Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelele din Subcarpaţi - partea a II-a


Carmen Botoşaru

11.11.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a povestirii Castelele din Subcarpaţi

Partea a doua, în care se povesteşte
cum nea Grigore Cucu din comuna Căscioarele, satul Coliba,
şi-a îndeplinit toate visurile


După revoluţie, nea Grigore Cucu din comuna Căscioarele, satul Coliba, a fost plecat ani de zile în Turcia, să muncească.
- Muncă grea, dar plătită! Nu ca aci... munceşti de-ţi sar ochii din cap, alergi zi şi noapte, n-ai sâmbătă, n-ai duminică. Şi când e să iei salariu', nu-ţi ajung banii decât să-ţi plăteşti datoriile la stat. Nu văd eu la alde fiu-meu ăla micu', la oraş? Dacă n-aş fi fost eu să-l ajut... l-ar fi întins de mult câinii. Ăla mare a avut noroc, c-a plecat în America. Lucra la calculatoare şi, el cu nişte colegi, nu ştiu ce-au descoperit, ceva important de tot, că i-au luat imediat americanii, cu firmă cu tot. Am fost şi eu la el, în vizită. Cu Mitriţa, nevastă-mea. Te cruceşti ce vezi pe-acolo. E frumos rău!!! E, America, deh! Aşa, şi... mai am fata, care s-a măritat şi stă cu noi.

Nea Grigore e zugrav de meserie, totuşi, la străini muncise orice altceva, numai zugrăvit nu.
- Era un sat, destul de departe de Istanbul, povesteşte nea Grigore oricui vrea să-l asculte. Vai de zilele mele, ce-am pătimit pe-acolo. Le-am măturat străzile turcilor, cât n-a măturat tot neamu' meu bătătura! Am dormit într-o magazie, cu măturile şi făraşele la capu' patului! P-ormă, când s-a lăsat frigu', am avut mare noroc, c-am găsit în nişte containere ţoale groase şi ne-am îmbrăcat – că nu eram singur, mai eram încă cu unu', român şi el, de prin Cârlibaba, de pe la mama dracu, de unde-a-nţărcat mutu' iapa -, de ne-a mai ţinut şi nouă adăpost la oase. Lucruri bune, că la ei nu-i ca la noi, să porţi ţoala până ai rupt-o-n coate şi nu mai ştii ce culoare a avut! Şi-am lucrat şi la măsline! Greu, greu, foarte greu! C-aveam normă, trebuia să umplem câte cinci saci d-ăia marii, fiecare om. E, cum să umpli, un om, într-o zi, cinci saci d-ăia cât toate zilele? Ştii cum ţi-amorţeşte buricele la deşte? Aoleeeeu... Pă-ţi dai seama ce-nseamnă cinci saci? Că măslinele-alea-s nişte chichineţe! Cât unghia! Da' ne-am dumirit, pân' la urmă: tăiam din gura la sac, că era din plastic, şi-l scurtam! Ce era să facem? Nevoia te-nvaţă! Şi, al dracu, era un baştan de-ăla de-al lor, care ne controla să nu lăsăm măsline-n pom, neadunate. Parcă-l văd, stătea tolănit la umbră, grăsanu', plesni-i-ar ficaţii şi maţele-n el, şi, cu binoclu' la ochi, ne urmărea. Cu binoclu' se uita după măsline! Pfffuuu... ce viaţă, mamă care m-ai făcut!

Întors în Coliba, nea Grigore şi-a înălţat o casă de toată frumuseţea, de se învârte soarele după ea. Are turnuri acoperite cu tablă care luceşte în soare, de te orbeşte, făcând casa să arate ca un castel din poveşti.
- Eu aş fi vrut să stea toţi trei copiii cu noi, că e loc destul, de-aia am făcut ditai căsoiu', cu trei etaje. Nu pentru mine - eu, mi-am trăit traiu', mi-am păpat mălaiu'-, ci pentru copii. Câte-un etaj pentru fiecare, iar noi, ăştia bătrânii, la parter. Să stăm toţi laolaltă, să nu ni se mai împrăştie copiii care pe unde-o apuca, să se înstrăineze, aşa cum am păţit eu, care am crescut al nimănui, n-am ştiut nici de părinţi, nici de fraţi, nici de surori, m-am chinuit în sărăcie, printre oameni cărora nu le-a păsat de mine nici cât negru subt unghie. Da' dacă n-au vrut... sau nu s-a putut... na, ce să mai zic? Pân' la urmă, s-a dus fiecare cum i-a fost soarta. E drept, nu mai am nici o grijă. M-am căpătuit, am putut să fac o casă mare, să-mi ajut copiii, să am tot ce-mi trebuie, ba chiar mai mult, slavă Domnului! Sunt mulţumit, totuşi! De ce să-l mânii pe Dumnezeu?

În interiorul casei, nea Grigore şi-a împlinit toate dorinţele: şi-a aşternut covoare groase, persane, şi şi-a agăţat pe pereţi carpete imense, cu Răpirea din Serai şi cu Cina cea de Taină. Şi multe icoane şi candele, că e credincios. Între etaje, şi-a făcut scară de marmură, iar lumina vine din lustre uriaşe, înconjurate de înflorituri complicate de ipsos. Şi, bineînţeles, perdele de dantelă, de Paşcani.

Tot aşa, a avut ambiţia ca pe zidul din spate să-şi facă o pictură uriaşă, cum văzuse în America, pe la cazinouri. Rămăsese cu gândul la reclamele uriaşe, colorate vesel, luminate abundent şi sărbătoreşte. Îi plăcuseră nespus şi stătuse cu ochii zgâiţi la ele, ca un copil. Şi nu a pregetat să-şi urmeze planul, chiar dacă îi ajunseseră la urechi zvonuri cum că mulţi consăteni credeau despre el că i-ar cam fi sărit o doagă.
- Este c-a ieşit ţais?
- Este! aprobau cu hotărâre toţi gură-cască, zăbovind îndelung şi admirând din toate unghiurile desenul imens, în culori vii.

Alţi săteni înstăriţi, care-şi înălţaseră şi ei case cu un etaj sau cu două, văzând picturile cele frumoase de pe zidul casei lui nea Grigore, îşi făcuseră şi ei la fel: cowboy uriaşi, cu pistoale la brâu sau fete frumoase, cam dezbrăcate, dezvelindu-şi dinţii strălucitori în zâmbete sclipitoare de fericire. Iar pe marginea zidului, plantaseră sumedenie de beculeţe care erau aprinse după lăsarea întunericului şi care luminau ca ziua. Până şi primarul fusese încântat peste măsură de asemenea idee, iar când văzuse şi realizarea, demarase brusc lucrările unei viloaie cum nu mai era alta în zonă, şi pe lângă care toate celelalte aşa-zis castele arătau ca nişte case modeste, neîncăpătoare; singura piedică pe drumul desăvârşirii fusese şovăiala privind alegerea desenelor – ăla parcă-i mai frumos ca ălălalt, dar şi ăstălalt merge de minune – dar, odată stabilite acestea, nimic nu s-a mai putut pune de-a curmezişul îndeplinirii hatârului, iar reuşita fusese totală.

Nea Grigore, însă, mai avea un vis de împlinit: în spatele casei, pe deal, să construiască litere mari de tot, uriaşe, şi să scrie, cum văzuse în America: HOLLYWOOD. Mitriţa, nevastă-sa, ce-i drept neîntrebată, fusese de părere că era mai bine să scrie COLIBA. Sau măcar CĂSCIOARELE.
- Taci, muiere, că habar n-ai ce vorbeşti. Minte de bibilică... Păi asta nu scrie la intrarea în sat? Nu ştie toată lumea care pleacă şi care vine că asta-i Coliba? Da' de Holivod... câţi ştie ce-nseamnă? Ă? Ia să-mi spui tu mie! Numa' cine-a fost în America. Este?
- Este...
- Păi atunci... şearap!

Problema era că literele erau aşa de mari, că nu încăpeau toate pe terenul lui, aşa că nea Grigore a trebuit să-l roage pe vecinul lui să-i mai vândă o palmă de loc, în dreapta, cât să-i mai încapă încă o literă, două. Şi se pusese pe construit. Într-un an de zile încheiase lucrările şi se declarase, în sfârşit!, fericit. Între timp, în Coliba, la poalele Carpaţilor, începuse să plouă cu case pictate după modelul adus de nea Grigore Cucu din America. Molima îi cuprinsese şi pe săraci, şi pe bogaţi. Ca orice boală.

va urma

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer