Conversaţii cu oameni dragi (III.2) - Cu toată frumuseţea şi abundenţa din jur, mi-am dat seama că suntem DEPARTE de tot ce ştiam, cunoşteam şi iubeam

Nicole Sima: Scumpa mea verişoară, altă zi, altă conversaţie... Una deosebită şi, pe alocuri, inedită chiar şi pentru mine, datorită kilometrilor ce ne despart începând cu luna februarie a anului 1982.
Cristina Gheorghe: Când am plecat din România. Era să spun "când am plecat definitiv", dar cum sufleteşte nu am plecat definitiv...

N.S.: Aşa este. Nu ai plecat definitiv, doar te-ai "mutat". Haide să vedem cum s-au petrecut lucrurile atunci. Primise soţul tău, Şerban, paşaport pentru o excursie prin BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), nici mai mult, nici mai puţin, decât în Anglia. Îl aveaţi deja pe Bogdan, primul născut, şi Gelu era "pe drum", tu fiind însărcinată în luna a şaptea. Aşadar...
C.G.: În septembrie 1980, Şerban a ajuns cu grupul organizat de BTT în Anglia, unde turiştii au fost cazaţi la diverse familii. El vorbea engleza şi a reuşit să comunice cu gazdele lui, care ne-au rămas prieteni pe viaţă, fiindcă s-au oferit să-l ţină la ei până când va găsi de lucru, în cazul în care se va hotărî să rămână. Şerban a obţinut un serviciu destul de curând şi apoi, la scurt timp, a avut trei oferte de serviciu peste ocean. A ales marea companie de comunicaţii electronice Bell Northern Research din capitala Canadei, Ottawa. Una dintre oferte fusese la Silicon Valley, în California...

N.S.: Ne relatezi puţin cum ţi-a fost ţie după plecarea lui?
C.G.: Extrem de greu! Nu ştiam ce mă aşteaptă şi nici cât timp va dura până ne vom putea reuni. Primul lucru dureros a fost să dau vestea "plecării'' lui Şerban familiei - cu multe şi serioase consecinţe pentru fratele lui, a cărui carieră profesională, ciuntită de un "dosar prost", a trebuit să fie reclădită, fiind excluse delegaţiile peste hotare.

N.S.: Tu ai născut apoi, chiar după două luni.
C.G.: L-am născut pe Gelu în noiembrie. Din motive politice, mi s-a refuzat cezariana necesară şi copilul a intrat în suferinţă fetală şi apoi în comă. Nici nu vreau să îmi mai amintesc! Puteam muri amândoi atunci.

N.S.: Cu Şerban "fugit", nu cred că Securitatea te-a lăsat în pace.
C.G.: Am trecut prin urmăriri şi chestionări pe stradă, cenzurări de scrisori, interceptarea de convorbiri telefonice, pierderea serviciului de profesoară, pe scurt, un război crunt al nervilor. În cele din urmă, mi s-a dat voie să mă alătur cu cei doi copii soţului, pentru "reîntregirea familiei".

N.S.: Şi aşa aţi ajuns cu toţii în Anglia.
C.G.: După un an şi cinci luni, în februarie 1982, şi apoi în Canada, în aprilie acelaşi an.

N.S.: Cristina dragă, mare curaj ai avut să treci prin toate astea. Că nu aţi fost singurii care s-au hotărât să facă un asemenea pas la vremea respectivă ştim cu toţii şi ştim şi de ce l-au făcut. Totuşi, spune-ne şi tu, te rog, cum s-a materializat ideea asta la voi. E clar că ştiaţi doar voi doi despre intenţia lui Şerban de a rămâne afară. Absolut normal: "şi pereţii aveau urechi!"
C.G.: De fapt, decizia a fost luată de Şerban de-abia în Anglia, văzând că are unde sta, că n-ar fi dormit sub podurile de pe Tamisa... Şi totuşi: de ce ne-am gândit măcar să plecăm din ţară dacă vom avea ocazia, când aveam, aparent, o situaţie "atât de bună"? Eu eram înainte de plecarea lui Şerban profesoară de engleză titulară la un liceu din Bucureşti, predând câte un curs şi la facultatea de Engleză, Şerban era programator de calculatoare la un centru de cercetări, iar la întoarcerea din excursia BTT avea deja transferul aprobat să devină asistent la Facultatea de Calculatoare a Politehnicii din Bucureşti.

N.S.: Eraţi chiriaşi într-un bloc de pe Calea Victoriei, pe lângă fosta Operetă, şi aveaţi şi o Dacie (visul oricărui român la acea vreme!).
C.G.: Câştigată cu o obligaţiune CEC de 5000 de lei. Nu făceam lux, dar nici nu trăiam prea rău. Aveam rude, prieteni buni din copilărie, bucuria muzicii şi a cărţilor, un băieţel minunat şi astfel încercam să facem abstracţie de mizeria economică şi ideologică ce se întindea ca un cancer în ţara guvernată în mod din ce în ce mai autoritar de Ceauşescu şi oamenii lui.

N.S.: De unde la începutul deceniului şapte se putea încă trăi, mânca şi dormi la temperaturi normale, cu timpul şurubul s-a strâns din ce în ce mai mult, cu efecte chinuitoare asupra poporului.
C.G.: Şerban a avut un moment de descumpănire profundă când a asistat la "Pluguşorul" de Anul Nou, recitat de pionierii îmbrăcaţi în costumele lor subţiri, tremurând cu buzele vinete la temperaturi frigorifice, aşteptându-i pe "Conducătorul mult iubit" şi pe soţia lui, care au ajuns cu întârziere de ore, înfofoliţi în paltoane şi cu căciuli de blană. Atunci s-a hotărât pe loc ca fiul nostru, urmaşii noştri atâţia câţi vom avea, să nu fie supuşi la astfel de chinuri bazate pe dispreţul total faţă de oamenii de rând, mai ales atunci când aceştia erau copii nevinovaţi.

N.S.: Cred că nu v-a picat bine nici politica demolărilor din acea perioadă. Ştiu că a "căzut victimă" chiar vila părinţilor lui Şerban. Ce casă frumoasă! Am fost în ea la nunta voastră.


C.G.: După cum ştii, s-au dărâmat case, biserici. Trecea pe stradă Ceauşescu şi dădea cu mâna într-o direcţie, iar cartierul respectiv cădea la pământ. Mă rog, cel puţin aşa se spunea...


N.S.: Nu e departe de adevăr, dar, din păcate, era şi înconjurat de oameni care îi cântau în strună, nu întotdeauna cu cap.
C.G.: Chiar aşa. Iată şi un episod amuzant: Ceauşescu şi-a anunţat vizita pe teren la Institutul de cercetare la care lucra Şerban. Peste noapte, străzile din jurul clădirii respective au devenit "perfecte": proaspăt asfaltate, case văruite, flori în ghivece peste tot... Cu o zi înainte venise şi un general să treacă în revizie bărbaţii care formau garda patriotică din Institut. Comandantul lor s-a prezentat: "Să trăiţi, tovarăşe General. Mă prezint la raport cu trupa noastră, sunt comandantul gărzii patriotice, Mario Grigorescu." "Ce Mario, tovarăşe? Vrei să spui Marin Grigorescu." Botezat instantaneu cu nume neaoş românesc.

N.S.: Ha-ha! Asta fiind cel mai puţin periculos. Mult mai rău pentru întreaga populaţie era situaţia cu aprovizionarea. Se înrăutăţea din zi în zi!
C.G.: Şi mă gândesc că din 1982 până în 1989, voi toţi, rudele mele dragi şi prietenii, aţi avut de îndurat şi mai multe: frigul din case şi lipsuri de tot felul.

N.S.: Puneam peste pijama jachete de lână şi ne culcam cu mănuşi şi căciulă. Se gătea noaptea când se dădea puţin drumul la gaze, puneam o cărămidă pe unul dintre ochiurile aragazului, ca să ţină cât de cât căldura.
C.G.: Am suferit pentru voi! O amintire care mi-a rămas cu mare tristeţe în suflet este că după ce am ajuns în Beeston, micul orăşel din Nordul Angliei, unde ne aştepta Şerban, am mers la un magazin alimentar şi am izbucnit în lacrimi văzând rafturile cu alimente pentru animalele de companie. Erau mai multe produse, mai atrăgător prezentate, şi mult mai variate decât în orice mare magazin alimentar pentru oamenii din Bucureşti, capitala ţării mele!

N.S.: Înţeleg bine ce spui. Nu era posibil să nu compari şi să nu observi aşa o discrepanţă. Repet ce am spus mai sus: v-a trebuit mult curaj!
C.G.: A fost un pas extrem de important şi greu de luat, fiindcă ştiam că riscam să pierdem absolut tot ce aveam, inclusiv căsătoria noastră, printr-o despărţire greu de anticipat ca durată şi nu eram câtuşi de puţin siguri de succesul familiei noastre în viitor.

N.S.: Dar...
C.G.: Am părăsit ţara cu şi pentru băieţii noştri, atât pe motive economice, cât şi pe motive ideologice şi etice: am refuzat să consimţim la ceea ce ni se părea nouă a fi o minciună, sau pur şi simplu ipocrizie, strict necesară pentru a supravieţui fără probleme în interacţiunea cu autorităţile, am refuzat să mai evadăm în plăcerile estetice ale muzicii-lecturii-conversaţiilor interesante cu prietenii şi rudele noastre doar pentru a nu vedea astfel abuzurile de tot felul la adresa oamenilor de rând.

N.S.: Şi aţi ajuns în lumea liberă.
C.G.: Am ajuns! Vom vedea împreună ce se va întâmpla în Vest, în interiorul acestui miraj seducător al lumii occidentale cu promisiunile sale de libertate nelimitată, realizare personală şi satisfacţie materială.

N.S.: Cum a fost prima lună şi jumătate, timpul trăit în Anglia până la plecarea spre Canada?
C.G.: A fost ireal, ca un vis, dar nu ca un vis frumos, ci un vis tulburător şi debusolant în ceea ce mă priveşte. La început am fost cucerită de peisajul primăverii în bogata şi pitoreasca regiune Surrey, cu case vechi de cărămidă roşie acoperită de iederă, cu biserici mici de piatră înnobilate de patina secolelor, cu o iarbă de un verde intens a pajiştilor pe care creşteau deja flori de primăvară. Ceea ce m-a frapat în bine a fost culoarea mediului înconjurător, fiindcă lăsasem în urmă un peisaj gri, vlăguit de culoare, vampirizat de un regim dictatorial.


N.S.: Foarte frumoasă descriere!
C.G.: Cu toată frumuseţea şi abundenţa din jur, mi-am dat seama cu acuitate că suntem DEPARTE de tot ce ştiam, cunoşteam şi iubeam şi că sunt relativ izolată, fiindcă nu aveam carnet de conducere auto. Aşteptându-l pe Şerban să se întoarcă de la serviciu într-o casă mică, închiriată în Beeston, îi vedeam şi pe cei doi băieţei de 1 an şi jumătate şi 5 ani, plictisindu-se fără grădiniţă şi fără prieteni de joacă. Nu eram într-o vacanţă interesantă, ci plecaserăm de acasă pentru totdeauna şi trebuia să ne adaptăm cât mai curând la o nouă cultură cu coduri de comportare foarte diferite de cele cunoscute de noi.

N.S.: Of! Când spui "pentru totdeauna" mă înfior. Căci aşa era. Şerban era "fugar", deci nu v-aţi fi hazardat să mai veniţi în vizită în România.
C.G.: Probabil că nu, dar în acel moment nu ne mai gândeam la un viitor îndepărtat, ci la cel apropiat. Eu nu mai aveam o profesiune valabilă: profesoară de engleză în Anglia, cu accentul meu străin? În 1982, Anglia era o ţară unde accentul reprezenta încă un criteriu foarte important pentru a categorisi orice persoană (este engleza "adevărată"? a fost educat/ă la şcoli particulare? foloseşte un vocabular adecvat unei pături sociale acceptabile?).

N.S.: Noroc că Şerban avea o meserie "bună".
C.G.: Şerban, care a fost întotdeauna extrem de căutat ca expert foarte talentat în meserie şi devenise între timp şi campion la scrimă pe regiunea Nottingham, a avut, fără îndoială, mai puţine momente dificile, mai ales că avusese un an şi jumătate de adaptare...

N.S.: Pentru tine şi copii, bine că nu aţi zăbovit prea mult în Anglia.
C.G.: La începutul lui aprilie am ajuns în Canada, unde Şerban fusese deja angajat de marea companie Bell Northern Research / ulterior numită Nortel, şi unde am fost primiţi cu braţele deschise. Două luni am fost cazaţi gratuit de companie la un hotel din centrul Ottawei, într-un apartament cu două camere, două băi, bucătărie şi am avut la dispoziţie o maşină închiriată tot de ei.

N.S.: Grozav!
C.G.: Şerban a început serviciul imediat şi noi trei îl aşteptam să vină acasă, plimbându-ne pe străzile din centrul Ottawei - destul de pustii la sfârşitul iernii - şi făcându-ne aprovizionarea la magazinele alimentare din jur. În loc de floricelele de primăvară de pe pajiştile verzi ale Angliei, vedeam zăpada înnegrită de circulaţie şi care nu se topise încă complet. În 1982, viaţa de stradă era mult mai puţin vie decât acum, când pe aceleaşi străzi există nenumărate cafenele şi restaurante, buticuri, mici librării, galerii de artă. Venită din Europa, chiar centrul Ottawei mi se părea un oraş provincial, rece, neatrăgător, nici pe departe la ce te-ai aştepta de la capitala unei ţări atât de dezvoltate!


N.S.: Cum ţi-a fost ţie cu problema accentului în engleză?
C.G.: Încă de la început, am observat o diferenţă îmbucurătoare în modul cum îi privesc canadienii pe străini: egali, nu intruşi, o parte integrală din populaţia canadiană multiculturală prin definiţie. Nu mă mai feream să vorbesc degajat engleza cu accent românesc, aşa că am început să am curajul să caut mobilă de ocazie pentru viitoarea noastră locuinţă, dând telefoane la anunţurile de la mica publicitate din ziare.

N.S.: Grozav! Ai ştiut să te orientezi foarte repede.
C.G.: Ne-am cumpărat o maşină de ocazie din puţinii bani adunaţi din economiile făcute de Şerban în Anglia. Apoi ne-am mutat în prima noastră casă cu chirie, destul de spaţioasă, cu o grădiniţă în spate, trei dormitoare, cameră mare de zi, dependinţe. Am reuşit să-l înscriem pe Bogdan la grădiniţă, ceea ce a produs imediat o schimbare în ritmul lui de adaptare: copiii învaţă orice limbă străină extraordinar de repede şi mai ales fără nicio urmă de accent, care să-i facă să se simtă diferiţi de ceilalţi. Ne-am cumpărat în rate o pianină de ocazie şi eu am început să dau lecţii de pian unor copii începători. Totul se îndrepta în direcţia cea bună!

N.S.: Am auzit atunci că dai lecţii de pian şi mi-am zis că orice lucru învăţat, fie şi în copilărie, poate să prindă bine la un moment dat.
C.G.: Într-adevăr! Cei ce doresc să aibă mai multe oportunităţi în viaţă trebuie să îşi facă un bagaj cât mai larg de cunoştinţe, de la limbi străine, la multe altele. Iată, ca să îmi aduc contribuţia financiară încă de la începutul şederii noastre în Canada, am folosit cei opt ani de şcoală de muzică. Vei vedea şi mai încolo de câte ori a trebuit să mă adaptez şi să mă pliez după nevoi.

N.S.: Cristina dragă, eraţi în Canada, eraţi pe drumul cel bun, dar ştiu că ai plecat cu inima strânsă, fiindcă ai lăsat-o în Bucureşti pe Buna, draga ta bunică, de care acum te despărţeai pentru prima oară.
C.G.: La nici patru luni de la ajungerea în Canada, i-am primit pe părinţii lui Şerban şi pe Buna mea într-o vizită de două luni. Înainte de plecarea lor spre casă, m-am dus la Serviciile de Vize şi Imigrare să îi prelungesc lui Buna şederea ca să petreacă cu noi Crăciunul. Mare mi-a fost bucuria când funcţionarul de la vize m-a întrebat dacă nu vreau s-o păstram la noi pe bătrâna mea bunică de 89 de ani. M-am abţinut să nu-i sar de gât şi am dat din cap, cu ochii umezi de fericire. M-a avertizat că nu va primi nici un dolar ca pensie, ci doar asigurarea medicală gratuită, pe care o are orice locuitor rezident în Canada; mie mi se părea oricum că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior!


N.S.: Şi noi am fost fericiţi când am auzit că Buna rămâne cu voi.
C.G.: Deci la 89 de ani, Buna a emigrat prin bunătatea acestui om şi datorită generozităţii lui Şerban (care îi cunoştea caracterul "dificil"), la scurtă perioadă după ce făcuse prima ei călătorie cu avionul spre Canada!

N.S.: Cum s-a adaptat departe de casă?
C.G.: Buna s-a adaptat fără nicio problemă la viaţa în Canada. Faptul că era cu noi în casă tot timpul, că ne bombănea aşa cum a făcut-o întotdeauna, că ne-a mai putut găti un timp (în afară de ultimul ei an de viaţă), că stătea în curte sau se uita la televizorul în culori (în timp ce eu îi traduceam ce se vorbea) era arhisuficient! Cu eventualii noştri prieteni canadieni sau englezi nu se sfia să vorbească în româneşte şi ei încercau politicoşi să-i comunice câte ceva în engleză, iar ea dădea din cap ca şi cum ar înţelege. Cu prietenii români nu avea probleme, dându-le sfaturi de viaţă, făcându-le complimente sau criticându-i pentru câte ceva. Nici tu sentimente de izolare, depeizare, nimic!

N.S.: Era cu voi şi cu strănepoţii ei. Mare bucurie!
C.G.: O dată însă tot m-a întrebat când am dus-o cu maşina undeva şi a văzut râul Ottawa: "Câte zile trebuie eu să merg pe acest râu ca să ajung la Sibiu? Că mi-e tare dor".

N.S.: Draga de ea! Natura îi amintea de locurile bine cunoscute...
C.G.: A murit la aproape 92 de ani, stând pe canapea pe locul unde stătea ea mereu, lăsând capul în jos. Dumnezeu s-o odihnească în loc de lumină!

N.S.: Aşa să fie! Altă rudă atât de apropiată tu nu mai aveai. Ce a fost cu părinţii lui Şerban?
C.G.: Socrii mei au continuat să ne viziteze stând perioade lungi la noi: 1 an, 1 an şi jumătate, ceea ce ne-a făcut întotdeauna plăcere, creându-ne o senzaţie de continuitate cu viaţa dinaintea emigrării. La vizita din 1986, cu câteva zile înainte de plecarea spre ţară, socrul meu în vârsta de 82 de ani s-a îmbolnăvit de o viroză. L-am dus la doctorul de familie, care ne-a trimis imediat la urgenţă, unde a murit în două zile de o pneumonie galopantă, care se agravase şi de la faptul că avea un cancer la plămâni nediagnosticat (fost fumător inveterat).


N.S.: Mare tragedie! Ce şoc!
C.G.: A fost îngrozitor! În următorii ani, Mimi, soacra mea - fosta mea profesoară favorită de teorie muzicală -, a stat mult la noi în vizită, fiind profund marcată de pierderea soţului ei iubit, înmormântat în Canada! În cele din urmă, în 1996, ea s-a stins în România, în casa fratelui lui Şerban, tot în urma unui cancer. Amândoi socrii au fost nişte oameni deosebiţi, inteligenţi, sensibili, generoşi şi buni, pe care i-am iubit şi admirat din suflet.

N.S.: Draga mea, nu o dată m-am gândit că prezenţa Bunei şi a socrului tău în pământul Canadei poate fi acea "rădăcină" pe care nu o aveaţi voi doi, stabiliţi atât de departe de ţara în care v-aţi născut.
C.G.: Da. Putem merge la cimitir şi pune o lumânare la mormintele lor. Ai dreptate! Este un fel de ancorare a familiei noastre aici, peste Ocean.

N.S.: Urmează să îţi pun o întrebare-cheie: dacă te uiţi retroactiv la aceşti aproape 40 de ani de când aţi emigrat, consideri că aţi atins ţelurile dorite de libertate, realizare personală, satisfacţie materială?
C.G.: Să răspund laconic? Într-un cuvânt?

N.S.: Te rog să nu o faci. Aştept să aflăm cu toţii prin ce aţi trecut, dacă acolo umblau câinii cu covrigi în coadă, dacă a trebuit luptat... Experienţa voastră poate fi un îndrumar. Ce părere ai?
C.G.: Atunci vă voi povesti cu plăcere cum s-au petrecut lucrurile.

N.S.: La următoarea întâlnire?
C.G.: Cum spui tu... Pe curând?