Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dracul din gâtlej (partea I-a)


Carmen Botoşaru

23.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Nu mai îmi trebuie nimic, decât linişte. Al’ceva nu mai vreau, zău!
Întunericul s-a lăsat de vreun ceas. Aritina e supărată foc, are sufletul negru, nu ştie ce să mai facă. Nu îndrăzneşte să intre în casă, se plimbă întruna de la colţul casei până la poartă şi înapoi, cu inima strânsă şi grea, tot frângându-şi mâinile de nelinişte şi de necaz.

Cucă s-a îmbătat iar. E făcut turtă, dar nu se lasă culcat cu nici un chip. Are poftă de scandal, zbiară cât îl ţine gura, trânteşte uşi, izbeşte cu pumnul în perete, îşi scrâşneşte dinţii, ameninţă şi ocărăşte – chiar i-a tras un picior zdravăn pisicii, de-a aruncat-o cât acolo, gata-gata s-o izbească de zid şi s-o lase lată - şi, de frică, Aritina simte cum i se zbârleşte părul pe mâini şi pe ceafă şi i se zbate inima ca la un pui neajutorat. Femeia stă de vreun sfert de ceas în faţa casei, ar vrea să treacă tiptil prin dreptul geamurilor şi să fugă să se ascundă în vie sau în fundul grădinii, dar nu ştie deloc cum să facă, să n-o simtă Cucă.
- Nu mai ştiu ce să mai mă fac, vecină, povestea mai zilele trecute, când tot aşa, Cucă, făcut praf şi pulbere, înjura în gura mare, de se-auzea din stradă, şi ea, de spaimă, se ascunsese la capătul viei, iar vecina o zărise acolo, stând pe ciuci, şi o întrebase de vorbă. Poate doar vreo minune cerească să-l mai îndrepte pă calea bună. Al’feeel... Cât of îmi pune el la inimă... Io l-am făcut, da’ dacă ştiam că nu s-alege nimic din el, mai bine...
- Nu mai zice, Aritino, că-i păcat! Dumnezeu Milostivu’ e deasupra... O să-şi ia el Cucă pedeapsa pentru câte te face să pătimeşti.
Aritina e ştiută în sat pentru toate câte le îndură de la fiu-său, înjurături, îmbrânceli, bătăi în cap, în spinare, în coaste, unde se nimereşte. O dată a fost şi internată în spital, mai bine de-o săptămână, că i-a sucit Cucă mâna de i-a scos-o din umăr.
- Da, da’ mai ’nainte mă bagă pă mine-n pământ, tare mai mă chinuie. Când să-mbată, zbiară la mine că de ce l-am adus pă lume, că el n-are pic dă noroc. Auzi la el, alcolistu'! Că nu-i el dă vină că bea! Cică are un drac în gâtlej şi, până nu să satură ăla dă araşpincă, el nu poa’ să să oprească din băut. Ăla-i cere să bea, să toarne-n el până să face din om neom! L-am luat cu binişoru’ şi i-am zis: Bine, mă, eşti bărbat tânăr, în putere! Să te ţin io din pensia mea? Şi tu să te plimbi pă bătătură cu jumatea-n mână? N-am avut nici un spor, mai bine tăceam, că mi-a dat un brânci de-am intrat cu capu-n colţu’ dă la sobă. Puţin a lipsit să nu rămân fără suflare, acolo, jos, întinsă pă duşumea, şi dă el ce s-ar fi ales? L-ar fi-ntins câinii. Sau ar fi-nfundat puşcăria. Pân’ la urmă mi-am luat inima-n dinţi şi i-am zis să să ducă la un doctor, să să caute. Sunt precisă că are vreo boală la cap, al’fel nu să explică... Păi nu-i zi dă la Dumnezeu să nu bea până nu mai ştie dă el! Asta nu-i viaţă! Ducă-se!

Toată lumea din sat îl ştie pe Cucă, de la copii şi până la bătrâni, toţi oamenii îl cunosc ca pe un cal breaz. Vorbesc femeile la poartă, căinând-o pe biata Aritina:
- Cucă nu-i băiat rău. E rău pământu’, că-l ţine!
- Să bea, dă-l dracu dă scrântit, să bea! Nu zice nimeni să nu bea! Da’ pă urmă, când ţi-a luat creierii foc şi simţi că te-ai încins dă la alcol, du-te, nene, şi te culcă liniştit! Păi tu te-apuci şi dai în mă-ta? O baţi ca pă hoţii dă cai? Un nenorocit! Auzi ce-a scornit, să te tăvăleşti dă râs, nu alta: cică-l are pă dracu-n gâtlej şi că ăla-i cere băutură.
- Dacă-i aşa, să să ducă la baba Neaga, să-i ungă gâtleaja cu untură dă porc negru şi să-l descântice! Că nu să mai poate! Nu s-a pomenit beţiv mai nenorocit în sat. Mai era Tase Groparu’, Dumnezeu să-l hodinească p-acolo, pă unde i-or umbla tălpile-acuma. Ăsta tot aşa, bea până cădea jos.
- O fi avut şi el vreun drac în gâtlej. Na, că i-a trecut! Sau te pomeneşti că o fi bând şi-acuma, în ceruri?
- Ete, na! Care ceruri? În iad!
- Da’ dă ce în iad, bre? Ce? N-or fi alţii cu păcate mai mari ca ale lui??? Şi cică a apucat să să spovedească şi i-a dat Părintele Bojoacă iertarea. A murit cu lumânarea aprinsă la cap, a avut noroc că n-a murit ca un câine, aşa cum a trăit.
- Ha! Păi că doar n-ar fi-n rai acuma!!!! Cu iertarea lu’ popa Bojoacă – ce le mai troscănea şi ăsta, pă unde-apuca! avea nişte obraji... - şi cu lumânarea lui cu tot! Tu ştii ce vorbeşti acoalea? Sau ai adormit şi vorbeşti ’alucinaţii?

- Ţin minte... parcă ieri trăia, săracu’! Cerea treij’ dă lei de-o groapă – ieftin, zău! Ăsta de-acu’, Miluţă Bărbosu’ a lu’ Zăbălosu’, cere o grămadă dă bani! Bine, e drept, acu’, după revoluţie, are altă valoare banu’... adicăăă nu mai are nici una, ca s-o spui p-aia dreaptă! - aşa şi, cum spuneam, după ce termina Tase lucru’ – săpa o groapă-adâncăăă... dă nu să mai zărea nici vârfu’ dă la bască, numa’ niţel capăt dă la lopată mai vedeai, când o ridica-n sus să arunce pământu’ pă mormanu’ dă la mar’nea gropii - direct la mat să ducea, al dracu! Bea acolo până să-mbăta cui, dă nu mai ştia nici cum îl cheamă, aproape că mergea în patru labe, şi-ncepea scandalu’. Gică Tejghetaru’ îl dădea afară, da’ Tăsică, înainte să iasă, îşi mai lua nişte drojdie să aibă şi pă drum. Făcea un ocol p-acasă ca să-i bată pă copii – avea şi ăsta vreo patru...
- N-avea patruuu... fugi d-aci!
- E, n-avea! Ce? Io nu ştiu? Sau ai impresia că vorbesc să mă aflu-n treabă? Păi hai să-i numărăm: era Gherghina, aia mare, chioampă, a doua era Frusinica, şchioapă, pă urmă venea Leana, cea mai zdravănă la cap dintre toţi, care-i acu’ la oraş, cic-a ajuns bine dă tot, e cocoană mare, şi aia mică... nu mai ştiu cum o chema, o poreclise satu’ Bâţâlanca, şi aia cică-i tot pă la oraş, nu ştiu pă unde, da’ cică nu-i chiar aşa dă bine-ajunsă, ca astălanta, ca Leana. E, sunt patru? Sunt! Aşa... şi... ce ziceam?

- Dă Tase, că-i bătea pă copii...
- Aşa! Şi-o bătea măr şi pă biată Măndica, nevastă-sa, îi învineţea câte-un ochi şi pă urmă, după asemenea vitejie, să ducea-n cimitir, zicea că acolo-i casa lui, acolo să simte el cel mai bine. Vorbea dă unu’ singur, zicea că vorbeşte cu ciorile, că ştie limba lor. Să te-nchini, nu alta! Cu mâinile-amândouă! Câteodată să dezbrăca-n pielea goală, că zicea c-aşa ne-a făcut Dumnezeu, nu cu trenţe pă noi şi, după ce gâlgâia ultima picătură dă băutură, adormea lat pă vreun mormânt, pă care să nimerea. Dimineaţa îl găsea câte-o babă, sculată cu noaptea-n cap să tămâieze mormintele, răsturnat p-acolo, sforăind, în curu’ gol. Doamneee...
- Îu, păi ăsta nu-l mai avea p-alde scaraoţchi-n gât! El era scaraoţchi! Gol-goluţ!!!
- Daaa... D-aia zic: Cucă nu să compară cu Tase. Cucă e tânăr, păcat dă el. Ar putea să-şi revină, nu să-şi îngroape viaţa-n băutură...
- Şi e băiat cu şcoală. A făcut zece clase, a făcut şi profesionala...
- Nţ! N-a apucat să termene profesionala, că s-a-nsurat. Mi-aduc aminte, parcă ieri a fost, când s-a certat cu tat'-su – trăia Petrică atunci - şi cu mă-sa, că nu, că el să-nsoară!
- Hm, aşa o fi. Da’ io nu ştiu dă ce nu-l dă Aritina pă mâna lu’ poliţaiu’. I-ar prinde bine o bătaie soră cu moartea, să vezi atunci gonetă pă dracu’ din gâtleju’ lui, dă-i sfârâie călcâiele... şi ce băiat dă treabă să face el, Cucă p-ormăăă... N-ai să-l mai recunoşti!
- E! Crezi că nu s-o fi gândit ea Aritina şi la poliţaiu’? Da’ cine ştie ce-o ţine-n loc?
*

Aritina ştia ea mai bine cum era treaba cu poliţaiul. Nu-i mai trebuia! Pentru că, o dată, aşa a făcut: s-a speriat rău de Cucă şi a fugit la şeful de post:
- Haideţi, dom’le miliţian...
- Nu mai există, bre, miliţie. Acuma-i zice poliţie.
- E, miliţie, poliţie, ori ce-oţi hi acolo! Nu-i tot aia? Hai de potoliţi-l, vă rog frumos, că mă omoară. Speriaţi-l niţel, poate-şi mai bagă minţile-n cap.
Când a ajuns şeful de post la faţa locului, Cucă era vânăt de furie, că nu mai avea ce să bea, spărsese toate geamurile de la veranda din faţa casei şi tocmai începuse să tragă cu picioarele în câine, care schelălăia de durere. De potolit, s-a mai potolit de cum a dat cu ochii de şeful de post, dar tot a mai înjurat-o pe Aritina de câteva ori. Înghiontit de la spate, până la urmă s-a dus şi s-a culcat. S-a trântit de-a latul patului şi-a adormit pe dată, îmbrăcat cum era, cu pufoaica pe el, şi încălţat cu cizmele de cauciuc. Şeful de post a scris procesul-verbal de constatare, pe care l-a semnat mai întâi el, mare şi apăsat, plin de importanţă, apoi Aritina, care a tras mai mult un băţ, că vedea ca prin ceaţă fără ochelari, şi doi vecini ca martori, după care s-a apucat să scrie o chitanţă, în timp ce îi spunea Aritinii:
- Şi-acu’ adă matale şapte sute de mii de lei, amenda!
- Ce amendă, dom’le miliţian? spusese Aritina cu voce pierită şi albindu-se la faţă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Pentru tulburarea ordinii publice!
- Păi io n-am tulburat nimica, maică!, şoptise ea, deşi, deodată, înţelesese foarte bine despre ce era vorba.
- Nu matale! Cucă! Da’ ar fi bine să-i plăteşti matale acuma amenda, al’fel, în dooşpat’ de ore se dublează suma!

- Doamne fereşte, păi io am bani dă amendă? Am o pensie amărâtă, din care-l ţiu şi pă el. Ăla-mi cere bani dă băutură, să-mbată dă nu mai judecă, bate la mine ca la fasole, mă lasă fără suflare pă jos, dă vine vecina şi mă stropeşte cu apă rece, şi la urmă trebuie să plătesc amendă un sac dă bani! Asta-i drept? Io v-am chemat în ajutor şi când colooo... dumneavoastrăăă...
- Bre, asta-i legea! N-am cum s-o-ncalc. Eu sunt organu’ de ordine aici, deci nu pot să-nchid ochii şi să trec cu vederea, mai ales că am scris şi procesu’-verbal!
- Bine, da’...
- Plăteşti acu’ sau nu? Hai, că n-am timp de discuţii.

Aritina, de spaimă că amenda avea să crească peste noapte şi a doua zi avea să fie de două ori mai mare, a dat fuga în odaia mare, din faţă, a scos din bufet, din spatele teancului de farfurii pe care le ţinea şi ea de bune, o batistă mare, bărbătească, legată strâns, i-a desfăcut nodul cu dinţii şi, cu ochii înotând în lacrimi, din sulul de bancnote adunate cu grijă ca să ia lemne de iarnă, a numărat şapte sute de mii de lei – i-a mai numărat încă o dată, şi încă o dată, tot i se părea că au rămas prea puţini bani în batistă - şi a plătit amenda.
De-atunci, s-a învăţat minte, stă şi rabdă, strânge din dinţi, îşi duce crucea fără să mai cârtească, singură, plânge doar în sufletul ei, că ştie că altfel, pe lângă înjurături şi înghionteli, mai încasează şi amendă.
După toată tărăşenia cu şeful de post, Cucă a stat ceva mai cuminte vreo trei zile, deşi avea o uitătură urâtă de câte ori dădea cu ochii de maică-sa, a băut mai puţin parcă, şi a făcut chiar şi câte ceva treabă prin curte. Aritina a chemat meşterul să pună geamurile şi a mai plătit şi pentru treaba asta o grămadă de bani, tot din ce strânsese pentru lemnele de iarnă.
- Bine c-am avut banii-ăştia puşi deoparte. Ce să fac? Pentru lemne, oi mai vedea io... Măcar să să potolească nebunu-ăsta, să ne-nţelegem ca oamenii... Fi-i-ar dracu’ din gâtlej al dracu!

va urma


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer