese să dea încetişor din coadă. Ea era animalul pe care-l remarcasem de la început. Mare, neagră şi cu ochii galbeni, şedea frumos pe coadă uitîndu-se la mine. Din cauza blănii, nu mi-am dat seama cît era de slabă decît atunci cînd s-a apropiat. Îmi treceam palma prin blana ei şi parcă mă scufundam în păr înainte să ajung la o fîşie de piele trasă peste oase. Nu mieuna, nu se freca de mine. Într-o sfîrşeală cumplită, şi-a scos trupul din mîngîierea mea îndreptîndu-se alene către grajd. Avea nişte ochi uriaşi; pupilele erau două bucăţi de hîrtie neagră lipite de globi; marginile lor clare, tăioase, te îngheţau.

Se apropia înserarea. Soldaţii trebuiau să pice dintr-o clipă în alta. Deja frunzele copacilor tremurau. Mi s-a părut că văd ţeava unui tanc printre aracii grădinilor din depărtare. M-am întors la grajd.
- Pleacă de aici, am auzit o voce stinsă care părea trezită din somn. Pleacă de aici...

Înăuntru, Sonia încerca să alunge pisica neagră care îi dădea tîrcoale şi începuse să miaune. Femeia se ridicase în capul oaselor şi arunca neputincioasă în animal cu mănunchiuri de paie. Pisica se ferea, sărea în lături şi voia cu încăpăţînare să se apropie.
- Ajută-mă, nu ştiu ce vrea, parcă a înnebunit...

Umbra mea a acoperit pisica. S-a întors, m-a văzut şi a coborît urechile pe cap, furioasă. A făcut un salt pe pieptul Soniei, a zgîriat-o sau nu mai ştiu ce i-a făcut, şi în clipa următoare a zbughit-o afară cu copilul în dinţi. Săraca Sonia s-a ridicat în picioare strigînd "copilul meu, copilul meu", dar a căzut la loc, cu faţa în paiele murdare. N-am ştiut niciodată dacă a leşinat sau a murit.

M-am năpustit afară după pisică. Fugea destul de încet şi aş fi putut s-o prind. Văzută din spate, ziceai că are o eşarfă roşie la gît. Adunasem în mine toată furia pe pisici din copilărie, cînd le legam de coadă conserve, le loveam cu pietre şi le aruncam de pe înălţimi. Era cît pe ce să pun mîna pe ea, cînd s-a întors brusc şi s-a căţărat într-un pom. Mă aplecasem prea mult ca să evit căderea. M-am dus pe asfalt şi am alunecat ca pe gheaţă. Cînd m-am oprit, mă aflam deja în mijlocul mai multor soldaţi care mă priveau înmărmuriţi. Prin turela unui tanc, un ofiţer cu gura căscată a holbat ochii. Apoi a dat un ordin şi doi oameni m-au prins de braţe. Mă ţineau ei pe mine, dar de fapt se uitau la pisică. Cu copilul în dinţi, animalul se suise pe cea mai înaltă cracă. Pomişorul nu avea nici trei metri înălţime, iar soldaţii îl înconjuraseră deja. Voiam să-i văd cum o împuşcă pe nenorocită. Mi se părea că soldaţii care mă ţin de mîini sînt nişte prieteni cu care pozez pentru o fotografie. Nu mai mişca nimeni. Oamenii nu ştiau ce să facă: să se suie după ea, să tragă...

Pisica a profitat de nehotărîrea lor şi, deodată, a făcut un salt chiar în gura tunului de pe tanc. Atunci parcă am luat-o razna toţi. Eu şi soldaţii ne-am repezit turbaţi la ofiţer şi i-am strigat să tragă o salvă. Ofiţerul a îndrugat ceva şi a dispărut în turelă. Ne-am dat cu toţii în lături.

Salva care a tăiat aerul a lăsat o dîră roşie în urma ei. Pe măsură ce se îndepărta părea că viteza îi scade, pregătindu-se să lovească ţinta. Cu toţi aşteptam impactul. Din întîmplare, primul obstacol pe care proiectilul format din obuz, pisică şi copil l-a întîlnit în cale a fost grajdul unde născuse Sonia. N-a mai rămas nimic din el.