Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De Ignat (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

14.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii De Ignat.

Chiar aşa se întâmplase. Când Marioara zărise ochii înlăcrimaţi ai Tudoriţii, soră-sa, se şi răstise la ea: Ia pleacă de-aci, fă-ţi de treabă prin bucătărie! Tu nu vezi că cu mila ta, ţii porcu’ atârnat şi nu-l laşi să moară, săracu’? Hai, du-te şi mai fierbe nişte ţuică la oamenii-ăştia! Vezi că piperu’ boabe şi borcanu’ cu zahăr sunt pe galantar, lângă pisălog! Mai pune şi-un ceaun d-ăla mare de apă la fiert, c-are să ne trebuiască să spălăm bine porcu’. P-ormă du-te-n cămară şi adă o funie de usturoi, să mai curăţăm câteva căpăţâni pentru cârnaţi, că mi se pare puţin ăla pe care l-am curăţat aseară. N-ajunge. Cum plecase Tudoriţa, cum scăpase şi porcul ultima suflare din el. Nea Ion se aplecase şi crestase o cruce pe fruntea animalului, cum era datina, cică aşa era bine pentru bunul mers al gospodarilor şi al casei în anul care bătea la uşă. Era vestit ca măcelar priceput, deprinsese meşteşugul de tânăr, avea mână sigură şi puternică, ştia şi legat la ochi unde trebuia înjunghiat porcul ca să moară repede şi uşor, fără durere. Tăietura gâtlejului era adâncă şi din ea cursese un sânge roşu şi curat ca vinul, semn bun pentru viitor, iar Marioara avusese grijă să strângă tot sângele scurs într-o oală mare, în care pusese şi un pumn zdravăn de sare, ca să nu se închege, să poată să-l folosească mai târziu la sângerete.

Nea Costică adusese iute paiele şi le pusese în jurul porcului. Dă furcoiu-ncoa la mine, nea Ioane, de-aci-ncolo, lasă-l pe mâna mea, matale hodineşte-te, trage-ţi niţel sufletu’, mai bea o ţuică, acu’, cât e fierbinte! Să vezi ce-l pârleeesc... nici prea mult, nici prea puţin, exact cât îi trebuie, să rămână şoriciu’ moale. După ce spălaseră bine porcul cu apă caldă şi îl frecaseră cu peria, bărbaţii îl despicaseră, îl făcuseră bucăţi-bucăţi, aleseseră slănina şi o dăduseră cu sare, împărţiseră carnea, care pentru cârnaţi şi caltaboşi, care pentru prăjit şi pus la garniţă, puseseră morman căpăţâna, picioarele şi bucăţile mai tari de şorici pentru piftii, măruntaiele le puseseră deoparte pentru lebăr şi tobă, dezlipiseră muşchiul de pe şira spinării şi-l dăduseră cu sare, coastele şi alte oase erau şi ele stivuite separat.

În toată alergătura pe bătătură, cu-atâta treabă, se întâmplase şi un necaz. Marioara se făcuse foc de supărare dar, până la urmă, se căznise să-i treacă, doar nu era să strice Ignatul stând încruntată şi îmbufnată. Tudoriţa luase în primire maţele, le pusese într-un lighean mare şi se apucase să le cureţe bine-bine: le aşeza pe un fund de lemn şi, cu muchia boantă a cuţitului le freca până rămâneau străvezii, apoi le întorcea pe dos, cu un băţ şi le spăla cu apă fierbinte şi cu oţet, apoi le dădea bine cu sare. Când terminase toate maţele de curăţat, le pusese, la scurs, pe un grătăraş de lemn. Apoi se dusese să arunce apa şi mizeria care se strânseră în lighean şi, când se întorsese, maţele dispăruseră de parcă le înghiţise pământul.
- Marioaro, ai luat tu maţele d-aci?
- Nu le-am luat, Tudoriţo. Ce vorbă-i asta?
- Păi unde-s maţele? Am aruncat ligheanu' şi când m-am întors, ia maţele de unde nu-s!

Marioara venise într-un suflet de la fântână, găsind-o pe Tudoriţa uitându-se ţintă la Lăbuş, câinele lui nea Enciu, vecinul de peste drum. Nea Enciu apărea şi el, nechemat, de câte ori se tăia porcul, nu făcea mare lucru – nici nu era nevoie de ajutorul lui -, dar doar ca să mănânce la pomana porcului şi să plece-acasă cu o bucăţică de carne, câteva fâşii de şorici, şi o bucată de slană. Altfel, dacă te duceai la el să iei un kilogram de brânză, ţi-o vindea cu preţul de la oraş şi ţi-o cântărea ca la farmacie.
- Ptiu, fir-ai al dracu dă javră! Uite cum să linge pă bot! Ieşi! Ţiba! ţipase Marioara la câine, gonindu-l, prefăcându-se că se apleacă să ia o piatră de pe jos, s-arunce după el. Ia uiteee, na, c-am făcut şi-o nefăcută: am rămas fără maţe! Cum facem acuma cârnaţii, leberbuşu’ şi caltaboşii? Iete, nea Enciule, ce ne-a făcut Buş al matale!
- I-o fi fost foame, clătinase nea Enciu din cap, ridicând din umeri. Ce să mai zic? Acumaaa... doar nu l-om omorî c-a mâncat maţele. Marş acasă, Buş!
- Acu’ degeaba-l mai goneşti. Du-te, Tudoriţo, du-te iute la tuşa Floarea şi cere-i să ne dea şi nouă nişte maţe dă la ea. Câte-o putea. Offf...
- Hai, lasă, Marioaro, nu mai fi supărată! Ăsta să fie necazu’ nostru! Lasă c-om găsi noi nişte maţe, în tot satu’...

Când terminaseră toată treaba, înserarea începuse să se lase. Tudoriţa alesese bucăţi de carne pentru friptură, le crestase şi le dăduse cu sare, le aruncase în grăsimea fierbinte, apoi curăţase ceapa, şoriciul, mărunţise slana, turnase vin roşu în pahare şi invitase oamenii în bucătărie, la pomana porcului.
*

- Cine ştie ce-o să mai fie şi cu tăiatu’ porcului, la anu’?
- Cum aşa?
- Păi... nu ştii ce zicea veterinaru’? Că trebuie anestiziat porcu-nainte să fie înjunghiat. Are să fie lege!
- Cum adică? Să-l adoarmă?
- Da, să-l adoarmă. Ca pe oameni, la spital, când îi operează.
- Păi şi cum vine asta? Îi faci injecţie şi-l adormi, şi p-ormă-l înjunghii?
- Cam aşa ceva...
- Doamne iartă-mă! Da’ de unde şi nebunia asta?
- Cic-aşa trebuie, dacă vrem să intrăm în Iuropa. Al’fel nu ne primeşte.
- Da’ de ce trebuie să ne primească ei undeva? Ce, aci unde suntem, nu stăm bine?
- Nu stăm, asta-i politica. Noi nu prea-nţelegem, da cică-aşa trebuie.
- Nu-nţelegem că nu ne explică nimeni. Că doar n-o fi aşa mare lucru de-nţeles, şi nici noi nu suntem proşti. Vine câte unu’ şi-ţi spune ce trebuie să faci în curtea ta, da’ nu-ţi spune şi de ce, cu ce e mai bine cum zice el, ce-ai de câştigat dacă faci cum îţi spune el.

- Acum cică toate ţările se unesc, nu putem noi să rămânem p-afară. Nu te uiţi şi matale la televizor?
- Ba eu mă uit la televizor, dar tot nu înţeleg ce rost are toată treaba asta. De ce să ne-amestecăm cu alţii?
- Nu ştiu de ce... Să ne fie mai bine decât ne e acum.
- Bine, hai, să zicem c-aşa e. Dar eu tot nu înţeleg ce legătură are porcu’ nostru cu Iuropa?
- Are. Că aşa e legea acolo: nu ai voie să faci rău la nici un animal, să-i provoci durere. Şi-atunci, dacă ne luăm după legile lor, care-or să fie şi-ale noastre, trebuie să anestiziezi porcu’. Cică scrie şi-n ziar.
- Da? Cum vine asta? Vino, Ghiţă, ciucu, ciucu, ciucu, ciucu, vino să-ţi fac injecţie, că p-ormă-ţi tai beregata!
- Şi de un’ să iei anestizicu-ăla?
- Ţi-l dă Statu’, gratuit.
- Fugi d-aci, c-aşa a zis şi cu îngrăşământu’. Şi dacă mă luam după ei, nu mai semănam nici în ziua de azi.
- Io-ţi spui ce mi-a zis veterinaru’.
- Asta-i culmea! Pe mine mă doare toate alea şi nu vine nimeni să mă-ntrebe de sănătate. Îmi face cineva pe degeaba vreo injecţie? De la dispensar nu-ţi dă nici măcar o bulină de cap gratis! Auzi! Şi să-i fac injecţie la porc! Păi ce, e bolnav, ca să-i fac injecţie? Doamne Maica Domnului!
- Unde-i lege, nu-i tocmeală.
- Obiceiu’ e altu’! Animalu’ se sacrifică viu, trebuie spintecată beregata, iute şi-adânc, să nu-l doară deloc, apoi e lăsat sângele să curgă. Asta e legea noastră, şi nu ne tocmim cu nimenea!
- S-o crezi matale. E, ai să vezi dă n-o fi aşa cum s-aude!
- Şi găinile la fel? Trebuie adormite şi ele şi p-ormă le suceşti beregata?
- Te pomeneşti... Am auzit că e lume care se duce cu pisica la doctor, din te miri ce.
- Adică cum?
- Adică o vede că stă niţel proastă, o saltă-n maşină şi-o duce la doctor.
- Dacă n-o fi având de treabă... Ia să aibă greutăţi, să alerge toată ziulica-n toate părţile, să vedem, le-ar mai arde să plimbe pisica la doctor? Da’ cu porcu’, parcă tot nu-mi vine să cred.
- E, om trăi şi-om vedea. Sănătoşi să fim.
*

Afară se lăsase noaptea, era senin şi cald.
- Ce scurtă-i ziua, ce devreme se-ntunică... Nici n-ai timp să-ţi termini treaba, că te trezeşti că s-a şi sfârşit ziulica.
- E, lasă, că mai e o zi şi mâine. Nu-ţi face nimeni treaba, tot acolo o găseşti, unde-ai lăsat-o, nefăcută.
- Păi da... Treaba nu se termină niciodată. Să tot munceşti, toată viaţa. Uite-aşa se duc anii...
Nea Costică şi Marioara îi petrecuseră pe oameni până la poartă şi, întorcându-se pe cărare, până să intre în casă, Marioara, cu gândul la stricarea obiceiurilor şi anestezierea porcului, murmurase ca pentru ea, privind cerul încărcat de stele:
- Alta e firea lucrurilor şi nu cred io să lase Dumnezeu să se-ntâmple asemenea nebunie... Fiecare cu datina lui. Ce rost ar avea să stricăm obiceiurile lăsate din bătrâni? Nu s-ar suci toţi în groapă?

Nea Costică, deşi auzise clar cuvintele nevestei sale, nu răspunse. Îşi aduse aminte că n-a tras zăvorul la poartă, aşa că se întoarse din drum şi o lăsă pe Marioara, care începuse să cam dârdâie de gerul de-afară, să intre în casă, la căldură. Apoi se duse la coteţ şi slobozi câinele din lanţ. Se îndreptă, mergând fără grabă, spre uşa casei, închinându-se:
- Bine c-a dat Dumnezeu şi-am rânduit porcu’ aşa cum trebuie.
Îşi scutură bine cizmele de cauciuc de zăpada bogată care se lipise de ele, tropăind mărunt şi zgomotos, de pe-un picior pe celălalt, se descălţă în tindă sprijinindu-se cu o mână în perete, încuie uşa cu cheia, de două ori, şi apăsă întrerupătorul care făcu un clanc! zgomotos, iar lumina de-afară, de la colţul casei, se stinse. Apoi îşi puse bunda şi căciula de miel în cuierul de lângă fereastră.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer