Blazare

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Adrian Dura s-a stabilit în casa noastră imediat după ce l-am îngropat pe tata. Înmormîntarea ne-a costat 68 de dolari. Calculasem suma în timp ce groparii se chinuiau să coboare coşciugul. Mama a ţinut să mă verifice, dictîndu-mi toate cheltuielile în vreme ce spăla farfuriile de la pomană. Cînd mă pregăteam să trag linie sub blestematele de cifre înscrise pe un bilet vechi de autobuz, am auzit-o oftînd:
- Dacă Teodora nu se întoarce, vînd apartamentul şi ne mutăm la garsonieră.

Sora mea sosise chiar la sfîrşitul slujbei, îmbrăcată ca paraşutele din Cosmopolitan. A potrivit nişte garoafe prinse aiurea în coroane - una din partea sindicatului C.F.R., cealaltă cumpărată de cei cinci vecini cărora tata le-a răspuns zilnic la salut în cei treizeci şi doi de ani de cînd locuiam în blocul din spatele Complexului - şi, după ce şi-a dat seama că făcuse un gest idiot, s-a retras pe trotuar, lîngă Dacia Papuc, căutîndu-şi ţigările în poşetă. Mama ar fi putut să-i poruncească - acesta era gestul potrivit într-un asemenea moment - să lase ţigara, să intre în biserică, să aprindă o lumînare, să-şi facă cruce şi să-i sărute mîna lu' taică-su. Dar mama, după ce a studiat-o preţ de o secundă, s-a dus ca o găină beată la nişte cerşetori cărora le-a împărţit coliva. Sebastian n-a pierdut ocazia să se apropie de sora mea, să-i aprindă ţigara şi să-i adreseze cîteva cuvinte de compasiune. După ce a tras primul fum în piept, Teodora l-a gonit cu o privire scîrbită, parcă văzuse un gîndac, flit! Sebastian şi cei cinci vecini ai noştri au aşezat cu grijă coşciugul în Dacia Papuc. Teodora ne-a urmat cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului, amuzîndu-se, dobitoaca!, pe seama oamenilor de pe trotuar care se holbau la cele două tampoane de vată înfundate în orbitele tatălui meu. Atunci mi-a venit să plîng: tata nu merita să fie desfigurat chiar în noaptea premergătoare înmormîntării de un nemernic (nişte nemernici?) pe urmele căruia comisarul Grigore Postolache pornise investigaţiile, corpul său uscat de chimioterapia inutilă nu merita să fie purtat la vedere prin cartier (încercasem să acopăr coşciugul, dar mama s-a opus) şi nu merita indiferenţa colegilor săi, ceferişti căcănari!, care trimiseseră o prăpădită de coroană, dar nici unul nu venise să-l conducă pe ultimul drum. N-am plîns pentru că Teodora se hlizea şi pe seama Anetei Bogdan, care, trimisă de mama, se apropiase de ea şi-i şoptise să nu mai meargă în coada cortegiului, să vină chiar în faţă şi să plîngă, s-o vadă lumea că suferă - sînt sigur că asta îi şoptise şi de aceea soră-mea se hlizea ca proasta în tîrg! La cimitir am ajuns într-un sfert de oră. Nu l-am mai oprit în faţa blocului, ca să-şi ia rămas-bun de la apartamentul cu trei camere pe care-l primise în urmă cu trei decenii de la sindicatul C.F.R. Asta ar fi însemnat să ocolim Complexul, şi-am fi plătit pe Dacia-papuc închiriată încă doi dolari. Groparii s-au chinuit să bage frînghiile pe sub coşciug, prilej pentru a începe să socotesc cît ne costase înmormîntarea: 68 de dolari. După ce groparii au fixat crucea, Teodora a dispărut. Aneta Bogdan a urmat-o. Şi Sebastian cu cei cinci vecini s-au retras. Ar mai fi de adăugat că, în vreme ce mama bocea la proaspătul mormînt, iar eu îi plăteam pe groparii beţi mangă, s-a auzit sirena unei locomotive. Am văzut în depărtare trecînd acceleratul de Bucureşti. Ca un personaj de telenovelă, am gîndit cu voce tare: "Uite trenul tău, tată!". Acceleratul a fost înghiţit de nămeţi. În faţa noastră se desfăşura, ca un dinozaur, combinatul siderurgic, la stînga dormea în faliment fabrica de îmbuteliat Coca-Cola, la dreapta se întindea cimitirul alb şi îngheţat, cu morţii oraşului nostru din ultimul deceniu al secolului XX, în spate ne aştepta cartierul de blocuri ridicat în anii '60, iar deasupra strălucea un soare ipocrit de ianuarie. De-abia atunci am izbucnit în plîns. Mama a fost mulţumită, dar nu s-a prins de ce plîngeam în hohote. Rămăsesem fără bani.

Mama a scurs apa de pe farfuriile spălate şi s-a apucat să frece cu buretele de sîrmă cratiţa în care gătise tocana de cartofi. Am tras linia sub cifrele înşirate şi le-am adunat: şaizeci şi patru de dolari la cursul zilei. Am verificat de două ori: şaizeci şi patru de dolari.
- Nu-mi ies patru dolari, i-am raportat bucuros.

Mama a lăsat cratiţa şi a studiat cifrele, urmărindu-le cu unghia degetului mic. Nu era obişnuită cu transformările în dolari, obicei pe care-l deprinsesem de pe vremea cînd lucram manipulator la cea mai tare firmă de distribuţie a detergenţilor de rufe din oraş. Şi-a oprit unghia în dreptul celor douăzeci de lumînări care costaseră un dolar şi jumătate. Eu îl găsisem pe tata în capela bisericii cu lumînările arzînd la căpătîi şi cu orbitele mutilate. Singurul obiect de preţ, verigheta din aur de 14 K, se afla pe deget, iar degetul era neatins. "Dementul a folosit chei potrivite la uşă şi o şurubelniţă cu cap de cruce pentru a-i scoate ochii" - a fost singura constatare pe care comisarul Grigore Postolache a făcut-o cu voce tare după ce a studiat mortul.
- Vinul pentru preot l-a plătit Adrian Dura, m-a lămurit şi s-a întors la cratiţă.
- Cine-i ăsta?
- Chiriaşul meu.

Nici bine nu se aşezaseră invitaţii la masa întinsă în sufragerie - preotul care citise pentru sufletul tatălui meu, Sebastian şi cei cinci vecini -, că mama a auzit soneria. Crezuse că e Teodora. "Trebuia să vină şi ea la pomană, că şi aşa ne rîde lumea din cartier că l-am îngropat cu paltonul ăla vechi de cinşpe ani", oftă mama. În locul Teodorei, s-a prezentat însă "un domn bine": "Numele meu este Adrian Dura". N-a lăsat-o să respire. A întrebat-o ferm şi respectuos, "fii atent cum m-a întrebat: «Aveţi posibilitatea să-mi închiriaţi o cameră luminoasă pentru o perioadă nedeterminată?»". Chestia asta protocolară - "perioadă nedeterminată" - a dat-o pe spate.
- Şi eu unde eram?
- Poate erai dus să umpli sifoanele sau să cumperi pîine...
- Ai băgat un străin în casă?
- Mi-a plătit chiria pe şase luni şi vinul pentru preot. La masă a stat lîngă Sebastian.

Cum să stea lîngă Sebastian? Eu stătusem lîngă colegul meu de liceu, singurul om cu care tata juca şah, şi ce bătăi îi trăgea tata!, pe balcon jucau, iar eu spărgeam seminţe şi mă uitam la mama cum se înghesuia la coada pentru brînză formată în curtea interioară a Complexului. Era vară, Sebastian Obae se înroşea la faţă după trei partide pierdute la mare luptă, se înroşea pentru că era în joc şi onoarea lui de student silitor la Facultatea de Metalurgie, îşi muşca buzele (pînă la sînge?), în timp ce tata striga cît îl ţineau plămînii, să-l audă Teodora cuibărită în camera ei, răsfoind albumul cu ilustrate primite din zeci de ţări de pe cinci continente: "Teodora, tată, am bătut un inginer!". Striga de mai multe ori, să fie sigur că fiică-sa îl auzea, apoi aranja cu pasiune piesele pentru a patra partidă. Tata fusese campion judeţean la şah, am aflat de la nu ştiu care pensionar din bloc, dar cine îi mai ţine minte pe campionii anilor '50?
- Eu am stat lîngă Sebastian!
- Adrian Dura a stat la dreapta lui. Ce diferenţă este între ei!

Mama făcuse prima ei afacere. Proastă. Îl acceptase pe acest Adrian Dura nu pentru că îi plătise chiria în avans pe şase luni, salvîndu-ne de ruşinea de a cerşi pe stradă, ci pentru că se gîndise la Teodora. Ăsta era planul ei: Teodora să revină acasă, să-i facă nişte cartofiori prăjiţi cu ficăţei de pui şi, după ce o va vedea mîncînd, e un fel de a spune mîncînd, pentru că soră-mea nu mănîncă, ci răscoleşte nervoasă mîncarea în farfurie de parcă cineva ar fi scăpat acolo un rahat, mama să deschidă subiectul şi să-i vorbească răspicat, ca de la mamă la fiică, despre măritişul cu "un domn bine". Dacă Teodora s-ar fi măritat cu acest Dura, mama ar fi murit liniştită, iar eu ar fi trebuit să fac rost de încă şaizeci şi patru de dolari la cursul zilei, vinul pentru preot fiind plătit de Adrian Dura, ginerică. Dacă nu se combinau, atunci mama era hotărîtă să vîndă apartamentul şi să ne mutăm într-o garsonieră. Cum putea mama să creadă că o femeie ca Teodora, la 36 de ani, cu o miopie ajutată de o pereche de ochelari cu lentile groase cît un fund de borcan, uscată, colţoasă şi plină de bani, putea să se mărite la comandă cu un chiriaş? În sufletul ei de femeie casnică, ce curăţase toată viaţa grajdul ăsta de apartament ocupat de doi porci (eu şi tata), o admira pe fiică-sa care, la nici 19 ani împliniţi, şi-a pus într-o dimineaţă valiza la uşă şi, după ce ne-a îmbrăţişat (pe tata l-a mîngîiat pe obraz), a plecat din casa noastră, a plecat pentru că aşa i se năzărise, fără nici un motiv declarat cuiva. Am căutat în camera ei albumul cu ilustrate pe care le strînsese din corespondenţa cu zeci de străini de pe cinci continente, dar nu l-am găsit. De mai multe ori o ameninţasem că dacă pun mîna pe album o să-l vînd pe bani frumoşi. După trei luni, Aneta Bogdan a informat-o pe mama că Teodora fusese văzută lucrînd ca ospătăriţă în Bucureşti, la un restaurant din apropierea Gării de Nord. Mama n-a crezut-o. Am trăit amîndoi cu teama, tata nu aflase de această bîrfă, că într-o noapte Grigore Postolache va suna la uşa noastră, mama în cămaşă de noapte va deschide uşa, şi proaspătul sergent de Miliţie ne-o va împinge peste prag pe Teodora, înfometată şi tremurînd de frig în geaca ei de vinilin, nu înainte de a ne avertiza: "Data viitoare o amendez pentru vagabondaj!". Frica ne-a fost risipită peste cinci ani, cînd profesorul de engleză din liceu al Teodorei ne-a dat vestea: terminase facultatea la Bucureşti şi ieşise profesoară de engleză, dar îşi băgase picioarele în repartiţia primită de la minister, care o trimitea într-un sat din Bărăgan. Tot de la profesor, persoană credibilă, de altfel, am aflat că Teodora se întorsese în oraşul nostru şi că, subliniase mama, se întreţine singură din meditaţii, spre deosebire de tine, Tache, un parazit! O admira chiar şi atunci cînd mi se văita pe seama celor povestite de Aneta Bogdan, colega de liceu a Teodorei, care auzise de la cineva că umbla prin port. Şi dacă umblă pe acolo, înseamnă că umblă cu marinari şi ne face de rîsu' lumii pe toţi! Ce ipocrită! Mama nu avea curajul să-mi spună pe bune că soră-mea este o curvă, salvînd-o cu improvizaţia asta greţoasă, "umblă cu marinari", ca şi cum, eu, fratele ei mai mare, aş fi fost un mucos care nu trebuia să ştie ce-i aia curvă în port... În acea vreme, cînd umbla zvonul că Teodora şi-o trage cu marinarii, eu şi cu mama am avut acelaşi coşmar. (Tata o fi aflat de această bîrfă, dar poate n-a avut curajul să se ducă să-i ceară socoteală Anetei Bogdan, pentru că se căsătorise cu un locotenent de Securitate.) Se făcea că într-o noapte Grigore Postolache, avansat la gradul de plutonier, se prezenta la uşa noastră şi, înainte de a o împinge peste prag pe Teodora, fardată strident şi beată turtă, ne avertiza: "Data viitoare o amendez pentru prostituţie!". Şi mai cred ceva: mama ar fi admirat-o pe Teodora chiar dacă şi-ar fi tras-o cu toţi marinarii greci care trecuseră prin portul nostru în ultimul cincinal ceauşist. O admira pentru că fiică-sa cunoscuse ce este libertatea, atît cît se putea cunoaşte în acele vremuri. După căderea lui Ceauşescu, coşmarul nostru comun a fost înlocuit de cîte o speranţă: mama - s-o vadă măritată, iar eu - să-l văd în pragul uşii pe comisarul Grigore Postolache anunţîndu-ne că automobilul Toyota Land Cruiser a suferit un grav accident, fiind avariat în proporţie de 80% (varză!), dar domnişoara Teodora a scăpat nevătămată...
- Ce cameră i-ai dat?
- Camera ta, cea mai luminoasă din casă.

Am fugit în camera mea, cea în care, timp de un an, tata suferise ca un cîine de pe urma operaţiei de prostată. Eram hotărît să-l îmbrîncesc pe scări pe Adrian Dura, oricît de "domn bine" ar fi fost, să-i arunc geamantanul din piele neagră - nu ştiu de unde îmi venise ideea că îşi adusese şi un imens geamantan -, să-i înşir pe stradă chiloţii boxer şi tricourile albe de sportsman, cum ar spune Teodora, sictir, dobitocule!, să-l scuip, dumnezeii mă-tii de nesimţit!, n-ai văzut că recamierul pe care te-ai tolănit e pătat cu sînge şi căcat? Asta a mai rămas de pe urma tatălui meu... Linişteşte-te, Tache! Linişteşte-te! Cînd am deschis uşa, m-a izbit un miros de levănţică. Recamierul părea neatins de îndelungata suferinţă. O pernă fusese aşezată ca o lebădă pe plapuma abia înfăşată, nici o urmă de vomă pe mocheta măturată, nici o cutie de Piafen pe noptieră. Dispăruseră peria igienică, o comandă specială făcută de Sebastian, cu ajutorul căreia mama îl ştergea la cur pe tata cînd se căca în aşternut, aparatul de bărbierit şi pachetul cu lame abia desfăcut. Îl bărbierisem pe tata cu patru ore înainte de a-şi da duhul şi n-am să uit niciodată ochii săi desfiguraţi de groază care îmi urmăreau mîna. Aş fi vrut atunci ca tata să-mi spună nişte vorbe bune, ceva de genul: "Eşti priceput, Tache". Poate că în locul aparatului de ras pe care-l mînuiam cu îndemînare văzuse Coasa. Dispăruse şi ultimul său talon de pensie, pe care-l lipise cu prenadez pe oglindă şi pe spatele căruia scrisese ca Silvia, adică mama, să nu aibă parte de pensia de urmaş. Era de-ajuns că trecuse apartamentul pe numele ei. "Nimeni să nu aibă parte de pensia mea", adăugase chinuit şi semnase: Radu Enoiu. Degeaba se chinuise să scrie, mama avea parte de pensie de urmaş, aşa e legea, Sebastian ne confirmase. Camera arăta de parcă tata n-ar fi murit cu doar două zile în urmă şi nici Adrian Dura n-ar fi ocupat-o. Cu o singură excepţie. Pe masa lipită de recamier se afla o hartă a oraşului nostru, ruptă dintr-un pliant turistic pe care erau trecute diferite temperaturi atmosferice, dar toate cu semnul minus. În casa noastră se stabilise un meteorolog nesimţit. Ar fi meritat totuşi să-i arunc harta pe fereastră.
- Cine a curăţat camera? m-am întors în bucătărie.
- Trebuie să-i duci Teodorei o bucăţică de colivă, mi-a arătat mama pe masă o farfurie împachetată în hîrtie albastră. Acuma trebuie să-i duci.

Aşa mă pedepsea cînd o înfruntam: îmi dădea nişte sarcini idioate, care nu sufereau amînare. N-a apucat să mă vadă luînd coliva, pentru că a sunat telefonul. Pînă să ajungă în hol să ridice receptorul, mi-am imaginat ce chestie tare ar fi să ne sune tata, să întrebe ce mai facem şi mama să-i povestească ce lume multă fusese la înmormîntare, însuşi directorul C.F.R.-ului a venit cu o coroană minunată, însoţit de o mulţime de mecanici tineri, care auziseră ce bun mecanic ai fost tu, Radule, să ştii că ne-au ajuns banii pentru pomană, Teodora a plîns, sărăcuţa!, şi mi-a promis că o să-mi dea bani să-ţi fac pînă la primăvară un gărduţ din fier forjat şi să plantez nişte flori, vrei să vorbeşti cu Tache? Cu Tache, parazitul, tata n-ar fi consumat impulsuri telefonice, şi chiar dacă ar fi vrut n-ar fi apucat, pentru că eu deja alergam spre studioul lui Muie, o bombă, Muie!, ne-a sunat tata, bă, Muie! Ne-a sunat tata! Interviul pe care Muie l-ar fi făcut cu mama, prima femeie care vorbise la telefon cu un mort, ar fi crescut audienţa postului său de televiziune, apoi l-ar fi vîndut cu bani grei televiziunii naţionale şi, de ce nu?, CNN-ului, ar fi scăpat de faliment, iar eu aş fi luat comisionul care mi-ar fi permis să mănînc seminţe şi să privesc fără griji Complexul de la fereastra bucătăriei... Numai un bărbat ca mine, ajuns la 41 de ani, fără slujbă şi fără bani, un loser - cum mă considera Teodora - ar fi putut gîndi prostia asta: să ne sune tata! Ha! Cum să formeze numărul de telefon de pe lumea cealaltă, de vreme ce pe lumea asta comisarul Grigore Postolache îl căuta pe dementul care îi scosese ochii cu o şurubelniţă cu cap de cruce!
- Teodora? Alo?... Tu eşti, Teodora?... Vorbeşte mai tare, dragă! Eşti nemîncată?... Alo?

Mi-a întins dezamăgită receptorul:
- E unu' care zice ceva de ochii lu' taică-tu.

O voce sigură şi bine articulată m-a trezit din prostia pe care o gîndisem pînă atunci:
- Te costă cinci mii de dolari ochii trădătorului Radu Enoiu.
- De unde ştiu eu că sînt ochii lui?
- Pentru că eşti fiul lui, boule! s-a răstit nemernicul şi mi-a trîntit receptorul.

În prima clipă am vrut să-l sun pe Postolache, să-l anunţ că banditul care îl mutilase pe tata - şi doar insistasem pe lîngă mama să-l ţinem în casă, şi nu în capela bisericii - îmi cerea cinci mii de dolari. Să vină cu specialiştii lui şi să ne pună sub urmărire telefonul, pentru că sigur va mai suna. Şi cînd va suna, eu îl voi ţine de vorbă, iar poliţiştii lui Postolache îi vor localiza telefonul şi în mai puţin de o oră îi vor lua cu asalt casa şi-l vor aresta. Ochii lui tata ne vor întîmpina beliţi într-un pahar cu formol ascuns în frigiderul criminalului. Vom obţine aprobare de la procuror să-l dezgropăm ca să-i punem ochii în orbite, aşa, de formă. De ce să nu se sfîrşească povestea cu happy-end, ca în filmele americane? Cu deosebirea că pîrîitul aparatelor de ascultare sovietice, aflate încă în dotarea echipei comisarului Postolache, l-ar fi atenţionat pe criminal că poliţia e pe fir, şi atunci el ar fi încercat să treacă graniţa în Ucraina, dar după o urmărire palpitantă ar fi fost împuşcat... Încetează, Tache!

M-am înfuriat. După ce că îmi ceruse o grămadă de bani, criminalul îl mai făcuse şi "trădător" pe tata. Nici bine nu se răcise în pămînt, că un dement se găsise să-l împroaşte cu noroi. Puteam să admit că soră-mea era cea mai bogată curvă din oraş, că mama era atinsă deja de scleroză, că eu eram un bou (conform dementului), un parazit (mama), un loser (Teodora), dar în nici un caz nu puteam să accept că tata fusese un trădător. Dacă Postolache o să-l aresteze pe acest dement, mi-am jurat aşezînd receptorul în furcă, o să-i scot ochii cu furculiţa!

Telefonul a sunat din nou şi am strigat în receptor:
- O să-ţi scot ochii cu furculiţa, dementule!
- Turbaţii, şopti Sebastian şi închise telefonul.

Năvăleau turbaţii în Complex! Nu trecuseră nici două săptămîni de cînd îi umpluserăm de zoaie şi-i aruncaserăm din Complex ca pe nişte murături. Mi-am încălţat cizmele din cauciuc şi mi-am tras jacheta impermeabilă.
- Să-i duci coliva, insistă mama.

Mi-am îndesat pe cap casca de pompier pe care mi-o dăruise Sebastian cînd împlinisem 40 de ani. O cumpărase de la familia unui pompier care murise într-un incendiu la oţelăria combinatului siderurgic. Mama a apărut în hol cu pachetul.
- Bine, îi duc coliva.

Am coborît scările sărind cîte trei-patru trepte. În faţa blocului m-am oprit. Un cer plin de stele apăsa întunericul în care se cufundase cartierul îngheţat. O vreme ideală ca să-i stropesc pe turbaţi, să le îngheţe maţele în burtă. Am aruncat coliva, s-o ia dracu', şo pe turbaţi şi pe mama lor, Tache!

Am traversat strada cu grijă şi am descuiat lacătul Templului. Teodora botezase această clădire înaltă pînă la primul etaj al blocului nostru, cu două intrări - "Bărbaţi" şi "Femei" -, care dădeau spre curtea interioară a Complexului. Nimeni nu cunoştea numele arhitectului după ale cărui planuri se construise în 1969, o dată cu Complexul, cel mai mare WC public din oraş şi nici motivul pentru care fusese ridicat. Să fi intuit arhitectul că mulţimea care va aştepta la cozile anilor '80 venirea maşinilor cu ulei, carne şi brînză va avea nevoie de un asemenea closet? Am văzut puţini oameni care s-au bucurat de această facilitate. Mama n-a intrat niciodată în Templu, deşi n-a pierdut nici o coadă în acei ani. Singura persoană care a cotizat la WC-ul public a fost adolescenta Teodora. Se ducea de trei-patru ori pe zi, cînd se trezea, cînd venea de la şcoală, cînd bea mai mult Brifcor şi înainte de culcare, fie ploaie, fie ger. Plătea taxa de 50 de bani ţigăncii care avea grijă de closet, dar folosea propriul sul de hîrtie igienică. Ciudăţenia asta, de a-şi face nevoile (mici şi mari) la closetul de peste drum de blocul nostru, a fost pusă de mama pe seama faptului că sora mea trăgea "vînturi", fiind mereu balonată, şi îi era ruşine să fie auzită de tata, de mine, de vecini. Aneta Bogdan a avut o altă explicaţie, scîrboasă şi perfidă, legată de o uşă secretă ce despărţea tronurile pentru femei de pişătoarele bărbaţilor. Teodora avea cheia de la uşă. Am verificat încă de atunci zidul despărţitor, nu exista nici o uşă. Încă o dată, Aneta Bogdan mîncase căcat. La scurt timp după ce Teodora a plecat de-acasă, ţiganca a pus lacăte pe cele două uşi şi Templul n-a mai fost deschis oficial niciodată.

În closetul "Bărbaţi" ţineam ascuns un furtun lung de 40 de metri, peticit şi etanşat la mare meserie, cu un ştuţ care arunca jetul de zoaie la aproape 15 metri. Da, da, scuipa un jet de 15 metri, pentru că Sebastian îmi făcuse rost din combinat, dracu' ştie prin ce relaţii, de o pompă de 1.000 de cai putere, marfă rusească, tată! În memoria ta, sărmane tată, o să-i stropesc pe turbaţi! Am dat drumul la pompă şi am reglat presiunea, simţind cu o nemărginită bucurie cum urcau zoaiele prin furtun. Tot Sebastian mă ajutase să racordez pompa la conducta de evacuare a reziduurilor din cartierul nostru, conductă ce trecea chiar prin subsolul Templului. Am ieşit în curtea interioară a Complexului, furtunul întinzîndu-se în urma mea ca un şarpe. M-am oprit şi am ascultat. În stînga, în fosta Alimentară, am auzit nişte mişcări. Am intrat tiptil pe uşa fostei măcelării, pe care o ungeam săptămînal cu vaselină ca să nu scîrţîie. Deşi erau ameţiţi de votcă şi preocupaţi de distrugeri, turbaţii tresăreau la orice zgomot venit din afara anturajului lor. Singura mea tactică era să-i atac prin surprindere. Eu îi stropeam fără milă cu zoaie, iar ei răspundeau aiurea cu pietre sau cu ce le venea la mînă. Intrarea prin măcelărie îmi permitea să ajung în fosta sală a congelatoarelor ce avea două ieşiri pe care puteam să le controlez, una spre autoservire, cealaltă spre raioanele de pîine, dulciuri şi peşte. Asta fusese cîndva Alimentara noastră! Cînd am pătruns în sala congelatoarelor, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Îmi îngheţaseră mîinile pe ştuţul furtunului. Dracu' să mă ia de dobitoc, îmi uitasem mănuşile! În plus, intuiţia mea, care de atîtea ori mă ajutase în luptele cu turbaţii, mă trădase: în Alimentară nu auzeam nici un zgomot. Asta însemna să mă întorc pe acelaşi traseu, să traversez curtea şi să atac cealaltă latură a Complexului, în care funcţionase magazinul de mobilă şi electrocasnice. O manevră care ar fi condus la posibile zgomote. Nu puteam nici să abandonez furtunul şi să verific rapid dacă turbaţii se aflau dincolo. Vara trecută, a fost de ajuns să mă furişez neînarmat şi să încasez o bîtă pe spinare din partea unui turbat care mă pîndise la intrarea în fostul magazin de mobilă. Norocul meu a fost că am reuşit să evit a doua lovitură, fapt ce mi-a permis să mă repliez în curtea Complexului, loc în care lăsasem furtunul. I-am stropit atunci cu o ură cumplită, încît unul dintre turbaţi, poate chiar cel ce mă lovise, a ajuns la spital cu leziuni pe tubul digestiv - mi-a spus Sebastian, care citise o ştire în ziarul local. Îi băgasem turbatului ştuţul pe gură şi îl ţinusem aşa pînă ce îi ţîşnise sîngele pe urechi.

Lipsa mănuşilor m-a enervat. Maică-mea şi coliva ei afurisită! M-am hotărît să intru în autoservire, să mă ascund în spatele fostului frigider din fontă şi să-i aştept pe turbaţi. Să se fi înşelat Sebastian? Şi ora era ciudată. De obicei, turbaţii veneau după miezul nopţii, cînd se îmbătau prin cîrciumi. Norocul meu (alt noroc?) era că, deşi gerul "crăpa betoanele" Complexului, nu bătea vîntul. Cu un vînt aspru n-aş fi rezistat să lupt fără mănuşi. Am strîns la picioare cîţiva metri de furtun, aşezîndu-mi la îndemînă ştuţul, şi am început să ţopăi cu mîinile în buzunare. Lumina palidă reflectată de troienele strînse în jurul clădirii descoperea ceea ce mai rămăsese din fosta Alimentară: o sală plină de moloz, fără vitrine, cu pereţii crăpaţi de loviturile de baros ale turbaţilor (după doi ani, nu înţelegeam încă de ce turbaţii loveau cu atîta patimă pereţii cu baroasele, de parcă un medic psihiatru le recomandase să-şi descarce astfel nervii), teritoriu unde se înmulţeau în duşmănie şobolanii. Era un loc pe care-l evitau pînă şi boschetarii oraşului. Doar fostul frigider din fontă, mîncat de rugină, mai amintea (cui?) de Alimentara anilor '80. Eu aveam grijă s-o curăţ de gunoaiele aruncate de locatarii nesimţiţi ai blocurilor din jur şi de apucăturile turbaţilor. Şi fostul magazin de mobilă şi electrocasnice ajunsese în aceeaşi paragină. Sebastian avea în chirie singurul spaţiu funcţional din Complex. Inginerul amenajase pe latura ce unea Alimentara de magazinul de mobilă, în locul fostului salon de frizerie-coafură, un atelier în care cinci pensionari strunjeau, ştanţau şi moşmondeau zilnic perii de haine, de pantofi, de dinţi, perii igienice speciale - una fusese folosită de mama ca să-l şteargă la cur pe tata cînd se scăpa în aşternut - şi tot felul de perii pe care nu i le cumpăra nimeni. După ce eşuase în comerţul cu ţigări, cafea şi dulciuri vîndute la buticul din faţa blocului său, colegul meu de liceu se hotărîse să nu se mai milogească la mafioţii care controlau piaţa neagră şi să nu mai plătească (la alţi mafioţi) taxa de protecţie. "Capitalismul înseamnă productivitate!" - l-am auzit spunînd în dimineaţa în care constatase că buticul său dispăruse din faţa blocului, cu tot cu instalaţia de iluminat şi casa de marcat. Eu am dat vina pe turbaţi, dar el mi-a vorbit cu însufleţire despre producţia de perii: trebuie să ne pregătim să devenim o naţiune europeană şi nu vom putea intra în Europa dacă nu sîntem curaţi (o metaforă discutabilă), de aceea mă bag pe producţia de perii, peste un an-doi, cînd voi prinde avînt, de ce nu?, voi face concurenţă lui Colgate şi o să dau lovitura mai ceva ca... Ar fi vrut să pronunţe numele sorei mele, dar şi-a muşcat buza în ultima clipă, aşa încît l-a numit pe Bill Gates. Mi-a arătat şi un business plan (pentru întocmirea căruia citise la bibliotecă nişte cărţi de marketing) scris pe cîteva pagini de caiet studenţesc. Sebastian calculase consumul lunar de cremă de ghete, vînzările de pastă de dinţi şi săpun, de haine şi şampon de păr din oraşul nostru şi, prin extrapolare - doar era inginer! -, ajunsese la concluzia că, dacă va vinde destule perii pe lună, într-un an va reuşi nu numai să-şi extindă atelierul în tot Complexul, transformîndu-l într-o veritabilă fabrică, ci va acoperi şi necesarul de perii al Bucureştiului. În ochii lui Sebastian, îmi amintesc bine, strălucea o lumină: trăia a big idea - cum ar spune Teodora. Aş fi putut să-i rup business plan-ul şi să-l încurajez aşa, ca între bărbaţi, să facă pe dracu' în patru ca s-o seducă pe soră-mea şi, dacă ea l-ar fi apreciat drept un macho valabil sau, mai bine!, ar fi lăsat-o cu burta la gură, poate ar fi avut şansa să-l ia de bărbat şi visul tatălui meu ar fi fost împlinit. Tata îl dorise pe Sebastian de ginere şi, în forul său interior, crezuse că cei doi se potrivesc: Teodora, o scobitoare fără fund şi ţîţe, ochelaristă, Sebastian, un dop de bărbat albinos, cu chelie consacrată încă din liceu. Dar nu m-am atins de caietul lui Sebastian. Am dat din cap aprobîndu-l, într-adevăr, românii trebuie să intre curaţi în Europa, şi l-am ajutat să-şi amenajeze atelierul, să-şi găsească mînă de lucru - cei cinci vecini ai noştri pe care tata i-a salutat -, să monteze ştanţele, să comande la abator păr de porc pentru periile igienice speciale şi să răspîndească fluturaşi în cutiile poştale din blocurile cartierului, aşa cum citise în cărţile de marketing: "Cumpără o perie care te scapă de mizerie!". În doi ani, inginerul investise în afacerea cu perii valoarea apartamentului cu trei camere aparţinînd părinţilor morţi de inimă rea, o Dacie producţie 1988, trei hectare de pămînt (moştenite de la un unchi) şi cele cinci salarii pe care le primise cînd fusese concediat de la combinatul siderurgic, în urma reducerilor de personal. Locuia singur, într-o garsonieră confort doi, la ultimul etaj, în blocul situat chiar în faţa atelierului său din Complex, adică vizavi de blocul nostru, şi nu vindea mai mult de zece perii pe zi. Alt loser, a rîs Teodora cînd am rugat-o să-l împrumute cu 3.000 de dolari ca să-şi cumpere un strung nemţesc la mîna a doua. Şi Sebastian iubea Complexul.

Un cerc portocaliu s-a aprins pe peretele din spatele meu. Cercul a dispărut brusc, dar a reapărut mai puternic, coborînd încet spre baza peretelui. Am apucat ştuţul şi am verificat cu vîrful cizmei presiunea din furtun. A doua pată luminoasă am observat-o cu coada ochiului, se agita pe peretele dinspre raionul de pîine. Dacă turbaţii au venit cu lanternele, înseamnă că vor să mă termine, am gîndit în clipa în care s-a aprins cea de-a treia lanternă. Mi-am scos cu grijă casca de pompier şi am privit prin gaura dată special cu bormaşina în tabla frigiderului. Beznă! Uşile erau închise. Şi doar le deschisesem cu cîteva zile în urmă, ca să observ din spatele frigiderului mişcările turbaţilor fără să mă deconspir. M-am apropiat de o latură a frigiderului şi am privit în Alimentară. Trei turbaţi înaintau spre mine din direcţii diferite. Palmele mi-au îngheţat pe ştuţ. Erau înarmaţi. Văzusem clar ţevile puştilor îndreptate spre frigider. Şi doar îl avertizasem pe Sebastian că va veni o zi în care turbaţii vor recurge la altceva decît la pietre şi că trebuie să fiu pregătit! Nu-mi închipuiam însă că se vor înarma cu puşti. Luminile foiau în jurul frigiderului, iar eu încremenisem de frică. Frica de moarte. Teodora va veni la biserică, îmbrăcată ca din reviste, va potrivi nişte garoafe prinse aiurea în coroane... Cine să trimită coroane de flori la moartea unui loser? Să ies din ascunzătoare şi să mă înţeleg cu ei? Adică să-mi negociez viaţa cu nişte puţoi care beau votcă, înghit ecstasy, lovesc pereţii cu baroasele pînă la epuizare şi se pişă pe zidurile Complexului?

Pe primul turbat l-am lovit în piept. Jetul meu minunat l-a dezechilibrat, adio puşcă, lanterna s-a spart! Apoi i-am nimerit căpăţîna. A căzut în genunchi, o poziţie ideală ca să-l stropesc direct în faţă, să înghită zoaiele, să nu mai respire, dracu' să-l ia de turbat! Dar nu s-a prăbuşit. Am oprit jetul şi m-am aruncat pe burtă pe locul unde fuseseră instalate cîndva vitrinele frigorifice cu mezeluri. Am auzit un urlet din direcţia turbatului pe care îl doborîsem. Pe al doilea turbat l-am lovit în burtă, aşa mi-am închipuit, dar fără efectul scontat. Şi el a scăpat puşca şi lanterna, dar nu s-a prăbuşit. Şi doar reglasem pompa la presiunea maximă! Atunci am simţit glonţul... Uitasem să-mi pun casca! A făcut pleosc, parcă un ou îmi lovise fruntea.
- L-am nimerit în cap! Ieşi afară, trişorule! am auzit vocea celui de-al treilea turbat.

Pe faţă îmi curgea un lichid vîscos care mirosea a benzină. Mă usturau ochii. M-am repezit urlînd spre primul turbat. Dacă mor, măcar să ştiu că am omorît şi eu unul! M-am prăbuşit peste el, cu o mînă strîngînd ştuţul, cu cealaltă căutîndu-i faţa. Era îmbrăcat cu o salopetă din muşama, aşa cum au pompierii adevăraţi. Se zbătea. L-am lovit cu ştuţul în cap, de două ori, scurt, şi s-a liniştit. Avea faţa acoperită cu o mască şi capul protejat de o glugă. Mi-am înfipt unghiile în mască şi i-am tras-o de pe faţă.
- Ai încălcat regulamentul! a urlat turbatul.
- Ba tu l-ai încălcat, i-am răspuns aiurea, numai ca să-l contrazic, să ştie că eu sînt mai puternic, chiar şi în ultima clipă de viaţă.

Mi-am proptit genunchii în pieptul lui, i-am prins falca, am deschis ştuţul şi i-am băgat zoaiele în gură. Aşteptam să moară, dar din spate am fost lovit în ceafă, probabil cu patul puştii, şi lovitura m-a aruncat cu faţa pe cimentul împuţit, eliberîndu-l pe turbatul care se zbătea cu zoaiele în stomac.
- De unde a apărut dobitocul ăsta?
- Habar n-am! O fi paznicul...
- Mi-ai spus că nu sînt paznici. Te dau în judecată! N-am plătit 300 de dolari ca şeful meu să fie stropit cu pişat!
- E o neînţelegere. Îl scot pe dobitoc din peisaj şi continuăm partida...
- N-ai respectat contractul! Vreau banii înapoi!
- Vă pot oferi altă locaţie...
- Verifică-l pe dobitoc!

Cineva mi-a ridicat pleoapele şi am văzut chipul unui bărbat prins în lumina lanternei.
- Tu eşti Tache? Salut! Sînt Adrian Dura, mi-a zîmbit mutra portocalie înainte să leşin.



Teodora mi-a dictat pe litere, iar eu am scris cu pixul pe un bilet vechi de autobuz: paintball. Apoi am întrebat-o care sînt regulile jocului, dar sora mea mi-a închis telefonul, scuteşte-mă de futilităţi!

Adrian Dura organizase o partidă de paintball în Complex, am dedus, iar jucătorii nu puteau fi decît nişte gugumani veniţi de la Bucureşti, îşi dăduse cu părerea Teodora, înainte de a-şi pierde răbdarea. De ce gugumani? "Pentru că au plătit 300 de dolari ca să joace paintball prin ruine deplorabile. Eu am jucat anul trecut în pădurile Sileziei pentru 150 de dolari", s-a lăudat sora mea. Trebuia să verific ipoteza partidei de paintball, dar Adrian Dura lipsea. Şi mama plecase, nu înainte de a-mi povesti cum mă salvase chiriaşul nostru.

Dura mă transportase la urgenţa spitalului împreună cu gugumanul-şef (bucureşteanul căruia îi băgasem zoaiele în gură). După ce am fost consultat în stare de inconştienţă, mi s-a aplicat un pansament pe cucuiul mare cît un ou de găină - aşa l-am simţit, pipăindu-l, cînd m-am trezit dimineaţa în camera lui Dura. Am fost dus într-o rezervă foarte bună. Cît timp zăcusem acolo, în nesimţire, doctorul îi făcuse gugumanului o spălătură pe tubul digestiv. Tot Dura m-a dus acasă cu un taxi, în toiul nopţii, insistînd pe lîngă mama să fiu instalat în "cea mai luminoasă cameră". El m-a dezbrăcat, m-a băgat în pijamale şi s-a culcat lîngă mine. Am verificat locul în care dormise Dura: nici o cută pe cearşaf. Mama a dat din cap nemulţumită: "Domnul Dura a vrut să te interneze în spital pentru analize, dar doctorul l-a refuzat pentru că nu ai asigurare". Chiriaşul nostru i-a povestit "neînţelegerea" din Complex, prietenii săi s-au jucat "de-a hoţii şi vardiştii", chiar aşa i-a spus mamei, iar Tache a intervenit în joc precum Ioan Botezătorul, apoi a rîs în hohote. A rîs şi mama. Dura a asigurat-o că sînt "în afara oricărui pericol" şi că prietenul său (gugumanul) este "complet restabilit". Mama mi-a repetat, ca o moară stricată, trebuie să stai în repaus, aşa a zis domnul Dura, mult repaus, ca să-mi intre în cap recomandarea lui, deşi ştia foarte bine că mă aflam în repaus de cînd mă născusem.

M-am aşezat la fereastră. Mă dureau oasele, capul şi mă usturau ochii. Complexul îngheţase ca un urs polar prins între banchize. De cealaltă parte a Complexului, blocul lui Sebastian părea un urs care de abia se trezise. Numai tîmpenii îţi trec prin cap, Tache! Am mai citit o dată cuvîntul înscris pe biletul de autobuz, paintball. Dacă l-aş fi sunat pe Muie, el m-ar fi lămurit care sînt regulile acestui joc neghiob, avea răbdare să-mi explice, nu ca sclivisita de soră-mea. Poate ar fi făcut şi un reportaj şi aş fi avut curajul să-i cer şi nişte bani dacă mi-ar fi luat un interviu. Mihai Lunescu căpătase porecla Muie de la Teodora, cînd sora mea l-a văzut întinzînd firul de papiotă peste Complex. Ne împrieteniserăm la coadă la portocale. De fapt, mamele noastre, care ne aduseseră să luăm mai multe portocale şi lămîi pentru Crăciun, intraseră în vorbă, iar noi, ca băieţii de-o seamă, am început să discutăm despre lecţii, profesori, fotbal şi despre examenul la liceu pe care urma să-l dăm în anul următor. Am vorbit cu atîta însufleţire, încît nici nu ne-a păsat de îngrămădeala de la coadă. La propunerea mea, ne-am urcat pe Complex şi acolo am mîncat toate portocalele, uitîndu-ne cu dispreţ la oamenii care mai sperau să apuce măcar o lămîie. Mihai era vorbăreţ, îi semăna lu' mă-sa, magazineră la fabrica de confecţii. După ce am isprăvit portocalele, m-a invitat a doua zi în curtea şcolii, să tragem un fotbal pe zăpadă, îţi dau un telefon! I-am spus că nu am telefon. "Îţi pun eu telefon!", s-a angajat şi mi-a explicat ce fel de "circuit telefonic" poate să-mi instaleze: o aţă de papiotă bine întinsă, avînd legate la capete cîte un băţ introdus într-o cutie goală de chibrituri. Citise despre această invenţie într-o revistă Pif furată de la biblioteca şcolii. "Face rezonanţă dacă firul e întins şi cutia e uscată!", m-a asigurat - şi, a doua zi, noul meu prieten, care locuia la etajul trei într-un bloc vecin cu cel în care stă acum Sebastian, a coborît de la fereastră un mosor de papiotă, eu am întins firul şi l-am trecut cu grijă peste stradă, apoi i-am aruncat mosorul pe Complex, el l-a preluat şi a continuat să întindă firul, timp în care eu am fugit repede în cealaltă parte a Complexului şi el mi l-a aruncat jos, pe trotuar, iar eu l-am desfăşurat pînă la scara blocului meu, unde l-am legat de o sfoară coborîtă de Teodora, care l-a tras pînă la etajul doi, în bucătăria noastră. "Este un fir elveţian", mi-a spus Mihai. Maică-sa i-l adusese de la fabrica de confecţii unde se făceau blugi pentru Elveţia. În timp ce legam băţul de chibrit de capătul firului, sora mea a spus: "Prietenul tău seamănă cu unul care ia muie!". Mama a pocnit-o peste faţă şi a expediat-o în camera ei. Nu-mi amintesc la ce vîrstă şi în ce împrejurare am priceput semnificaţia acestui cuvînt, muie, poate din scandările galeriei echipei locale de fotbal la adresa formaţiei Dinamo, poate de pe pereţii plini cu porcării ai WC-ului din liceu, dar sigur îmi aduc aminte că am urît-o în acea zi pe mama pentru că o lovise fără motiv pe sora mea, umplîndu-i nasul de sînge. Oricum, pentru mine rămîne un mister, d-apoi pentru mama!, cum o fetiţă de nouă ani a putut să-i pună o astfel de poreclă unui puşti de paişpe, care întindea un fir de papiotă peste Complex. Tata a refuzat să vorbească, de dragul demonstraţiei, cu tatăl lui Mihai, muncitor la combinatul siderurgic. Ar fi putut măcar să schimbe un salut, două cuvinte, aşa cum făcuseră mamele noastre. A preferat să-l frece între degete şi să-mi confirme: este un fir elveţian. Îmi este imposibil să-mi imaginez ce-a fost în sufletul marelui Bell cînd a inventat telefonul, dar îmi amintesc ce fericit am fost cînd am auzit vocea lui Mihai în cutia de chibrituri pe care o ţineam lipită de ureche. Telefonul a funcţionat o lună, timp în care am vorbit în fiecare zi tot felul de banalităţi specifice vîrstei, am rezolvat probleme de matematică, ne-am urat "La mulţi ani!" de Revelion şi am comentat serialul de televiziune Cireşarii. Datorită telefonului l-am putut anunţa pe prietenul meu, ca la rîndul său să-şi anunţe părinţii, iar aceştia să-i informeze pe vecinii din bloc, cînd maşinile cu carne de porc, brînză şi peşte intrau în curtea interioară a Complexului. Blocul nostru era singurul situat în spatele Complexului şi din acest motiv noi, locatarii, am fost în acele vremuri cei mai invidiaţi oameni din cartier, pentru că ştiam ce mîncare se băga la Alimentară. Cît timp am trăit bucuria discuţiilor pe firul elveţian de papiotă, la şcoală s-a răspîndit ca o gripă porecla lui Mihai: Muie! Degeaba au luptat profesorii să elimine porecla din conştiinţa colectivă, cum se spune, Teodora se răzbunase pentru că din cauza lui o încasase urît de la mama. Mihai şi-a adoptat porecla şi nu s-a revoltat nici cînd colegii, care aflaseră că firul elveţian a dispărut, i-au strigat: "}i-au tăiat aţa, Muie!". Adevărul este că noi, în prostia noastră de puşti teribilişti, în loc să păstrăm secretul firului elveţian, ne-am lăudat colegilor şi profesorilor că aplicaserăm cu succes invenţia din revista Pif. Mai mult, Muie a avut iniţiativa (proastă) de a-l duce pe directorul şcolii în curtea Complexului şi de a-i arăta firul elveţian. În următoarea dimineaţă am descoperit că firul dispăruse. Muie mi-a arătat cutia lui de chibrituri de care atîrna o aţă lungă cît o palmă, eu i-am arătat acelaşi lucru şi pe amîndoi ne-au năpădit lacrimile. Cine ne-a distrus telefonul? Părinţii noştri? Exclus. Teodora? Era prea mică pentru o asemenea operaţiune complicată, deşi Aneta Bogdan a acuzat-o categoric: cică o văzuse într-o noapte mergînd ca somnambula pe firul elveţian de la bucătăria noastră, pe deasupra Complexului, pînă la fereastra camerei lui Muie - şi din cauza greutăţii ei s-a rupt firul. "Şi cum de nu şi-a spart capul cînd a căzut?", am întrebat-o pe colega de clasă a Teodorei. "Pentru că are suflet de pisică şi a căzut în picioare", a răspuns Aneta şi atunci am tresărit, numai dracul putea să-i bage în cap astfel de tîmpenii! Colegii invidioşi sau profesorii imbecili? Ar fi însemnat să folosească o scară înaltă sau o macara pentru a ajunge la etajul doi, respectiv trei, şi să taie firul la ambele capete, fără să atragă atenţia cuiva. Dificilă treabă, mai ales că nu aveau de unde să facă rost de o macara pentru că, în acea vreme, toate erau exploatate pe şantiere la ridicarea cartierelor de locuinţe. O după-amiază întreagă am căscat ochii pe la ferestrele blocurilor, cu speranţa că vom descoperi firul instalat de hoţi între două apartamente. Muie a vrut să facă rost de un alt fir elveţian de la fabrica de confecţii, dar maică-sa fusese transferată la spălătoria spitalului de copii. "A băgat mîna în gestiune", a presupus mama. "Fabrica are comenzi de cămăşi pentru Uniunea Sovietică", i-a răspuns tata. Muie a încercat cu papiotă românească, dar telefonul n-a mers, firul se rupea cînd îl întindeam mai tare. După o săptămînă de la dispariţia firului s-a constatat că blocul prietenului meu suferise o înclinare ameninţătoare, mai ceva ca Turnul din Pisa. Primăria a hotărît evacuarea locatarilor. Familia Lunescu s-a mutat într-un alt cartier de la periferia oraşului şi Muie a fost înscris la altă şcoală. S-a încercat reabilitarea structurii de rezistenţă (a fost adusă o macara), dar în final s-a decis demolarea. În locul blocului a fost amenajat un parc care s-a transformat repede într-un teren al nimănui. Tot de atunci, în biblioteca şcolii nu s-a mai găsit nici un exemplar din revista Pif. Ar fi o prostie să consider telefonul nostru drept un element subversiv care a destabilizat ordinea acelor vremuri. Cert este că Muie a reuşit să plece din cartier, iar eu am rămas aici, lîngă Complex. Teodora a uitat că mama a umplut-o de borş, dar dacă i-aş aminti de firul elveţian de papiotă, cu siguranţă ar spune că ne-am prefăcut că vorbim la cutia de chibrituri şi că pretinsa invenţie nu a fost decît o minciună pusă la cale de mintea bolnăvicioasă a unui viitor ziarist: Muie, the big liar...