Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Diferenţa de impozit anual de regularizat (partea I-a)


Carmen Botoşaru

10.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mircea se uita prostit la foaia de hârtie pe care o desfăcuse cu mâinile tremurând de teama descoperirii unei veşti neplăcute, ghicind, încă de când funcţionara îi spusese că plicul era de la Administraţia Finanţelor Publice, că un asemenea expeditor nu avea cum să-i trimită lui o veste bună. Când întinsese mâna prin ghişeul îngust să ia scrisoarea, apucase să zărească pe masa funcţionarei un teanc gros de bancnote – cred că să tot fie vreo treij’ - patruj’ de milioane-acolo, îşi spusese automat în sinea lui – care, nu putuse să se abţină să nu gândească aşa - deşi nu îi făcea deloc bine şi nu îl ajuta cu nimic - i-ar fi prins tare bine să se mai desţelenească din datoriile care nu-l mai lăsau să respire în ultimul an. Îi părea rău că, în cele din urmă, adică după ce primise trei avize în cutia de corespondenţă, la intervale de două zile, venise la poştă să ia plicul şi că mai apucase şi să semneze pentru primirea lui. Mult mai folositor i-ar fi fost să nege că a ajuns vreodată în posesia unei asemenea scrisori şi, parcurgând rubricile din tabelul complicat care se înfăţişa înaintea ochilor săi, singurul lucru pe care îl înţelegea era faptul că el, Mircea, datora statului suma de şapte milioane opt sute şaizeci şi nouă de mii de lei, ca diferenţă de impozit pe anul care tocmai se încheiase, dar de unde reieşea această diferenţă şi cum se ajunsese la acest calcul, mintea lui refuza să priceapă, deşi ochii săi încercănaţi alergau bezmetici încercând să desluşească tâlcul cifrelor, căutând o explicaţie. Sigur era o greşeală, nu se putea ca tot el, care avea un morman de datorii sub care se sufoca şi, mai ales noaptea, îl făceau să dea din mâini şi să bolborosească în somn, să datoreze bani.

Neştiind ce să facă şi încotro să o apuce, nu se îndura să iasă din poştă, i se părea că rezolvarea situaţiei lui ţine de acest ghişeu şi de această funcţionară sfrijită, îmbrăcată prost şi rujată strident, şi, ca să câştige timp şi să hotărască cum să acţioneze mai departe, începu iar să citească de la capăt scrisoarea, dar după ce silabisi antetul, titlul şi capul de tabel, mintea îi zbură la aceleaşi întrebări, multe, care se aşezaseră pe creierul lui precum guguştiucii pe crengile pomului din faţa ferestrei de la dormitorul său.

Ghinionul îl lovise cu mai bine de un an în urmă, când se trezise că firma la care lucra dăduse faliment. Era toamna, târziu, prin octombrie. Iarna se anunţa ameninţătoare, sumbră, cu facturi uriaşe la întreţinere şi electricitate, cu scumpirea benzinei şi creşterea preţurilor alimentelor.

Până atunci, Mircea reuşise cu chiu, cu vai, să ţină în frâu cheltuielile familiei, iar când rămăsese pe drumuri nu îşi imaginase că nu avea să găsească repede ceva de muncă, orice ar fi fost, nu era deloc pretenţios, nu făcea nazuri de nici un fel ştiind câtă nevoie avea de bani, ar fi acceptat orice loc de muncă, oricât de mic ar fi fost salariul. Toată iarna bătuse drumul la Forţele de muncă, de două-trei ori pe săptămână, chiar şi când afară ningea şi bătea vântul intrându-i ca un sfredel prin carne şi găurindu-i oasele până dădea de măduvă, şi atunci se scutura în dârdâituri care-i chinuiau trupul şi îl făceau să nu îşi mai dorească altceva decât să stea în bucătăria lui cu tavan mucegăit, cu mâinile deasupra flăcării mari a aragazului şi cu pufoaica în spinare, cam asta ajunsese el să creadă că e fericirea. Încremenea în faţa listelor interminabile cu oferte de locuri de muncă, din care nu avea ce să aleagă, pentru că îi lipsea calificarea ca să fie chelner, patiser, barman sau motostivuitor. Nici agent imobiliar, reprezentant de vânzări sau agent de asigurări nu s-ar fi încumetat să fie, ştia deja că trebuie să ai aplomb şi noroc, or nu era cazul lui. În cele din urmă, o rudă a Margăi, care avea o mică firmă de construcţii, îl angajase ajutor de parchetar. Începuse lucrul pe 5 martie, după mai bine de patru luni de repaus. În timpul lunilor de hibernare ca şomer, dorinţa de muncă se dospise ca o cocă frământată cu drojdie, aşa că învăţa repede meseria, îmbina plăcuţele de lemn cu mare avânt, lustruia şi dădea cu lac, prima mână – finisarea nu era treaba lui, încă – şi, căscând ochii şi dovedind îndemânare, prindea din zbor şi micile secrete de mare efect – cum spunea meşterul - ale aceste îndeletniciri.
*

Acum stătea în holul poştei, cu scrisoarea în mână şi citea textul, poate pentru a zecea oară. Afară ploua mărunt şi zăpada se înmuiase. Mircea îşi ridicase ochii de pe hârtie şi privea prin geamul aburit, gândindu-se că dacă dădea vreun ger peste noapte, a doua zi avea să fie polei şi un sfert din populaţia capitalei o să-şi buşească fundurile de gheaţă.

Diferenţa de impozit anual de regularizat era primul lucru care îi apărea sub ochi când privea foaia de hârtie şi singurul lucru pe care îl făcea - ajunsese s-o facă mecanic, fără să se mai gândească - era să numere cifrele de la dreapta la stânga, să fie sigur că a citit corect suma şi că nu s-a încurcat în cârnatul interminabil de cifre. Fără dubiu, suma era şapte milioane opt sute şaizeci şi nouă de mii de lei, nici mai mult, nici mai puţin. Încercă să facă în minte adunările şi scăderile, însă nu reuşea deloc să le ducă la bun sfârşit, de fiecare dată se încurca, sumele erau prea lungi şi prea complicate. Venitul anual global impozabil rezulta din venitul anual global minus pierderi fiscale – Ce-o fi vrând să însemne asta? – minus deduceri personale cuvenite – Dar asta? - , apoi din toată cifrăraia rezultată se scădea impozitul pe venitul anual global datorat, iar suma finală... Imposibil să desluşească acolo, în holul poştei, hăţişul de cifre şi socoteli. Vă rugăm să respectaţi data la care aţi fost programat pentru a efectua plata restanţei, şi anume joi, 27 ianuarie, între orele 10-12. Care era oare logica acestei atenţionări? Cum s-ar fi putut crede că un om în toată firea, sănătos şi cu putere de muncă, ar fi putut să fie liber joia, între orele 10 şi 12, ca să meargă la trezorerie şi să plătească o închipuită datorie? Şi, mai ales, cum se putea crede că un om care munceşte cinstit şi nu face fel şi fel de mişmaşuri ar putea să aibă la dispoziţie, în orice clipă, o sumă atât de mare, de care să se poată lipsi imediat, ca s-o depună, tam-nisam, la trezorerie. Ce era el? Magician? Care cu un simplu hocus-pocus ar fi putut să scoată din joben teancul de bancnote şi să-l risipească apoi fără nici un efort sau părere de rău? Îl lovise o migrenă cumplită, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele. Avea nevoie de aer, de aer rece, cât mai rece.

Poate că această scrisoare era o farsă. O farsă de genul celor care circulau acum pe toate căile, căci erau în vogă - chiar era moda farselor de tot felul, ploua cu farse la televizor, la radio, pe stradă, acasă, în taxi, la birou. Chiar el se amuzase deseori, dimineaţa, în autobuz, când la radio se difuza farsa zilei: nefericita victimă era sunată la telefon şi i se înşirau tot felul de întrebări aiurea, i se cerea insistent să răspundă la ele, desigur că toată această scenetă dezvăluia public ceva ruşinos din viaţa victimei, iar când coarda era întinsă la maxim şi ai fi crezut că stă să pleznească şi să se întâmple ceva grav, totul se termina cu hohote de râs, mai mult sau mai puţin nervoase. O dată chiar visase şi el că i se jucase o farsă, fusese un coşmar, se zvârcolise, transpirase, dar se trezise râzând, speriind-o pe Marga cu hohotele lui.

Totuşi, plicul ăsta pe care se afla chiar şi o ştampilă - pe care el o studie atent şi văzu că scria Administraţia Finanţelor Publice - era atât de real, încât nu avea cum să fie o farsă, era nevoit să recunoască faptul că nu exista nici un indiciu că cineva ar fi aranjat să-l primească doar ca să-l pună la încercare, să vadă cum reacţiona, să-l ţină încordat, în emoţii, apoi să-i dezvăluie gluma şi să râdă împreună. Şi totuşi, chiar asta însemna o farsă reuşită: să nu existe nici o breşă prin care să se strecoare bănuielile şi îndoielile, să dea impresia de fapt real, de netăgăduit. Chiar ar fi fost interesant – se gândea el - ca cineva să îl filmeze acum cu o cameră ascunsă, să îl mai lase un pic să se perpelească şi apoi să dea în vileag tot aranjamentul. Mamă, ce-ar mai fi râs el, Mircea! Nu, nu s-ar fi supărat deloc, nici vorbă să se supere, avea simţul umorului, ştia şi el să guste o glumă bună. S-ar fi tăvălit de râs, nu i-ar mai fi păsat nici de ridicolul, nici de penibilul situaţiei, nici de emoţiile puternice, vecine cu disperarea, pe care ar fi trebuit să le traverseze până la dezvăluirea finală.

Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte, împinse uşa grea – Incredibil ce uşi grele au toate poştele, dintotdeauna, şi nici acum, când au modernizat clădirile, tot nu au renunţat la uşile astea ciudate! – şi ieşi în ploaia măruntă. Grele îşi simţea şi picioarele, şi mâinile, iar între degete scrisoarea îi atârna tot atât de grea ca un pietroi înscris cu legile lui Hammurabi. Nu făcu nici un gest s-o împăturească s-o pună în buzunar, simţea că orice mişcare ar fi făcut, în afara aceleia de a-şi mişca încet picioarele prin zăpada fleşcăită şi alunecoasă pe ici, pe acolo, l-ar fi dezechilibrat, că l-ar fi făcut să alunece şi să se ducă de-a berbeleacul prin troienele înmuiate şi murdare, să se întindă lat în vreo mocirlă, şi probabil că nu s-ar mai fi ridicat de-acolo, i-ar fi lipsit puterea şi voinţa să mai stea drept şi să mai şi vrea să ajungă acasă.

va urma


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer