Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Profesorul de muzică (fragment - 4)


Carmen Botoşaru

20.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte fragmentul al treilea al povestirii Profesorul de muzică

- Sper că îţi dai seama că ce faci acum, este provizoriu. Trebuie să îţi cauţi ceva serios de lucru.
- O să încerc să mă titularizez pe postul ăsta, e tot ce pot să fac mai bun.
- Nu. Şi nici nu mă mai interesează succesele tale profesionale. Am obosit. Ne trebuie mai mulţi bani. Singura soluţie este să vindem casa din provincie. N-are rost s-o mai ţinem închiriată! Trebuie s-o vindem!

El înlemnise. Casa părintească era pentru el cu mult mai valoroasă decât orice preţ i-ar fi fost oferit. Dacă ar fi vândut-o, oricum, n-ar fi luat cine ştie ce sumă pentru ea, fiind situată într-un orăşel oarecare, puţin cunoscut, cam departe de capitală. O închiriase cu vreo trei ani în urmă unor rude îndepărtate, mai nevoiaşe, suma pe care o lua drept chirie era modică şi nu o primea niciodată la timp (uneori treceau chiar şi câteva luni până primea mandatul poştal), dar el se bucura că cineva avea grijă să nu fie furate ferestrele sau gardul – cum se întâmplase când murise nea Stoian, vecinul de vizavi şi, în scurt timp, cât rudele se certaseră prin tribunale pentru moştenire, din casa lui pieriseră uşile şi geamurile, apoi cercevelele şi gardul, Petru era copil pe-atunci şi, ori de câte ori trecea seara, venind de la şcoală, pe lângă casa părăsită şi jupuită, se temea să nu iasă din întunericul ei dens vreun balaur sau vreun căpcăun.
Îşi revenise greu. Şoptise:
- Nici să nu te gândeşti!

Dora nu mai spusese nimic, iar el crezuse că asta însemna că o convinsese şi că subiectul fusese închis. Dar, după ce îşi terminase de băut berea şi fumase o ţigară în bucătărie, intrând în sufragerie o găsise pe Dora plângând. Imediat îşi dăduse seama care era pricina, dar se aşezase tăcut pe canapea şi deschisese televizorul, butonând telecomanda fără să vadă ceva în faţa ochilor, ci gândindu-se la transformările prin care trecuse femeia de lângă el.

Ce drum lung şi întortocheat parcursese fiinţa Dorei! Ce schimbare radicală! Din principiile ei care preamăreau corectitudinea, cinstea, nu rămăsese decât o teorie lipsită de valoare, fâşii subţiri pe care le scotea uneori la iveală ca să-şi motiveze acţiunile aiuritor de ambiţioase şi halucinant de contradictorii cu ceea ce Petru descoperise cândva în zâmbetul ei cald şi sincer, în gesturile ei care apărau, precipitate, dreptatea, în micile ei fapte de vitejie care o arătau curată ca o nea căzută proaspăt, imaculată.

O cunoscuse pe Dora la revoluţie, i-o prezentase un fost coleg de facultate. Printre gloanţe şi spaima de moarte, Dora era pentru el o bucurie uriaşă şi secretă, pe care o târa cu sine, vinovat, în timp ce căra cadavre şi răniţi la spitalul Filantropia. Fără să se caute unul pe celălalt sau să-şi dea întâlnire, se găseau tot timpul, în cele mai neaşteptate situaţii. După câteva zile epuizante, în care aţipise fiecare pe unde găsise un colţ să se aşeze, lucrurile se mai liniştiseră un pic şi cineva propusese să se organizeze în schimburi, ca să poată fiecare să mai meargă pe-acasă, să se spele, să îşi schimbe hainele, să doarmă. Dora îl chemase în garsoniera ei de lângă Intercontinental. De fapt, nu era chiar o garsonieră, ci mai degrabă o cămară, în care aveau loc doar patul, strâmt şi tare, un reşou într-un colţ şi o etajeră pe care stăteau vraişte cărţi şi caiete. Dulapul de haine era pe hol şi, tot pe hol, în capăt, o baie îngustă, cu o chiuvetă minusculă, un wc în care apa trebuia turnată cu găleata şi un duş din care ţârâia un fir timid de apă rece ca gheaţa. Doar atât îi rămăsese în minte de-atunci: aroma ceaiului fierbinte de iasomie, pe care nu avuseseră zahăr să-l îndulcească, şi pe care îl băuseră în ceşcuţe maronii, de lut, încet, stând de vorbă pe marginea patului, apoi corpul ei fierbinte, stând întins, cuminte, lângă corpul lui înfiorat, şi părul ei bogat care parcă umpluse patul şi se revărsa peste el în şuvoaie de iasomie, ameţindu-l şi nelăsându-l să adoarmă. Îi promisese că o să-i cânte, cu prima ocazie, Capriciile de Paganini şi Ciaccona. Stătuse treaz toată noapte, nemişcat, amorţit, ascultând respiraţia ei regulată, câteodată amplificată de câte o cadenţă de uşoare sforăituri sau, mai degrabă sfârâieli, ca de pisică alintată.

După ce fusese numită şefă de departament, Dora venise acasă foarte îngrijorată:
- Vreau să fiu o şefă de gaşcă! Dar şi autoritară! Cum să mă port cu fetele de-acum înainte, astfel încât să nu creadă că mi s-a urcat şefia la cap şi nu mai ştiu cum e să fii subaltern?

Petru îi povestise un crâmpei dintr-un film franţuzesc, care îi plăcuse lui foarte mult.
- Un tip, ca să scape dintr-o situaţie neplăcută – nu mai intru acum în amănunte – răspândeşte zvonul că e poponar. În acelaşi timp, devine extrem de preocupat de felul în care este necesar să se comporte ca poponar şi, sfătuindu-se cu un prieten asupra chestiunilor care îl frământau, îl întreabă pe-ăsta: Habar n-am ce trebuie să fac! Cum să merg, ce să spun, cum să privesc? Cum să mă port acum, ca poponar? Iar replica prietenului său, Dora, cred că s-ar potrivi şi şefiei tale. Nu trebuie să faci absolut nimic altfel decât făceai înainte! Trebuie să rămâi absolut la fel! E suficient că ei au aflat, şi sigur te vor privi cu alţi ochi, ca pe un poponar adică, indiferent de cum te vei purta tu de-aici înainte! Prin urmare, e mai simplu să nu te mai frămânţi pe tema asta şi să nu te schimbi în nici un fel, vor face ei toată treaba în locul tău şi te vor transforma în mintea lor în ceea ce cred ei că este un şef!
- Câteodată stau şi mă întreb dacă tu pricepi ceva din viaţa asta, Petru. Eu îţi spun concret o temere de-a mea, iar tu îmi vorbeşti despre un rahat de film, de parcă în viaţă e ca-n filmele stupide la care tu caşti gura pentru că nu ai altceva mai bun de făcut!

De temerile lui nu putea fi vorba niciodată, bineînţeles, toate erau nişte nemaiauzite prostii. Nici măcar nu se putea retrage să cânte Bach, care l-ar fi echilibrat şi l-ar fi liniştit ca un tranchilizant, pentru că Dora deschidea uşa larg, lovind-o de perete şi ţipa la el în fortissimo, acoperind sunetele viorii:
- Mai schimbă şi tu repertoriul. Am învăţat pe de rost Bach-urile tale, ştiu exact unde urmează să te încurci sau ce bemol sau diez o să ratezi. De game, nu mai vorbesc! Sunt monotone şi de nesuportat! Întreabă-i şi pe vecini! Ce-ar fi, mai bine, să cobori să iei şi tu nişte apă minerală? Şi du şi gunoiul!

Petru era mai degrabă copleşit de tristeţe, decât nervos. Ar fi fost simplu să ţipe şi el, cot la cot cu Dora, însă i se părea că nu ar fi avut nici un beneficiu de pe urma unei astfel de certe şi că ar fi prelungit tensiunile fără nici un folos. Ştia că Dora e schimbată fără să mai existe cale de întoarcere, că nimic n-o mai putea ajuta să-şi revină, ţintele ei era unele care ţineau de oglinda socială şi nu aveau nimic de-a face cu fericirea autentică, aşa cum o vedea el. Dovadă că toate răutăţile ei se consumau doar când erau între patru ochi, altfel era foarte grijulie să dea impresia că totul era în regulă, că ei nu îi păsa de avuţii, ci era mulţumită să trăiască modest, lângă Petru al ei care, le spunea ea tuturor, de câte ori avea ocazia, dacă nu ar fi venit revoluţia ar fi putut avea mari şanse să plece în străinătate, prin Agenţia Română de Impresariat Artistic, să cânte într-o orchestră mare şi celebră, să fie chiar solist. În fond, Petru înţelegea foarte bine că Dora se transformase astfel şi din vina lui, el nu reuşise să fie bărbatul pe care şi-l dorea ea: fie să concerteze pe marile scene ale lumii, fie să fie un respectat om de afaceri, care să îi asigure o viaţă de huzur.

Stătuseră aşa preţ de vreo două minute, după care sunete caraghios de stridente spărseseră liniştea:
- Nu-ţi pasă! Eşti un egoist! Casa aia ar putea să ne rezolve toate problemele! Dacă n-o vinzi, la un moment dat o să aibă nevoie de reparaţii, o să înghită o grămadă de bani! În schimb, cu banii primiţi pe ea, am putea deschide o afacere!
- Casa nu e de vânzare, găseşte altă soluţie! spusese Petru liniştit, de parcă ar fi vorbit despre starea bună a vremii, când de fapt spumega pe dinăuntru, iar mâinile, care-i tremurau şi nu le putea controla, şi le strânsese pumn şi îşi înfipsese unghiile în carnea coapselor.
- Altă soluţie nu există!
- Din punctul meu de vedere, asta nu e o soluţie, e o prostie. Ştii bine câte mă leagă de casa aia, acolo vreau să ne retragem când vom fi bătrâni şi zgomotul de-aici n-o să ne mai priască. Mereu mă gândesc cum o să împart grădina în brazde, o să sădesc roşii rânduri-rânduri, o să le copilesc, o să le leg de araci, o să le ud în fiecare seară, iar tu o să faci bulion pentru iarnă.
- S-o crezi tu!
- În mai, vor înflori trandafirii de dulceaţă şi vom aduna petalele ca să...
- Încetează cu prostiile!
- O să repar cotineaţa din fundul curţii, ca să creştem găini multe, albe şi pestriţe... refac hulubăria...
- Niciodată! strigase Dora şi ieşise din sufragerie val-vârtej, trântind uşa.

Desigur, discuţia fusese reluată în scurt timp, cu şi mai multă tărie şi, în cele din urmă, Petru dăduse anunţ în ziar, mai mult ca să verifice care ar fi preţul unei astfel de case pe piaţă – îşi spusese el, ca să-şi mai potolească inconfortul produs de nelinişti mai mult sau mai puţin difuze. Surprinzător, primise o grămadă de telefoane şi, printre ele, multe oferte neaşteptat de tentante. Perseverentă, Dora smulsese o promisiune importantă din partea lui: dacă cineva i-ar fi dat un preţ foarte bun, neaşteptat de bun, extraordinar de bun, Petru trebuia să consimtă să vândă casa. Convins că acest lucru n-avea cum să se întâmple, Petru bătuse palma şi îşi dăduse cuvântul de onoare Dorei.

Incredibilul se întâmplase însă, cumpărătorul apăruse, Petru îşi luase concediu de la şcoală şi, cu inima strânsă, plecase în orăşelul natal să vândă casa părintească. Se simţea invadat de tot felul de emoţii, temeri, aduceri aminte şi, peste toate astea, stăruia sentimentul că, dacă dădea casa, lucrul ăsta avea să fie cea mai mare prostie a vieţii lui şi n-avea să-şi ierte niciodată faptul că nu-i ţinuse piept Dorei într-o problemă care-l privea doar pe el, cu sufletul şi amintirile lui. Cu toate astea, acţiona împotriva voinţei lui, ca o jucărie chinezească (avusese în copilărie câteva) pe care o învârteai cu cheiţa şi ea se agita bezmetic, mergea înainte, înapoi, bătea din talgerele minuscule care scoteau un zgomot slab, metalic, făcea reverenţe, relua mişcările, mecanic, le repeta în aceeaşi ordine până când obosea şi îşi încetinea ritmul, apoi se oprea aşteptând cu încăpăţânată tăcere şi nemişcare până primea din nou comanda, imboldul dat de cheiţa subţire, din aluminiu. Dora se pricepea de minune să învârtă o asemenea cheiţă.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer