Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Diferenţa de impozit anual de regularizat (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

16.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Diferenţa de impozit anual de regularizat .

Mircea era de-a dreptul deprimat de peisajul ăsta care făcea trecerea de la iarnă la primăvară, când totul era gri şi înmuiat, soarele nu se hotăra să-şi ascundă dinţii, trotuarele cariate te obligau să calci din băltoacă-n băltoacă, iar verdeaţa era prea timidă ca să-şi facă simţită prezenţa şi să-i schimbe melancolia în veselie şi poftă de viaţă. Probabil că îl năpădise şi astenia de primăvară, că prea se simţea fără vlagă, ameţit. Traversând curtea poştei fără nici un pic de grabă, se întreba dacă să o ia în dreapta, spre casă – dar n-avea nici un chef să dea ochii cu Marga şi să asculte iar toate ţipetele ei, sau s-o ţină tot înainte, până la cârciuma lui Meleacă - un pahar de coniac nu i-ar fi stricat deloc şi poate că avea norocul să şi întâlnească pe cineva, să mai schimbe o vorbă, două.

Văzuse de departe că în dreptul trecerii de pietoni, chiar la buza trotuarului, îl aştepta o întindere imensă de apă murdară, până spre jumătatea carosabilului, şi de o adâncime care nu putea fi prevăzută. Să sară, nu avea cum. Să calce prin baltă, încet, cu atenţie, eventual ca un balerin în poante, nu avea chef să rişte şi să testeze el cât era de adâncă apa. Aşa că se simţi obligat de destin să o ţină tot înainte, spre cârciuma lui Meleacă.

Un claxon ţiuitor îl trezi din reverie. Se opri, lăsând maşina să treacă, deşi era trecere de pietoni. Când era la volan, îl enervau pietonii, ba că se moşmondesc, ba că sunt căpiaţi şi nu traversează pe unde trebuie, ba că sar în faţa maşinii. Când era pieton, îl enervau şoferii, că nu acordă prioritate pe zebră, că parchează pe trotuare, că fac zgomote greu de suportat, cu claxoanele lor stridente, prelungi-nervoase.

Înăuntru era cald. Comandă bere şi îşi scoase ziarul din rucsac, mai mult ca să nu pară prea izolat de restul lumii, căci imaginea unui om care se cinsteşte de unul singur i se părea prea tristă ca s-o accepte cu seninătate şi nepăsare. Nu se putea concentra la ştirile care i se perindau în faţa ochilor, îi veni în minte conţinutul scrisorii de la Administraţia Financiară, aşa că băgă mâna în buzunarului hanoracului şi scotoci printre hârtiile şi hârtioarele şomoiogite, cum avea el obiceiul să le îndese la întâmplare, printre monedele primite rest, brichete, şerveţele şi alte mărunţişuri, deja era un reflex să vâre toate nimicurile în buzunare, fie că mai avea nevoie de ele, fie că nu, lucru care o enerva foarte tare pe Marga:
- Nu înţeleg de ce strângi toate porcăriile astea în buzunare! De fiecare dată scot maldăre de hârtii şi alte tâmpenii. Te mai miri că ţi se găuresc buzunarele...
- Ce treabă ai tu în buzunarele mele?
- Ghici!
- Tu nu te văitai de dezordinea pe care o ai în poşetă? Şi de mulţimea obiectelor netrebuincioase? E tot cam aia, aşa că ai putea să înţelegi...

Zâmbi, văzând-o nervoasă pe Marga, în faţa ochilor, refăcându-i imaginea în gând. Acelaşi zâmbet care o scotea pe ea din minţi:
- Ironia ta mă lasă rece, să ştii, spunea ea înflăcărată, ori de câte ori îi surprindea pe chip zâmbetul ăsta, care nici măcar ironic nu era, ci mai degrabă însemna o dorinţă de anulare a conflictului, de împăcare, o dorinţă de a renunţa la nervi, reproşuri, comentarii izvorâte dintr-o ură adunată pe nesimţite, dar sigur, cu perseverenţă, în ani întregi.
Marga îşi făcuse curat în poşetă în prezenţa lui, bodogănind:
- Dacă îţi spun şi eu ceva, pe urmă foloseşti împotriva mea ceea ce ţi-am spus. Să mai pofteşti să-ţi vorbesc despre mine!
- A, nu mi-am dat seama că mărturisirea privind dezordinea din poşetă are asemenea importanţă pentru tine, Marga. Astea sunt discuţiile pe care le putem avea noi? Atâta a mai rămas? Frământări şi griji despre cât de dezordine este în poşeta ta sau în buzunarele mele? Altceva nu ai nimic să-mi spui?

Nu se ajunsese la nici un fel de împăcare, Marga îi aruncase o replică nesfârşit de lungă, mai lungă chiar şi decât durase să facă ordine în poşetă. Continuase să-l învinovăţească de tot felul de lucruri, în timp ce îşi demachiase tenul, privindu-se în oglinjoara rotundă a pudrierei, şi îşi dăduse cu o cremă regeneratoare, masându-şi uşor pielea, mai ales la coada ochilor, unde i se părea ei că ridurile de expresie se îmbogăţiseră cu adâncituri noi. Apoi îşi întinsese fondul de ten şi se pudrase, explicându-i lui Mircea că, în toţi anii care trecuseră, ea aşteptase din partea lui mai multă atenţie, iar copiii, tot aşa, şi-ar fi dorit, cu siguranţă un tată mai apropiat decât fusese el. Rotise apăsat pensulica în pastila de gri metalizat din trusa de machiaj şi îşi întinse culoarea pe pleoape, într-un strat gros, subţiat, din ce în ce mai pierdut, spre sprânceană, învârtise rimelul pe gene, neslăbindu-l pe Mircea din comentarii diverse, pe care el nici nu le mai auzea, ci se gândea la frumuseţea încă netrecută a chipului Margăi. Se instalase tăcerea pentru câteva clipe, dar nu pentru că Marga nu ar mai fi avut ce să-i reproşeze, ci pentru că trebuia să îşi contureze buzele, şi făcea asta cu o dexteritate de admirat, trăsese o linie subţire, apăsată, urmând exact, fără greşeală, linia frumoasă a buzelor, apoi se rujase cu atenţie – folosea o nuanţă de roz sidefat care o prindea de minune -, se privise îndelung în oglinjoară, îşi adusese aminte că avea nevoie să arunce un pic de praf roz şi pe pomeţi, apoi îşi frecase buzele una de cealaltă, pentru ca rujul să se întindă uniform şi închisese pudriera - se auzise un clanc discret -, îi dăduse drumul în port-fard, trăsese fermoarul şi, privind pe fereastră, şoptise:
- Ce vreme capricioasă... pfuuu...
- Da’ tu unde te tot duci aşa gătită?
- Treaba mea!
*

Nici un cunoscut prin apropiere. Ce păcat! Ar fi avut chef de-o tacla. Citise tot ziarul, timp în care băuse trei beri.
- Ştii că ai o problemă cu băutura, da?, îi apăruse iar dinaintea ochilor chipul Magdei, schimonosindu-şi trăsăturile feţei în reproşuri tocite de repetiţie.
- Da? Ce problemă?
- Eşti alcoolic!
- Hi, hi, hi... serios? Şi care-ar fi noutatea, mă rog?
- Noutatea ar fi să recunoşti. Dar, sigur, ar fi o mare surpriză, pe care nu mă aştept deloc să mi-o faci. Aşa că... nici o noutate. Îţi trebuie un dram de responsabilitate ca să îţi dai seama în ce situaţie eşti. Ori tu nu ai aşa ceva! Nici nebunii nu recunosc că-s nebuni!
- Mulţumesc pentru informaţie. O să mă gândesc la asta, fii sigură. De fapt, numai la asta o să mă gândesc. Hi, hi, hi... bună idee! Să bem pentru asta! Îţi pun un strop să dăm noroc? Haaai... nu fi naşpa... doar un deget...
- Eşti nebun!?
- Ce plicticoşi, ce anoşti sunt oamenii care nu pun strop de alcool pe limbă.
- De ce nu mi-ai spus asta când ţi-am mărturisit, la una din primele noastre întâlniri, că nu beau altceva decât cafea şi suc? De ce, când ţi-am turnat ceai de izmă în ceaşcă, în iarna aia viforoasă, n-ai spus: Marga, ce fiinţă plictisitoare şi anostă eşti...? De ce n-ai spus asta atunci? Am fi evitat să ajungem în situaţia asta, nu?

- Hmmm... Cu tine eram atunci? N-ai zice... Parcă eşti altcineva... Nu cumva s-a petrecut un fapt supranatural, demn de un scenariu de film SF, în care o creatură extraterestră, hidoasă şi pe-afară, şi pe dinăuntru, rea, fioroasă, scabroasă, înghite personajul uman, îi ia cu împrumut armonioasele trăsături fizice, dar nu şi pe celelalte şi, pe dinăuntru, rămâne hidos, rău, fioros, scabros, gata să găsească altă victimă?
- Ai înnebunit. Faci nişte analogii...
- Nu-ţi mai plac analogiile mele? Cândva...
- Vezi...
- Ştiu. Văd prea multe filme, beau şi fumez prea mult, pierd prea mult timp, în loc să îl petrec cu folos, dând cu aspiratorul, lustruind faianţe şi gresii în casă, făcând ore suplimentare de parchetărie şi tot aşa.
- Aroganţa ta e deprimantă.
- Există ceva la mine care nu e deprimant?

Şi discuţia putea continua aşa, la nesfârşit. Mircea se apăra punându-şi în faţă scutul ironiei, încercând să se opună săbiilor ascuţite pe care Marga nu ezita să le arunce asupra lui. El n-avea o armă de atac, aşa că se afla mereu în defensivă, încă nu descoperise altceva mai eficace. Marga se descurca mult mai bine, se adapta uşor, după cum îi cerea situaţia: când se simţea pe teren tare, îşi scotea colţii în voie - Mircea nu s-ar fi mirat să descopere că limba ei e despicată în două şi că în canini are punguliţe de venin; când se simţea pe nisipuri mişcătoare, însă, Marga devenea, brusc, victimă şi îşi juca foarte bine rolul. Rotea lucrurile cu o sută optzeci de grade şi o făcea cu atâta naturaleţe, încât lui Mircea îi trebuia ceva timp să se dumirească şi să nu cadă în capcană.
*

În cârciumă izbucnise muzica:
Me-aş da veaţa pentru tine
Dacă m-ai iubi şi tu...
Vreau decât să-ţi fie bine,
Marileno, ai lav iu.


Mircea privea fix luminiţele verzi, roşii şi gălbui care scăpărau pe pânza fină a boxelor noname şi, aproape ameţit de beculeţele sclipind rând pe rând într-un dans rotund ca o horă, mai comandă o bere. Apoi încă una, şi-ncă una. Afară se lăsa seara? Sau pleoapele lui se lăsau grele, de nestăvilit, coborându-l lin în somn? Puse capul pe masă, peste braţele încrucişate şi începu aproape instantaneu să sforăie uşor, ca o pisică torcând.

Era fericit: funcţionara de la poştă, sfrijitura aia îmbrăcată prost şi rujată strident, se-ndrepta spre el şi, pe măsură ce se apropia, se transforma într-o femeie cu forme apetisante, buze cărnoase şi păr lung, bogat. Când ajunse în faţa lui, la doar câţiva centimetri, îl anunţă cu o voce de hot-line erotic, privindu-l răscolitor, încolăcindu-i lasciv gâtul:
- V-aţi speriat, domnule Mircea? Ha, ha, ha, ha... Scrisoarea aia... Ha, ha, ha... A fost o farsă...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer