O altă cronică de familie sau Despre de-tabuizarea României

  Citiţi un fragment din această carte.



Reprezentant al celui de-al doilea val optzecist (desantat, în marea majoritate, după 1990, acesta cuprinde scriitori care continuă – deşi, nu o dată, personalizează şi radicalizează – poetica literară optzecistă: Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Adrian Oţoiu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop etc.), Petre Barbu îşi păstrează acelaşi univers (tematică, tip de personaje, viziune) în toate cărţile de pînă astăzi: Tricoul portocaliu fără număr de concurs (povestiri, Editura Cartea Românească, 1993), Dumnezeu binecuvîntează America (roman, Editura Nemira, 1995), Ultima tresărire a submarinului legionar (roman, Editura Nemira, 1998), Tatăl nostru care eşti în supermarket (piesă în două acte, cîştigătoare a concursului UNITER "Cea mai bună piesă românească a anului", Editura Unitext, 2003) şi Teatru (prefaţă de Marian Popescu, Editura Unitext, 2003).

La fel ca în proza anterioară, şi în Blazare un narator debil face cronica (pe alocuri, cu alerteţe de reportaj) a familiei sale şi, prin extensie, a lumii în care aceasta se mişcă. În vîrstă de 41 de ani, Costache (Tache) Enoiu este – cum cei din preajmă îi reamintesc adesea – "un parazit", "fără slujbă şi fără bani, un loser" care, întrucît "mă aflam în repaus de cînd mă născusem", trăieşte în casa şi sub protecţia părinţilor săi. Naraţiunea debutează cu înmormîntarea tatălui său, fost mecanic de locomotivă pe traseul ce leagă oraşul muncitoresc (siderurgic) de Bucureşti. Rămas cu mama şi cu Adrian Dura, un chiriaş bizar pe care aceasta îl primeşte în apartament (mai tîrziu, cititorul descoperă că Dura este cercetător la Institutul Român de Istorie Recentă), Tache duce o viaţă plină de evenimente: primeşte telefoane de la cel care a profanat cadavrul tatălui şi i-a furat ochii (pe care îi negociază la suma de 5.000 de euro), participă la producerea de emisiuni televizate în studioul amenajat de un prieten în propriul apartament ("am apărut în mai multe roluri decît a avut Al Pacino în toată cariera lui la Hollywood: traficant, peşte, aurolac, marinar fugit de pe un vas românesc sechestrat într-un port din Egipt, muncitor în Israel, profesor dat afară pentru că bătuse doi elevi care se drogau în closetul şcolii, manelist, clarvăzător, bolnav de SIDA"), întreprinde mici acţiuni detectivistice pentru a descoperi ceva despre viaţa surorii sale, Teodora Enoiu, plecată de acasă cu mulţi ani în urmă şi devenită, în mod neaşteptat, cea mai bogată femeie de afaceri din oraş. Activitatea sa preferată (şi, totodată, singurul său proiect existenţial) este să contemple de la fereastra bucătăriei Complexul cu Alimentară şi, susţinut de Sebastian Obae (prieten din copilărie, producător de perii şi curtezan fără speranţă al surorii sale), să apere această clădire. Centrul vital de altădată al cartierului, închis în 1992, Complexul este acum (cîndva în preajma anului 2000) un loc în paragină în care noaptea "turbaţii" (tineri plictisiţi aflaţi în căutare de senzaţii tari) obişnuiesc să organizeze jocuri de-a hoţii şi vardiştii. În ultimii doi ani, Tache şi-a descoperit adevăratul rost în luptele pe care le dă pentru apărarea fostei "Alimentara". Echipat ca un pompier, acesta foloseşte ca armă de luptă – în scene ce îmbină violenţa cu scatologia – un furtun ce pompează apele reziduale ale oraşului. Pe lîngă secretele războaie nocturne, Complexul se însufleţeşte însă şi pe timpul zilei: Dura coordonează ample acţiuni de distribuire a ajutoarelor alimentare de la Uniunea Europeană şi, mai tîrziu, a dolarilor veniţi de la NATO. Silvia Enoiu, mama lui Tache, este cea care, avertizată de nişte stranii dureri abdominale, presimte "ora de ajutoare" şi coboară în magazin pentru a distribui concetăţenilor surescitaţi hrană sau, mai rar, îmbrăcăminte. Fericită în rol pînă la un punct (a procura, a face şi a împărţi mîncare au fost axele dintotdeauna ale vieţii sale), ea devine tot mai tracasată şi sfîrşeşte prin a mărturisi, la puţină vreme înainte de moarte, că "Ah, Uniunea asta cum mi-a încurcat viaţa!". Ultima încurcătură este transformarea Complexului într-un supermarket ("arată ca la televizor"), care nu este însă, cum cred mama şi fiul, un dar (şi, deopotrivă, o temniţă) de la Uniune, ci o investiţie neinspirată a Teodorei: "N-am prevăzut că Alimentara a rămas înfiptă în minţile lor obosite". Este acesta un punct crucial în cronica familiei Enoiu: mama face o criză şi moare, Teodora începe să arate un oarecare interes pentru Sebastian şi, evenimentul cel mai senzaţional, Complexul începe să se mişte ("Alimentara alunecă uşor, ca un cărucior într-un supermarket").

Roman al unui cotidian convulsiv, marcat de frustrare, foame şi neajunsuri, Blazare este, deopotrivă (ca, de altfel, întreaga proză de pînă acum a autorului), un roman de factură expresionistă, graţie unui palier care prelucrează o viziune grotescă, magmatică şi întunecată (aici, pe alocuri, cu irizări chagalliene, dată fiind capacitatea unor personaje de a umbla pe un pod de aer). Spaţiu cu multe întrebuinţări, Complexul cu Alimentară asigură, pe lîngă declanşarea situaţiilor epice (unele, neobişnuite, întreţinînd senzaţionalul), densitatea artistică a semnificaţiilor. Astfel, înainte de a se pune în mişcare, Alimentara este o agora, un spaţiu (tensionat) al dezvăluirilor comunitare. Aici, aşteptîndu-şi rîndul la ajutoare sau sărbătorind viitoare contracte între Complex şi Uniune, locuitorii oraşului îşi construiesc memoria, care este, precumpănitor, una a foamei şi a procurării hranei. Ei îşi amintesc, spre exemplu, despre vara lui '81, cînd, cu ocazia unei vizite a Partidului Comunist Chinez, Complexul se umple de mîncare, din care ei însă nu primesc nimic, "în ciuda protestelor siderurgiştilor care îşi scoseseră banii de la CEC pentru a-şi cumpăra curmale, icre de morun şi curcani congelaţi". Îşi amintesc, de asemenea, cu mai puţină plăcere, şi despre anul 1984, cînd trei tineri au fost găsiţi morţi în congelatorul Alimentarei. "Au furat carne!", strigă, neiertătoare, glasurile orăşenilor. "Securiştii i-au bătut pe cei trei pînă i-au omorît", acuză Adrian Dura. În forumul acesta, istoria recentă este, prin interpretările şi versiunile contradictorii, extrem de confuză, deşi unele opinii – precum cea a Anetei Bogdan – încearcă să armonizeze antitezele: "Şi ce dacă securiştii conduc România pe drumul spre Occident? Care-i problema?".

Din momentul în care se pune în mişcare (antrenînd o mulţime de ipoteze: "...un blestem, un semn clar că ne putem aştepta la un cutremur ca urmare a reaşezării plăcilor tectonice, o minune de la Dumnezeu, mişcările unor pînze freatice sau ale unor pungi de petrol, Diavolul şi-a băgat coada ş...ţ, vine Apocalipsa!"), Complexul capătă, peste toate, semnificaţia de arcă. Asediată de molime şi întreţinînd excese ("am trăit ca o bestie", înregistrează Tache), corabia împlineşte speranţele disperate ale multora dintre călători: Sebastian devine om de afaceri în Normandia, Mihai Lunescu (zis Muie) este, pentru o vreme, corespondent CNN, Maria, iubita lui Tache, are o fetiţă şi conduce Complexul devenit Muzeul Tragediei, Disperării şi al Morţii (staţionat la Madrid) etc. Cînd nu mai iubeşte Complexul, Tache se reîntoarce în ţară; are o altă vîrstă, şi-a pierdut mult din inocenţă şi darul (chagallian, pe care îl au doar cei disperaţi şi cu amintiri puternice) de a umbla prin aer: "Podul de aer s-a dărîmat".

Roman senzaţional (cuprinzînd întîmplările neobişnuite ale locuitorilor unui oraş siderurgic), cronică (bizară, puternică şi nelipsită de umor, pe alocuri urmuzian) a unei familii ţinute împreună de foame şi nefericire, Blazare conţine – fără ca aceasta să-i prejudicieze vitalitatea – o dimensiune parabolică ce vizează viaţa în România postdecembristă. Prin acest palier, romanul lui Petre Barbu (ca şi cărţile sale anterioare) participă, alături de cărţi de proză semnate de Dumitru Ţepeneag, Adrian Oţoiu, Petru Cimpoeşu, Dan Lungu, Bogdan Suceavă sau Florina Ilis, la un fenomen literar al anilor din urmă pe care l-aş numi de-tabuizarea României. În paginile acestor prozatori (nu singurii, de altfel), este prezentă o Românie de astăzi, debusolată, abracadabrantă, terifiantă, în multe feluri insuportabilă. Prin destinul unor personaje, aceste cărţi scriu (reinventează narativ) o ţară, scuturînd-o de clişee şi de tabuuri, făcînd-o – ceea ce stă în puterea artei – dacă nu suportabilă, atunci accesibilă. În cadrul acestei proze, vocea lui Petre Barbu este profundă, autentică, inconfundabilă literar; în Blazare, această voce vorbeşte cu pregnanţă despre foamea care continuă să hrănească spaimele, memoria şi destinul de fiinţă migratoare al românilor.