Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viscolul (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

04.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Viscolul.

Parastasul adusese la masă o mulţime de rude şi vecini, tineri şi bătrâni laolaltă. Preotul şi dascălul plecaseră destul de repede, se temeau de vremea rea, că stăteau tocmai în cealaltă parte a satului. Oamenii mai rămăseseră la masă câteva ore bune, în miros înecăcios de lumânări şi tămâie.

Seara începuse să cadă peste sat, dar Ion nu dădea deloc semne că s-ar lăsa înduplecat de îndemnurile celor două femei să se urnească de la masă, dăduse de o ţuică atât de gustoasă încât, îndărătnic, tot amâna plecarea.
- Hai, măi Ioane, c-avem drum lung şi-i rău afară.
Într-un târziu, când şi Floarea, nevastă-sa, şi Dochiţa, cumnată-sa, soră cu Floarea, se săturaseră de stat în picioare, în pragul uşii, tot îndemnându-l să se ridice şi să plece cu toţii spre casă, Ion se îndură şi se sculă de pe scaun, înjurând mărunt, în barbă, mai mult pentru el:
- ’Tu-ţi ’mnezeii mă-ti, muierile-astea nu te lasă să trăieşti!
Îşi luă şuba în spinare şi îşi trânti căciula de blană pe creştetul capului.
Când dădură cu nasul de viforniţă, Floarea se cam îngrijorase:
- Ce facem, Dochiţo? E rău de tot afară. Plecăm aşa? Ion e beat... Ne-om descurca? Om ajunge? Ă?
- Acu’ ce să facem? Cu Dumnezeu înainte!
Căruţa înainta greu, calul nu avea nici un spor să meargă împotriva vântului tăios, femeile dârdâiau de frig, iar întunericul le speria. Gândul că Ion era beat pulbere le adâncea şi mai tare spaima că n-au să ajungă teferi acasă. Luminile palide răzbind din ferestrele caselor erau din ce în ce mai rare, iar bezna care îi tot întâmpina din faţă le îngheţa sângele în vine.
- Hai să ne-ntoarcem, nu-i chip! Ioane, hai să ne-ntoarcem! se trezi ţipând Floarea, speriată din cale-afară de o prevestire rea. Mi se zbate ochiul stâng! Nu-i a bună! L-am tot închinat, dar degeaba! E de rău! Murim cu zile!
- Apăi n-aţi tras de mine să plecăm şi să plecăm?! Na, mă iau după muieri, stau la cheremul lor! bălmăjise Ion, supărat, fără să-i înţeleagă nimeni vorbele, din cauza gălăgiei sălbatice a naturii.
- Am zis că să nu lăsăm animalele nemâncate în seara asta! Da’ n-or muri până mâine!
- Ş-apăi, Floareo... dă-le încolo, Doamne iartă-mă, de animale, că doar nu ne-om pune viaţa în primejdie! strigase şi Dochiţa, dar vocea ei tremurată se-auzea slab în vijelia dezlănţuită.
- Hai să ne-ntoarcem, că prea-i viscol! Dacă rămânem în câmp?! Murim de frig, îngheţaţi! Ui’ ce troiene! Dacă n-om putea trece de ele şi ne înzăpezim de nu ne-om mai putea mişca nici înainte, nici înapoi?! Hai, Ioane, hai îndărăt! Om înnopta la alde tuşa Ioana şi mâine în zori, înhami calul şi plecăm! Pe lumină e altceva, oricât ar fi de rea vremea!
- Nu trebuia să venim noi la parastas, eu am zis că are să se pornească vijelie mare... Iarna stai în casă, la gura sobei, nu umbli de-aiurea pe drum, să te plimbi fără rost... Doar aşa, să fie drumul cu oameni...
Vorbele abia-abia se desluşeau, acoperite de stihiile furioase care urlau mai ceva ca nişte fiare ale pădurii. Totuşi, toţi trei îşi dăduseră seama că nu era lucru de glumă şi că trebuia neapărat să se întoarne din cale. Ion încercase să întoarcă în drum căruţa, dar se dezechilibrase şi alunecase, căzând pe spate într-un troian, fără să mai poată să se ridice. Femeile se chinuiseră să-l scoale din zăpadă, cu chiu cu vai reuşiseră, se spetiseră cu el să-l urce în căruţă, apoi, pe gheţuşul acoperit de nea trăseseră amândouă de hăţuri zăpăcind calul şi-aşa sleit, istovindu-se să întoarcă ditai căruţa, pe fundul căreia Ion zăcea nemişcat, doborât de băutură, horcăind.

Tuşa Ioana răsuflase uşurată când îi văzuse în uşă:
- Aoleu, bine că v-aţi întors, c-aveam mare grijă. Doamne, ce rău mi-a părut că v-am lăsat să plecaţi!
În zori era parcă şi mai rău afară.
- Măcar e lumină, e altceva!
- Şi ce? Pe lumină nu se moare înzăpezit?
- Oricum... Te descurci altfel.
Vântul nu se îmblânzise deloc, ba chiar se înteţise parcă, şi spulbera zăpada care cădea cu nemiluita, făcând-o nămeţi-nămeţi.
- Staţi să se mai domolească viforniţa! Unde plecaţi aşa? Dacă rămâneţi în câmp?
- Şi animalele? Le găsim îngheţate sau moarte de foame. Nu se poate să mai zăbovim, tuşă Ioană!
- Luaţi o lopată, s-aveţi la voi! Mai luaţi şi câte-o bundă pe voi! Ce să vă fac dacă nu vreţi să-nţelegeţi? Hai, mergeţi sănătoşi!
Ion era treaz de-a binelea, dar mahmureala nu-i dădea pace, îi zguduia creierul din cap, totuşi aerul rece îl mai înviora un pic. Femeile se cuibăriseră una într-alta, în căruţă, trăgând pe ele un nailon, să se apere de zăpada care zbura în toate părţile, dar vântul îl tot trăgea de pe ele. Drumul era anevoios şi, din loc în loc, troienele erau aşezate de-a curmezişul, îngreunând trecerea. Câteodată, căruţa se împotmolea, iar Ion se dădea jos şi săpa pe lângă roţi, apoi îndepărta zăpada cu lopata şi mâna calul să tragă, împingând şi el cu toată forţa. De vreo două ori chiar le dăduse jos şi pe femei, să împingă şi ele de căruţa înţepenită în zăpada care creştea parcă văzând cu ochii.

În câmp, vântul şuiera în voie, sfredelindu-le trupurile până la oase. În faţă nu se zărea nimic, doar albul zăpezii furioase, căzând cu nemiluita din cer, unindu-se cu zăpada spulberată de furia vântului care se tot înteţea. Înaintau încet, cu mare greutate. Dar nici cale de întoarcere nu mai era. Deşi nu îşi mai dădeau seama cât merseseră, Ion se gândea că trecuseră de jumătatea drumului. Încercase să le spună femeilor, dar vorbele lui, deşi plecaseră din gură, se izbiseră de zgomotul şi furia vijeliei şi nu răzbiseră s-o străbată ca să ajungă la urechile celor două femei cocoşate de frig şi înlemnite în fundul căruţei. Floarea simţea că mâinile şi picioarele îi dogoresc ca de o căldură insuportabilă şi îi trecu prin cap că ăsta ar fi semn că începuseră să-i degere. În minte îi alergau întrebări care nu aşteptau nici un răspuns: de ce plecaseră ei la parastas în miezul iernii, ce le-o fi trebuit, de ce lăsaseră casa şi animalele, de ce se luase ea după Ion să întârzie atâta, în loc să fi plecat de ieri devreme, cât încă nu se pornise prea rău viscolul, de ce?

Dochiţa era şi ea frământată de temeri şi, la un moment dat, chiar i se păru că îşi pierde mintea şi că începe să aibă vedenii. Se scutură cât putu de închipuiri şi se gândi că trebuia să-şi ţină firea, că nu mai era prea mult şi aveau să ajungă în sat, iar acolo avea să le fie mai uşor. Dar după ce crezuse că şi-a revenit, în faţa ochilor ei parcă tot apărea ceva ca o mogâldeaţă, nemişcată, sprijinită de un copac de pe marginea drumului, de parcă ar fi fost o stafie înfricoşătoare, albă, îmbrăcată în zăpadă. Nici ea nu ştia de unde găsise putere să sară de pe scândura pe care se ghemuise:
- Ioane, Ioane!
Ion nu întoarse capul, i se păruse lui că parcă l-ar striga cineva pe nume, dar crezuse că i s-a năzărit şi că era doar larma iscată de vânt.
- Ioaneee! sărise Dochiţa în spinare lui, scuturându-l straşnic, cu mâinile amândouă. Ioane! Un om! Un om lângă pomu-ăla de colo!
- Fugi de-aci, Dochiţă! Ce om pe vremea asta? Unde?
- Uite colo! O mogâldeaţă! Parcă s-a mişcat!
- Ţi se pare. Aiurezi! Nu-i nimica. Hai c-ajungem acum în sat, nu mai avem mult. Stai jos acolo lângă Floarea, încălziţi-vă una-ntr-alta! Hai!
- Opreşte, n-auzi? Ăla-i om! Eu am văzut! Uite! Vezi şi tu?
Dochiţa se agăţase de căruţă, să nu alunece cumva şi să cadă, se ţinea cât putea de bine în timp ce cobora în zăpada care-i trecea de genunchi. Înainta greu spre copacul unde văzuse ea mogâldeaţa, iar Ion, după ea. Vorbele Dochiţei se adeveriră curând: acoperit de zăpadă şi îngheţat tun, nemişcat, lipit de pomul gros, un om încremenit ca o stană de piatră, care nu mai părea să aibă suflare în el.
- Ioane, asta-i fata lui nea Paraschiv! Maria! reuşise Dochiţa să mai spună, dar nu era sigură că Ion o auzise.
Amândoi apucară fata şi o traseră din zăpadă. Epuizaţi, de-abia reuşiră s-o ridice şi s-o ducă spre căruţă. Floarea, care tocmai coborâse şi ea cu chiu cu vai, îi ajută să care copilul şi să-l urce, să-l lungească în căruţă. Maria deschise ochii, dar nu se mişcă. Nu îşi simţea mâinile şi picioarele, dar ştia că de-acum nu avea ce să i se mai întâmple rău, recunoscu chipuri de oameni perindându-se în faţa ochilor ei înceţoşaţi, frica o părăsi cu totul şi aproape că zâmbi – sau poate doar în sinea ei, undeva într-un colţ de minte - la gândul că în curând avea să stea lipită de soba caldă, în care trosneau plăcut lemnele, în odăiţa strâmtă, cu Crăcănilă în poală şi citind Medelenii

. Zăpezile fuseseră bogate în iarna aceea, iar vântul, hăuind înfricoşător, ca o dihanie furioasă le tot spulberase şi le făcuse troiene, zile şi nopţi în şir. După zăpezi urmaseră geruri năprasnice. Oamenii n-aveau altă treabă decât să hrănească animalele din ogradă şi-apoi să stea lângă sobă, închinându-se şi rugându-se la Dumnezeu să îmblânzească natura. Femeile împleteau de zor, din lână, şosete, veste şi pulovăre groase, iar bărbaţii beau ţuică fiartă şi povesteau despre vremea rea din alţi ani, evocând întâmplări din tinereţe, când tot aşa, natura îi împiedicase să iasă din case săptămâni întregi, mai vorbeau şi despre grădină, vie, livadă, parastase şi pomeni, nunţi şi botezuri, orătănii şi producţia de grâu la hectar.
În anul acela, primăvara venise greu, greu.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer