Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viscolul (partea I-a)


Carmen Botoşaru

28.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Clasa a patra o terminase premiantă. Învăţătoarea îi pusese pe cap o coroniţă din flori galbene şi mov, care-şi iveau corolele mici dintre ochiurile împletiturii de tulpini pline de frunzuliţe verde crud, subţiri şi fine ca frunzele de mărar. Ce flori or fi fost acelea? Parcă de câmp? Poate. Nu-şi mai amintea. Multă vreme după serbare, închizând ochii şi revăzând cu emoţie mâinile albe şi subţiri ale învăţătoarei îndreptând coroniţa spre creştetul ei, parcă reuşea să resusciteze, preţ de o miime de secundă, parfumul florilor mărunte, cald şi fin, amărui, o adiere vagă ce dispărea în chiar clipa în care se ivea. Primise şi o carte, împachetată frumos, într-o coală galbenă, lucioasă. Câteodată, când era foarte tristă, se concentra să cheme în urechi fojgăitul acelei hârtii care dezvelea o copertă veselă, albastră ca cerneala, pe care era tipărit cu litere aplecate Poezii de Mihai Eminescu. Pe prima pagină, oblic, mâna învăţătoarei scrisese, cu litere rotunde, caligrafiate cu grijă: Pentru merite deosebite la învăţătură, se acordă Premiul Întâi elevei Maria Dumitrescu. Diploma, scrisă şi ea cu aceeaşi caligrafie fără cusur, pe un fond verde-gălbui, îşi găsise un loc de cinste în odaia cea bună, în vitrina cu pahare, ceşti, bibelouri şi păpuşi îmbrăcate în costum naţional, sprijinită de paharele albastre cu picior înalt, pictate cu frunze aurii.
- Trebuie s-o laşi să înveţe mai departe, nea Paraschiv, îi spusese învăţătoarea tatălui ei, când acesta refuzase să înscrie copilul în clasa a cincea.
- N-are cum. Dacă era şcoală în sat, mai ziceam. Da’ să facă naveta în comună... e greu. La iarnă cum are să se ducă?
- Sunt mulţi copii. Facem noi cumva. Poate găsim o căruţă să-i ducă iarna, când ninge.
- Nu ştiu... e mică rău, e slabă, pielea şi osu’. Poate ea să facă atâta drum în fiecare zi?
- Hai, nea Paraschiv, e păcat. De mult n-am mai văzut un copil aşa dornic de carte. Dumneata ştii cât e de isteaţă?
În spatele gardului, privind pe furiş printre două stinghii mai crăcănate, Maria ascultase - cu inima bătând să-i spargă pieptul, nu alta - toată discuţia. Îi era frică şi se ruga în gând ca tatăl ei s-o lase să-şi continue şcoala.
- Las’ că nu-i trebuie carte. Sănătoasă să fie! Poate să trăiască şi fără carte. Eu n-am învăţătură şi uite că am putut să-mi duc viaţa şi-aşa.
- E spre binele ei. Dacă merge mai departe la şcoală, are un viitor. Aşa... cine ştie?
- Nu ştiu ce să zic. Să mai vedem ce-o mai fi până la toamnă.
În vara aceea, învăţătoarea trecuse de mai multe ori pe la poarta lui nea Paraschiv, mereu cu aceeaşi întrebare:
- O înscriem într-a cincea?
Între timp, Maria învăţase pe de rost toate poeziile din cartea pe care o primise drept premiu. Se ascundea, în fiecare zi, în fundul curţii. Îşi întindea un preş sub nuc şi, ferită de soare şi de priviri, lungită când pe spate, când pe burtă, când pe-o parte, sprijinindu-se într-un cot, îi recita Domnicăi, păpuşa de cârpe, la rând, toate poeziile din cartea cu coperte albastre. Domnica o asculta mută, cu ochii mari, încremenită de uimire şi admiraţie.

Într-o dimineaţă, ce-i văzuseră ochii? Pe masa din bucătărie, carafa mare de apă, din sticlă ceţoasă, cu buza ciobită în mai multe locuri, stătea cuminte chiar pe cărticica ei de poezii. Pe dinafară, pe pereţii cănii se prelingea apa, în rânduri firave şi încete, şi îşi încheiau drumul chiar pe coperta cărţii, colorând în albastru intens locul în care cartonul era înmuiat. Sărise ca arsă şi îşi recuperase cartea, strângând-o la piept şi promiţându-şi în gând să nu se mai despartă niciodată de ea. Apa desenase un cerc pe cartonul subţire, iar scrisul învăţătoarei, pe prima pagină a cărei hârtie buretoasă se îmbibase şi ea de picăturile scurse de pe sticla cănii şi adunate într-o mică băltoacă circulară, se lăbărţase şi devenise o pată albăstrie aproape compactă. Printre lacrimile care răsăriseră instantaneu dintre genele ei dese, Maria desluşea cu greu din cerneala întinsă textul care vorbea despre meritele ei la învăţătură. Stricăciunea nu se atenuase nici măcar când apa se uscase şi albastrul cernelii întinate nu mai era intens, ci palid şi cu margini dantelate. Ascunsese cartea în buzunarul rochiţei de vară, iar seara avea grijă să o strecoare sub pernă. Toată vacanţa o purtase astfel cu ea.

Până la urmă, insistenţele învăţătoarei dăduseră roade iar nea Paraschiv o lăsase pe Maria la şcoală. Mergea zilnic patru kilometri, pe jos. Dus. La întoarcere, alţi patru kilometri, tot pe jos. Uneori se nimerea s-o culeagă vreo căruţă, pe drum. Dimineaţa se trezea în zori, înainte să cânte Cârlanu – aşa îl botezase nea Paraschiv pe cocoşul bălan care domnea peste găinile din ogradă, pentru că era coşcogeamite pasărea, mare cât un berbecuţ. Cârlanu, rotund de gras ce era, călca tare ţanţoş, avea o creastă mare-mare şi cărnoasă, roşie-văpaie, lăsată pe-o parte, şi pene albe strălucitoare, era pintenat, iar coada stufoasă era înfoiată şi întoarsă ca lama curbată a unei seceri. Maria vorbea deseori cu Cârlanu, prin ochiurile mari ale plasei de sârmă din care era făcut gardul curţii în care erau închise păsările. Câteodată îi întindea în podul palmei boabe de porumb sau de grâu, dar când îl vedea apropiindu-se, se speria de el şi îi arunca repede boabele pe pământ, retrăgându-şi smucit, cu greutate, pumnul mic prin rombul ochiului de sârmă. Rămânea în picioare, lângă gard, holbându-se la el cum ciuguleşte iute-iute, din praf, boabele. Alteori îl imita şi striga şi ea câte-un cucuriguuu ascuţit şi prelung. Îi plăceau şi găinile pestriţe, mai cu seamă cele care aveau gâtul chel, tare i se mai păreau caraghioase aşa, dezbrăcate de fulgi. Când cotcodăceau, era semn că fac ouă, iar ea se încumeta, emoţionată, să înşele vigilenţa cocoşului, să se strecoare în cotineaţă şi să ia din cuibar oul proaspăt, să-i simtă căldura în palmă. Se aşeza pe vine şi stătea aşa până îi amorţeau picioarele, cu oul al cărui înveliş fragil şi călduţ îşi găsea culcuş în palma rotunjită.

Maria nu se ridica din pat până nu auzea cântecul strident al cocoşului. Stătea cu ochii deschişi în întuneric şi îşi repeta lecţiile până când îl auzea pe Cârlanu strigând răguşit cucuriguuu...

Aşa trecuseră clasa a cincea, apoi a şasea, a şaptea, iar acum se trezise într-a opta, gândindu-se cu îngrijorare la ce va mai fi, dorindu-şi fierbinte să intre la liceu. Îi era însă teamă ca nu cumva taică-său să se împotrivească.

Iarna, dimineaţa, era frig în odaie când ea se dădea jos din pat. Soba de teracotă se răcea peste noapte, iar cercevelele care nu se închideau prea bine lăsau vântul să-şi trimită în odaie respiraţia tăioasă. Maria nici nu-şi mai dădea seama dacă sub tălpi podeaua era fierbinte sau frigul era cel care îi ardea pielea subţire. Îşi trăgea repede în picioare cipicii de lână. Apa era rece gheaţă în palmele făcute căuş, dar ea o arunca pe faţă, curajoasă, tremurând, dar hotărâtă să se împrospăteze. Mai greu era să dea fuga la closet, în curte. Zăpada de pe cărarea necurăţată încă la ora aceea îi umplea papucii şi-apoi se strecura şi în cipici, pe deasupra, făcând-o să se cutremure de surpriza împunsăturii acelor reci în pielea caldă.

În iarna in care murise Cârlanu, viaţa Mariei se schimbase cu totul: înţelesese ce înseamnă moartea. Sfârşitul cocoşului fusese ca o prevestire rea. Maria se trezise devreme, când nici nu se crăpase de ziuă, stătuse, ca de obicei, în pat, sub cerga caldă, aşteptându-i cântecul. Şi tot aşteptase, până când se făcuse lumină, iar Cârlanu nu dăduse nici un semn. Atunci, cu picioarele goale în cizmuliţe şi doar cu bundiţa pe umeri, peste cămaşa de noapte, alergase spre closet dar se abătuse şi pe la curtea de păsări. Îl găsise zăcând lângă cotineaţă, îngheţat tun, cu ghearele solzoase înţepenite, cu pleoapele străvezii, fine ca nişte perdele de voal, lăsate peste lumina ochilor, pentru totdeauna. Se aşezase pe vine lângă el, îl mângâiase, iar penele îngheţate bocnă, atinse timid de ea în semn de rămas-bun, parcă îi transferaseră în podul palmei fiorii reci ai morţii. Se scuturase de senzaţia de gheaţă pe care o simţise dar spaima rămăsese cuibărită în sufletul ei şi moartea o înspăimântase, pentru prima dată, cu adevărat. Atât de tare, încât începu să tremure şi izbucni într-un plâns năvalnic. Se închipui moartă, cu mâinile înţepenite pe piept, cu unghiile uşor albăstrui şi cu pielea feţei împunsă de pete roşii-sângerii şi brăzdată de fire groase, vinete.
- S-a stricat rău la faţă, s-o acoperim cu o batistă.
Aşa o auzise pe maică-sa spunând, la moartea bunicii. Maria, mică, ghemuită în braţele mamei sale, lipită strâns de pieptul ei, în siguranţă, plânsese, dar nu pentru că înţelegea ceva clar din ce se petrecea, ci pur şi simplu pentru că toţi aveau feţele întunecate, iar unii, oameni mari, în toată firea, chiar plângeau, lucru care o mirase.

Înainte de sfârşitul inexplicabil al lui Cârlanu nu simţise niciodată că moartea e ceva grav, nu o preocupase gândul că cel ce moare nu se mai întoarce, ci pur şi simplu dispare, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, iar cei care rămân, vor fi mereu trişti şi nemângâiaţi. Povestea asta cu moartea adevărată nu părea să aibă nici o legătură cu moartea amuzantă pe care, copii fiind, o simulau când se împuşcau cu pistoale şi mitraliere din ţevi de plastic sau bucăţi de lemn, sau îşi înfigeau în burtă imaginare pumnale sau săbii, la joacă, pe uliţă. Hoţul alerga, vardistul trăgea cu pistolul, hoţul se prăvălea la pământ, închidea ochii şi îşi ţinea respiraţia, după care, în scurt timp, îşi umfla obrajii şi pufnea în hohote de râs. Câteodată mai murea şi păpuşa Domnica, chiar ea, Maria, o aşezase, cu un an sau doi în urmă, pe un morman de frunze şi flori de muşeţel şi păpădie, adunate din curte, din straturile de legume, apoi îl chema pe prinţ care - ca în poveştile Frumoasa din pădurea adormită şi Albă ca Zăpada, pe care i le spusese mama ei - printr-un sărut, o făcea pe Domnica să se trezească din moarte, ca dintr-un somn adânc, cu vise frumoase. Mai văzuse morţi în filmul pe care îl vizionase la Căminul Cultural. Zorro, care, cu sabia pe care o mânuia cu siguranţă şi agilitate, omora o grămadă de oameni răi, lucru care n-o întrista deloc pe Maria, dimpotrivă, o bucura şi o făcea să aplaude cu însufleţire.

Stând pe vine lângă Cârlanu, înţelesese deodată semnificaţia telegramei pe care tatăl ei o primise cam la doi ani după moartea bunicii. Îl văzuse atunci lăcrimând şi se mirase, pentru că ştia că oamenii mari, şi mai ales bărbaţii, nu au voie să plângă, ei sunt puternici şi nu trebuie să-i sperie nimic. Găsise telegrama pe bufetul din bucătărie şi o citise pe furiş, silabisind cu greu: „Afroda moartă”. Cine era Afroda? Şi ce dacă murise? De ce trebuia ca tatăl ei să plângă? Pesemne că se petrecuse ceva îngrozitor. Dar ce? Murise cineva drag tatălui ei. Se căznise să se gândească la asta, să înţeleagă. Nu, hotărât lucru, nu simţea nici o spaimă legată de moartea Afrodei, nici o durere, doar voia fierbinte să nu mai plângă tatăl ei, să nu mai fie trist. Credea că dacă va înceta să mai plângă, însemna că totul era în regulă, viaţa va reveni imediat la normal, va fi din nou linişte, senin. Nu îndrăznise să tulbure liniştea cu vreo întrebare, aşa că o luase pe Domnica şi se strecurase tiptil pe uşă, la joacă, lăsându-l pe tatăl ei singur în odaie, ţinându-se cu o mână de fruntea înaltă şi cutată adânc şi cu cealaltă ştergându-şi obrajii nebărbieriţi.

Viscolul se pornise brusc, cu puteri nebănuite, chiar în seara zilei în care murise cocoşul. Vântul bătuse năprasnic toată noaptea, zdroncănind ferestrele şi uşile, hăuind ca nişte fantome supărate şi ameninţătoare. Nailonul întins peste lemnele de lângă zidul casei, să nu plouă sau să ningă peste ele, se desfăcuse într-o parte şi şfichiuia peretele de ciment, scoţând zgomote înspăimântătoare. Găleata de la fântână fusese furată de vântul puternic şi se rostogolise zgomotos pe cărarea pietruită, până când nea Paraschiv ieşise în întunericul îngheţat şi o fixase la loc, în lanţul gros, cu zale îmbrăcate în gheaţă.

Maria se trezise în mijlocul nopţii şi, cu inima cât un purice de frica visului urât pe care-l avusese, se chircise sub cerga aspră, zicând în gând Tatăl Nostru, încurcându-se mereu la sfârşit, când trebuia să spună de trei ori În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin. Era semn rău, însemna că necuratul îşi băga coada, ştia lucrul ăsta de la bunică-sa. Aşa că, tot mai speriată, spusese în gând alte rugăciuni, Doamne, Doamne, ceresc Tată, apoi Înger, Îngeraşul meu. Îşi aduse aminte de Cârlanu, îl revăzu înţepenit, lângă cotineaţă şi, neştiind cum să alunge vedenia, se ridică în capul oaselor şi se întinse până la capătul patului unde dormea, făcut colac, Crăcănilă. Îl trase uşurel spre ea şi-l băgă sub cergă, strângându-l la piept. Motanul se întinse, leneş, zbârnâindu-şi urechile şi mustăţile, după care se cocoloşi la căldură, sforăind uşor, în scurt timp. Crăcănilă era bătrân şi leneş, nu semăna la hărnicie cu Niculina, pisica-mamă, care fusese pisica bunicii, şi nici la blană. Crăcănilă nu ieşise negru-cărbune, cum fusese Niculina cea cu ochii de miere, ci era tărcat şi avea urechi aproape rotunde şi coada caraghios de scurtă. Vara, apărea rar acasă, de multe ori hărtănit ca vai de el, lihnit de foame şi sleit de iubirile prin care trecuse. De-abia iarna se mai întrema şi el şi, în fiecare zi pe seară, râcâia la geamul odăiţei, iar mama Mariei îi deschidea uşa de-afară, el se strecura până în odaie şi sărea pe sobă, unde se făcea covrig. De acolo, de sus, de pe sobă, uneori, când era linişte în odăiţă, se auzea şuieratul respiraţiei lui, iar Maria stătea nemişcată, îi plăcea să-l asculte. Când se stingea lumina şi toţi se culcau, Crăcănilă cobora pâş-pâş de pe sobă şi se ghemuia la capătul patului, la picioarele Mariei.

Vântul nu se potolise până dimineaţă. Între timp se pornise şi ninsoarea, măruntă şi deasă. Ningea cu furie, nu vedeai mai departe de doi metri în faţa ochilor, că fulgii de nea acopereau zarea ca o perdea lăptoasă, neobosit curgătoare, prin care nu puteai să străbaţi cu privirea.

Maria nici nu se gândea să nu meargă la şcoală, aşa că se trezise ca de obicei, îşi îmbrăcase uniforma albastră, îşi pusese la gât cravata roşie cu tricolor, îşi pieptănase părul şi şi-l împletise în două codiţe subţiri şi îşi pusese panglica albă pe cap, apoi căciuliţa de lână. Îşi îmbrăcase paltonul, luase mănuşile şi fularul într-o mână, ghiozdanul în cealaltă, trăsese cu ochiul la ceasornicul din perete şi se repezise să-şi încalţe cizmuliţele bleumarin, de cauciuc, pe nailonul întins peste preşul din tindă, în dreptul uşii, ca să-l protejeze de noroiul adus de-afară, şi pe care stăteau aliniate, lângă zid, încălţări mari şi mici, de culori întunecate.
- Un’ te duci? o întâmpinase nea Paraschiv în prag, punându-se, parcă, de-a curmezişul, să n-o lase să iasă, deşi Maria, mititică şi slăbuţă, nu ar fi îndrăznit să se împotrivească.
- M-am îmbrăcat gros! spusese ea timid.
- Treci în casă. Nici o şcoală! La primăvară mai vezi şcoala! Asta dacă nu te-o lua mă-ta cu ea la câmp. Să mai vedem... Ninsorile astea n-au să treacă cu una, cu două...
Maria stătuse toată ziua când lipită de sticla ferestrei, admirând desenele pe care gerul le făcuse cu mare îndemânare şi rugându-se să se potolească viforniţa, când lipită de soba fierbinte, citind La Medeleni. Din când în când, amintindu-şi de ameninţările tatălui că nu o s-o mai lase la şcoală sau de Cârlanu, neputându-şi stăvili gândurile triste o apuca plânsul şi îşi ştergea repede lacrimile, cu mâneca bluzei. Unele picături apucau să i se rostogolească în poală şi, când nimereau pe coperta cărţii care odihnea, închisă, între mâinile ei calde, lăsate moi în poală, se auzea încet un păcănit scurt, abia perceptibil.

În săptămâna care urmase, în fiecare noapte, Cârlanu i se arăta Mariei în vis. Câteodată, ea se strecura pe lângă el, intra în cotineaţă şi lua ouăle din cuibar, aşezându-le cu atenţie în poala rochiţei. Când să iasă, Cârlanu se proptea în uşă, apoi se făcea spre ea, o ciupea cu un cioc uriaş până-i dădea sângele, o călca cu ghearele zgrunţuroase şi ascuţite, iar ea simţea spaima de gheaţă a morţii. Alteori, Maria îl hrănea din podul palmei, iar Cârlanu avea o guşă uriaşă, străvezie, în care se vedeau boabele de grâu şi de porumb, el ciugulea până termina ultimul bob, apoi îi ciugulea carnea palmei, făcând sângele să curgă şiroaie. Maria ţipa de durere, iar ţipătul ei se prelungea în odaie, ea se trezea, ridicată în capul oaselor, lac de apă şi tremurând straşnic.

Viscolul avusese putere zile întregi. În lunea următoare, Maria se îmbrăcase în linişte, hotărâtă să meargă la şcoală, trebuia neapărat, pentru că avea teză la limba şi literatura română. Ieşise fără s-o simtă careva, chiar dacă uşa de la tindă scârţâise când trăsese de ivăr s-o deschidă. În uliţă, cărarea curăţată cu o zi înainte, când vântul le dăduse un pic de răgaz sătenilor să iasă cu lopeţile, fusese din nou acoperită de zăpada rostogolită la întâmplare, după cum suflase vântul. Dar Maria înaintase curajoasă, chiar dacă intra până la genunchi în troienele care începuseră să îngheţe la suprafaţă. Ajunsă la capătul uliţei, o cotise pe strada mare, pe unde treceau maşinile care se duceau la Bucureşti sau veneau dintr-acolo. La acea oră a dimineţii şi pe o vreme atât de rea, era pustiu, nici o maşină, nici ţipenie de om, nici măcar vreun câine rătăcit. Şoseaua era invadată de munţi înalţi de zăpadă, între care erau lungi porţiuni măturate, unde, prin gheaţa subţire, se zărea griul asfaltului.

Maria ieşise din sat, iar înaintarea era şi mai anevoioasă, câmpul deschis, lipsit de orice adăpost, se întindea cât vedeai cu ochii. Ea era albă din cap şi până în picioare, acoperită de rafale de zăpadă care îi îngheţase aproape instantaneu pe hăinuţe, transformând-o într-un om de zăpadă mişcător, cocârjat de frig. Bărăganul se dovedea mult mai puternic decât îşi închipuise ea. Ar fi vrut să se întoarcă din drum, dar nu mai avea atâta putere. Era lipsită de orice ajutor, în jurul ei era pustiu, totul încremenise într-o linişte albă tulburată doar de zgomotul vântului. Fulgii de nea îngheţaţi, zburând dezordonat, de-a valma, îi şfichiuiau faţa. Alunecase şi căzuse în genunchi. Se târâse, cu ultimele puteri, lângă trunchiul unui copac. Maria îşi amintise, aiurea, de cărticica albastră cu cercul săpat de apă pe copertă, apoi de Medeleni. Sfârşită, închisese ochii şi, înfricoşată de moarte, începuse să strige aproape nearticulat, din ce în ce mai şoptit, după ajutor, dar fără s-o audă nimeni.

va urma


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer