Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De Ignat (partea I-a)


Carmen Botoşaru

07.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În bucătărie era cald şi mirosea îmbietor. Într-o cratiţă uriaşă, care se întindea pe două ochiuri de pe plita argintie a sobei, sfârâiau în grăsime bucăţi mari de carne.
- Aoleu, Tudoriţo, ai pus bucăţile-astea de carne mari cât toate zilele. Trebuia să fi mărunţit-o, se prăjea mai repede. Îi ţinem pe oamenii-ăştia flămânzi, zise Marioara încercând carnea să vadă dacă trebuia întoarsă, după care îşi şterse mâinile pe şorţul de bucătărie, mai băgă două vreascuri în foc şi scormoni iute-iute în jar cu vătraiul.

Când şi când, din pântecul sobei în care lemnele începuseră să se audă duduind se strecura câte-o limbă de foc, tivită cu albăstrui, mângâia leneşă peretele cratiţei, apoi aluneca înapoi, unindu-se cu suratele ei într-o pălălaie vioaie, care dansa necontenit, neobosită.
- Hai, e gata carnea, Marioaro? Pune-le la oameni să mănânce, zise nea Costică, în timp ce tăia felii groase cât două degete dintr-o pâine mare, rotundă, cu miezul îndesat, făcută de Marioara c-o săptămână în urmă, coaptă afară, în curte, la cuptorul de pământ, cu foc de lemne.
- E, mai stai niţel, n-o să scot carnea crudă din cratiţă, mă, Costică. Trebuie să se pătrundă bine, altfel e tare de-ţi rupi dinţii-n ea! Hai, mai beţi câte-un pahar.

În mijlocul încăperii, la o masă mare, acoperită cu muşama groasă, înflorată, bărbaţii beau vin roşu, în timp ce femeile trebăluiau amândouă de zor. O farfurie întinsă era încărcată cu suluri de şorici şi pe alta, alături, era un morman de cepe despicate pe mijloc şi presărate cu sare grunjoasă, lângă bucăţi mărunte de slănină albă, lucioasă.

Marioara îi întinse Tudoriţii o lingură maronie, de lemn, şi îi zise să întoarcă ea carnea pe partea încă nerumenită, iar ea luă un castron şi alergă sprintenă la cămară, de unde se întoarse peste câteva minute cu mâinile înroşite şi îngheţate, şi cu castronul plin de gogonele – pe care le tăie repede, îndemânatică, în patru -, pepene murat – cu miezul roşu aprins, ispititor, imediat ţi se aduna apa-n gură privindu-l -, morcov – cât ai clipi îl făcu rondele-rondele – apoi tocă pe un fund de lemn varză acră, fideluţă, o aruncă în alt castron şi o stropi din belşug cu ulei, aruncă şi câteva linguriţe de cimbru şi una de chimen pe deasupra, apoi amestecă vârtos, izbind cu furculiţele fundul şi pereţii castronului. Tudoriţa trase cratiţa pe marginea plitei şi deşertă carnea toată într-o farfurie mare, după care puse la fiecare în parte bucăţi mari de friptură.

În timpul ăsta bărbaţii nu conteneau cu ciocnitul paharelor şi cu vorba.
- Ce de untură o să scoatem când om topi atâta osânză... şi slănina e destulă... a fost mare Ghiţă. Şi gras, taman cât trebuie ...
- Daaa... frumos porc, o să umpleţi garniţele cu el. Să-l mâncaţi sănătoşi!, ridică nea Ion paharul, în semn de „Noroc!”, după care îl dădu pe gât. Eu mi-am dat seama, v-am şi zis, că o s-aveţi carne multă, se vedea după spinare, că mergea dreaptă, de la cap şi pân’ la coada, şi burta la fel, nu atârna de pământ. Ăsta-i românescu’ de carne, rasă bună. Cea mai bună!
- Hai, nea Ioane, ia coalea şi mănâncă, mata ai făcut toată treaba grea!, zise nea Costică, gazda.
- Aşa e, bre. Ori te pricepi, ori nu!, adăugă nea Nicu, fratele Marioarei. Câţi porci ai tăiat azi? Pe matale te-ar chema toată lumea, că se ştie că eşti cel mai priceput de p-aci.
- Păi ăsta a fost al treilea. Dimineaţă l-am tăiat p-al meu, l-am pus la garniţă şi am plecat la sor’mea pe la doişpe, l-am tăiat p-al ei, n-am apucat să stau la pomana porcului şi-am venit la voi. Da’ al vostru parcă cel mai frumos a fost, zău, slănina exact cât trebuie de groasă, carnea bunăăă, uite, ţi se topeşte-n gură, nu alta. Aşa-i bine, să n-aibă mai mult de o sută de kile, că al’fel e numa’ osânza de el, şi ce-ai făcut?

- Cică ieri la târg, numa’ mangaliţe d-alea d-o sută patruj’-cinzeci de kile erau, nu cumpăra nici dracu. A mers prost tare de tot târgu’, mi-a zis mie Vasile. El s-a dus cu doi porci şi n-a dat nici unu’, s-a-ntors cu ei îndărăt, seara, târziu, c-a tot sperat s-apară vreun muşteriu. De unde? Nimenea! Cică mai întreba câte unu-aşa, din când în când, de preţ, da’ nici un cumpărător. Săracu’ Vasile s-a mai şi chinuit o grămadă să prindă ditai scroafele, să le lege, să le urce-n căruţă, cu noaptea-n cap... Şi pentru ce? Doar ca să le plimbe. Le-a scos la aer, să vază şi ele târgu’, hă, hă, hă...
- Nu mai râde, Costică, nu-i de râs. Vasile s-a-ntors supărat de la obor.
- Da’ de ce, Marioaro, de ce nu-i de râs? Şi-apoi... nu râd chiar aşa, de distracţie. Mai râde omu’ şi de necaz. Ce? Nu ştii? Râd eu, da’ nu-i râsu’ meu...
- S-a scumpit rău carnea, le întrerupse nea Ion ciondăneala, nu mai dă omu-atâţia bani, ăştia de la oraş se duc şi-şi cumpără de toate gata făcute, de la magazin, şi tobă, şi cârnaţi, şi slănină, afumată, tăvălită prin boia, de toate felurile. Nu se-ncumetă să mai dea şaptej’ de mii pe kilogramu-n viu. Nu te gândeşti ce de bani? Un porc de-o sută cinzeci de kile e mai bine de zece milioane. Hai să zic, dacă te mai tocmeşti, îl scoţi la zece milioane, nouă milioane opt sute... cam aşa. Mai jos, nu.
- Mdaaa... li s-o fi părând scump la ăştia care-ar vrea să cumpere... da’ şi mâncarea pentru porc e scumpă... şi tot chinu’ de peste an, schimbă-i aşternutu’ de paie, fă-i curăţenie şi râneşte după el, adună-i iarbă, scoal’-te-n zori şi fierbe-i tărâţe, schimbă-i apa, repară-i coteţu’, pune-i sârmă-n nas, leagă-i întruna teica să n-o mai răstoarne... cheamă veterinaru’... ca să nu mai zic dacă-i scroafă şi vrei s-o dai la vier, ce canoneală şi cu purceii fătaţi, până-i pui pe picioare... e greu... muncă multă...
- Asta aşa e...
- Aşa-i, aşa-i...
*

O vreme fu linişte, nu se mai auzea decât plescăitul gurilor înfometate şi zgomotul furculiţelor în castroane şi farfurii.
- Marioaro, mai domoleşte focu-ăla, că arde prea tare, murim aci de-atâta căldură. Şi mai pune nişte sare ca lumea în solniţa asta.
- O fi cald, da’ lasă, că vreau să se-ncălzească apa asta în ceaun, să-i spăl p-ăştia micii, zise Marioara ştergând solniţa de umezeală, cu ştergarul din poală, şi punând în locul ei sare curată, uscată.
- Păi văd că s-a-ncălzit! Şi-n oala-ilanta ce fierbe de-a azvârlita? Nu vezi ce de aburi? Zici că faci vrăji acolo!
- He, heee... chiar aşa, bre, tanti Marioaro. Dacă era Ghiţă negru, puteai şi matale să te-apuci să faci vrăji şi descântice, mai ceva ca Stela lu’ Mărgărit.
- Şi ce? Aşa nu pot să m-apuc?, râse Marioara, turnând vin în pahare, dintr-o cană mare, de sticlă.
- Nu poţi! Doar dacă-i negru porcu’.
- Îu, mie nu-mi place deloc când e negru. Am avut într-un an şi-am zis că nu mai îmi trebuie. Nu ştiu ce-am, dar parcă nu-mi prieşte şoriciu’, când îl văd negru-aşa, zău, nici nu-mi vine să-nghit, zici că mi se opreşte-n gât. Şi la slănină tot aşa, altfel arată când e şoriciu’ alb, frumos, câteodată se face chiar auriu de la pârlitură. Ţi-e mai mare dragu’.
- Da, da’ dacă-i alb porcu’, aşa cum a fost scroafa voastră, nu poţi să faci vrăji. Musai să fie negru dacă vrei să fii vrăjitoare! Al’fel n-ai ce face cu untura, n-are nici o putere, nu-i bună!
- Bună la ce?, se trezi şi nea Sandu vorbind.
- La multe, cumnate! E bună să ungi spurcaţii şi-i scapi de durere. Da’ tre’ să ştii descânticu’. Poţi să faci şi vrăji şi farmice de dragoste, de despărţire, de împăcare şi câte şi mai câte, zise Marioara către nea Sandu, dovedindu-se atât de cunoscătoare, că nea Costică, mirat, se oprise din mâncat şi, ţinând îmbucătura nemestecată în gură, o privea ţintă pe nevastă-sa, de parcă o vedea pentru prima oară, apoi se-nchină larg, de trei ori:
- Doamne apără-ne şi ne păzeşte!
- Da’ ia s-o-ntrebi pe Stela. Untura de porc negru e cea mai bună să ungi strigoii, cică p-ormă se liniştesc, îşi găsesc hodina.
- Hai, nea Ioane, că sperii copiii-ăştia, visează urât la noapte!

Nepoţeii, o fetiţă şi un băieţel, lipiţi de soba caldă, moţăiau stând în fund. Căscaseră şi ei o vreme ochii şi urechile la cei mari, căznindu-se să nu-i ia somnul, dar, până la urmă, fuseseră doborâţi de oboseala adunată peste zi şi, pe deasupra, îi mai moleşise şi căldura. Pe frunţile lor încă se mai cunoşteau urmele crucilor pe care Marioara le mânjise cu sângele scurs din beregata porcului, ca să fie sănătoşi şi feriţi de rele în anul ce stătea să vină. Stătuseră şi ei să vadă cum taie nea Ion porcul, apoi dispăruseră la joacă şi alergaseră când pe stradă, când la derdeluşul de la marginea satului, cu sania, până se înserase. Veniseră agale, frânţi de-atâta zbenguială, înfometaţi, îmbujoraţi, cu mâinile şi picioarele îngheţate bocnă.
- Îs obosiţi, nevoie mare, mânca-i-ar mamaia, câtă treabă au făcut ei azi... Lasă, să simtă că-s în vacanţă, să aibă ce povesti când i-o lua mă-sa acasă, la oraş. Atâta mi-era: să nu care cumva să răcească, c-au venit cu mănuşile şi cu şosetele ude leoarcă, storceai apa din ele. Hai, mai ia o bucată de carne, nea Ioane, că uite ce frumoasă e... şi un pic împănată cu grăsime...Luaţi! Hai, Sandule, hai, Nicu, nea Enciule, luaţi şi mâncaţi! Tudoriţo, ce stai şi te uiţi? Pune mâna şi mănâncă, mai cu seamă că eşti slabă ca scândura, n-ar fi nici o supărare să te mai îngraşi niţel.
- Aşa e, e bună carnea, e bună... Ai făcut bine, Marioaro, c-ai pus-o pe Tudoriţa să plece de lângă noi, că miloasă cum e, nu lăsa porcu’ să moară. Săracu’, s-ar fi chinuit. Şi nici carnea n-ar mai fi fost aşa bună, cică i se strică gustu’ dacă porcu’ moare greu.
- Fugi, bre, d-aci, că astea-s superstiţii!, se apără Tudoriţa cu jumătate de gură. Nu cred eu în aşa ceva.
- Ba să crezi! Cum te-am izgonit în casă, cum a mers toată treaba strună.

va urma


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer