Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Angheluţă Nebunu


Carmen Botoşaru

27.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Angheluţă Nebunu. Aşa-i zicea lumea. Dispărea de-acasă zile întregi.
- Unde-ai fost, Angheluţă?
- Iaca, pân-aci!
- Pân-aci unde, mă?
- Pân-aci.

Nevastă-sa, Caterina, îl lăsase cu ani în urmă.
- N-ai ce să faci cu el. Pleacă de-acasă şi nu ştii nimic de el. Prima dată am zis c-o fi murit cine ştie pe unde, de nu mai dă nici un semn. Mă pregăteam să mă duc la popă, la poliţie, la oraş, ca să fac cumpărături pentru parastas... Când! Apare Angheluţă la poartă, se-aşează pe canapea, de parcă nimic nu se-ntâmplase. Parcă-l văd. Trăgea din ţigare şi scuipa tutunu’, ptiu, ptiu. Unde-ai fost, omule? îi zic. Iaca, pân-aci! zice el. Pân-aci unde, mă, bărbate? îi zic. Pân-aci! îmi răspunde el. N-am avut ce scoate de la el. Azi aşa, mâine-aşa... Când îl apuca, pleca. Am zis întâi c-o avea vreo ibovnică. N-avea! Pleca pe drum şi-mi ziceau oameni din sat că l-au văzut. Angheluţă mergea încolo spre Tulniştea. Mergea liniştit pe mar’nea şoselei. L-am strigat din căruţă, l-am întrebat un’ se duce şi cică: Iaca, pân-aci! Dac-am văzut şi-am văzut că nu-i chip să mă-nţeleg cu el, că mă canonesc singură cu copiii şi cu munca la câmp şi-n gospodărie, ce era să fac şi io? Am zis: Du-te dracu, Angheluţă! Mai vorbim când ţi-o veni mintea la cap! Şi-am plecat. M-am dus la ăştia bătrânii, cu copii cu tot. Altfel... m-ar fi întins câinii, zău! Ca pe el. L-am lăsat cu tot cu bruma de avere pe care-o făcusem şi noi, n-am luat decât nişte perne, macate şi trenţele copiilor. Acu’, stă casa proptită-n pari, mi-e că-ntr-o zi are să cadă pe el. Uşile-s vraişte, nici n-ar avea ce să-i fure hoţii, curtea năpădită de ciulini cât un stat de om şi gardu’ a dispărut jumate, cre’ că l-a pus iarna pe foc. Offf...

Doar băiatul cel mic, Grigoriţă, de când se ajunsese mare, flăcău, se mai gândea, cu tristeţe, la taică-său. Când şi când, trecea pe la el, să-l vadă. Câteodată nu-l găsea acasă. Iar când îl găsea, se aşezau amândoi pe prispă, afară, stând cu mâinile pe genunchi. Nu vorbeau nimic. Ce-ar fi fost de spus? Doar stăteau. Într-un târziu, mezinul se ridica de pe prispa dărăpănată şi, îndreptându-se spre locul în care cândva fusese portiţa, murmura privind în jos:
- Săru’ mâna, tată.
Angheluţă nu răspundea. Sau poate şoptea ceva. Sau zicea în gând vreo vorbă.


Nimeni nu se mira când nu-l mai vedea pe Angheluţă cu zilele. Se dusese vorba şi, cine ştie cine, îi găsise şi porecla: Angheluţă Nebunu. Când se-ntâlneau doi săteni pe drum şi unul întreba:
- Unde te duci, nea Ilie?
Dacă era chef de glumă, foloseau vorbele lui Angheluţă drept răspuns:
- Iaca, pân-aci!
- Pân-aci unde, bre?
- Pân-aci.
Nici câine nu mai avea Angheluţă pe bătătură. Necum alte animale.
- Cu ce să fi trăit, bietele? Cu aer?
Casa nu se mai zărea de buruienile înalte. Nucul se uscase. Semn rău.
- Moare cineva...
Şi-aşa fusese.


Angheluţă nu se mai vedea pe nicăieri. Dar, ca întotdeauna, nimeni nu-i simţise lipsa. Grigoriţă, ducându-se la el, îl găsise lungit pe prispă. Rece, înţepenit. Stătuse lângă el ce stătuse, apoi plecase. Acasă, se aşezase la poartă, pe canapeaua umbrită de zarzăr. Stătuse pe gânduri vreo jumătate de ceas. Apoi o căutase pe maică-sa prin curte şi, negăsind-o, o căutase prin odăi. O aflase în faţa casei, în odaia bună, înfăţând pernele.
- Mamă, a murit tata.
- Cum aşa? Unde-i? se speriase Caterina şi se lăsase să alunece lin pe marginea patului.
- Pe prispă.


Lumea îl căina pe bietul Angheluţă.
- Săracu’...
- A avut noroc că l-a găsit Grigoriţă de cum a amurit. Al’fel, pe căldura asta...
- A murit ca un câine, fără lumânare...
- Da’ câţi ani avea?
- Nimeni nu mai ştia precis. Nici măcar nevastă-sa. Copiii, nici atât. Nici pe cruce nu ştiuseră să-i scrie data naşterii.
- Da’ n-are acte? întrebase popa Tripcea.
- Cine mai ştie? De un’ să mai aibă?
O babă se căznea să-şi aducă aminte.
- Apăi... când l-a născut Floarea, parcă era pe la smulsu’ fasolii...
- Că doar n-om scrie pe cruce că-i venit pe lume la smulsu’ fasolii...
- Să caute colo, în registrele ăle vechi... la primărie... sau unde-o trebui... ce ştiu io?
Caterina făcuse tot ce trebuia pentru înmormântare.
- Ce femeie... Alta nu s-ar mai fi îndurat să cheltuie atâta pentru el... După ce că-i amărâtă. Cre’ c-a dat ultimu’ ban, să-l îngroape creştineşte. Dacă nu era ea...
- Ce era să facă? Are copiii-ăia cu el... Ce-a zis? E tac-su la copii...
- Io să fi fost în locu’ Caterinii, nu mă mai uitam la el. Aruncam două găleţi de apă pe el, îl spălam de rapăn, ca pe porc, cu peria...
- E, lasă, că n-a făcut rău la nimeni. Nu bea, nu-njura. Ce era el vinovat că era nebun?

La parastas, Grigoriţă lipsea. Se înserase şi el tot nu se întorsese acasă. Caterina se perpelise toată noaptea. Un gând negru îi înfiora minţile: O fi luat-o ş-ăsta pe urmele lu’ tat’-su...? A doua zi, la fel, Grigoriţă nu se arătase. Pe la amiază, nea Oltenaşu oprise căruţa-n mijlocul drumului, sub soarele aprig, şi strigase la poarta Caterinii:
- L-am văzut pe Grigoriţă ieşind din sat. Nu l-am mai întrebat nimic, că era îngândurat... Mergea încet, încolo, spre câmp...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer