Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Copilărie


Carmen Botoşaru

03.09.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Copilăria mea? Pfuuu... Ce mai copilărieee... Ne duceam după tata. Mămica ne trimitea. O luam de vale, desculţi amândoi, io şi frate-miu, Neluţu. Îl luam în cârcă, să nu se-nţepe-n tălpi, în colţii babii, şi-l căram greu. Crescuse, era şi el măricel, copilandru, nu mai era chiar mic, mic. Oboseam, curgea năduşeala pe mineee... mă făceam lac! Că Neluţu atârna, nu jucărie. Câteodată, aluneca pe spinarea mea, mai-mai să cadă, dar nu-şi dădea drumu’ la mâini, le-ncolăcea de grumazu’ meu, de aproape că mă şi sufoca. Atunci îl împingeam de fund şi-l săltam iar în spinare. Ne mai opream, din când în când, să ne mai tragem sufletu’. Îi dădeam uşurel drumu-n praf, pe cărare. Io m-aşezam pe câte-un pietroi şi-mi mai scoteam câte-un ghimpe din talpă. Sau stăteam pe vine până amorţeam. P-ormă plecam iar. Era cale lungă. Ţin minte, treceam pe lâng-o stână, nu ne lătrau câinii, cre’ c-ajunseseră să ne cunoască. Acolo era o fântână. De-aia din scânduri, cum era pe vremuri. Ş-avea cumpănă. Scârţâia când lăsam găleata în adânc. Auzeam cum se umplea cu apă, bâldâbâc, bâldâbâc, şi când tăcea, o trăgem în sus. Prindeam lanţu-n palmă, ridicam, mă aplecam şi prindeam cu palma-ilaltă lanţu’ mai de jos, ridicam iar. Şi trăgeam în sus, şi trăgeam în sus. Tot aşa, până se ivea căldarea la buza fântânii. Mi se-nroşea pielea în podurile palmelor şi gâfâiam de oboseală. Mi-era greu şi mie, n-aveam cine ştie ce putere. P-ormă luam aer adânc în piept şi săltam găleata, o propteam de mar’nea fântânii, o-nclinam şi beam gâl, gâl, gâl. Mai întâi Neluţu, p-ormă io. Ne curgea apa şiroaie pe barbă, pe piept. Lacomi. Nu ne opream din băut până nu ni se tăia răsuflarea. Apa era rrrece, îţi îngheţau dinţii. Ne spălam şi pe faţă, pe mâini pân’ la umeri, aruncam şi pe picioare, până sus. Ne răcoream bine. Mai stăteam ninţel la umbră, parcă văd, era o salcie mare acolo, lângă fântână. Io nu-mi dau seama nici în ziua de azi ce căuta salcia aia acolo în câmp, cum o fi crescut ea acolo, singuratică? Dumnezeu ştie...

Şi uite-aşa, cu chiu, cu vai, ajungeam la Mita lu’ Sfântu. Bărbat’-su murise. Ea îi ţinuse săptămâna, cu pomeni peste pomeni, cum cerea obiceiu’ şi cum îndemna şi popa, ţinuse şi doliu patruj’ de zile şi gata! Terminase cu jelitu’! Pe furiş, s-avea bine cu tăticu. Pe drum, nu umblau amândoi. Da’ tăticu stătea numa’ la ea. P-acasăăă... rar de tot mai dădea. Şi venea numa’ ca să ne-njure. Stătea ce stătea, ca pe ghimpi, şi numa’ ce-l vedeai că se-ncalţă şi p-aci ţi-e drumu’! În lipsa lui, mămica plângea întruna şi-l drăcuia. Pe noi, pe mine şi pe Neluţu, n-avea Mita ochi să ne vadă. Strigam la ea la poartă până ne pierea glasu’ şi, dacă vedeam că nu iese nimeni să ne descuie poarta şi că doar câinele din lanţ ne lătra şi-şi arăta colţii la noi, atunci ne luam inima-n dinţi şi săream gardu’. Îmi cam sfârâia inima de frică, să nu scape câinele, să ne facă praf! Da’ n-aveam încotro. Io mă mai căţăram cum mă mai căţăram. Da’ Neluţu! Până-l trăgem în sus, până-l treceam peste scândurile-nalteee... ce chin! Câinele lătra, şi lătra. Nici de-al dracu nu-i tăcea gura. Da’ Mita nu ieşea nici de-afurisită. La uşa lu’ Mita, pantofii lu’ tăticu. Parcă-i văd! Negri şi lungi. Mari de tot! Strigam iar: Tanti Mitaaa!!! Tanti Mitaaa!!! Mita se făcea că nu ne-aude. Striga şi Neluţu. Când m-auzea cum zbier, se lua după mine şi striga şi el, cât îl ţinea gura, cu vocea lui piţigăiată de-ţi sfredelea urechile. Ne ustura şi-n gât de-atâta strigat! Tanti Mitaaa!!! Tanti Mitaaa!!! Dacă vedea Mita că nu tăcem şi pace, ieşea, cu mâinile-n şolduri. Şi ne lua la drăcuieli: Plecaţi d-aci, fir-aţi ai dracu’! Ce cătaţi la uşa mea? V-a trimis mă-ta, ă? Nu-i tac-tu-aci! Aşa să-i spuneţi! Auziţi? Nu-i tac-tu-aci! Noi plângeam. Dac-apucam io să-ncep să plâng, începea şi Neluţu, mai tare ca mine. Printre lacrimi, bâlbâiam: Ba-i aciii! Uite-i pantofii la uşăăă... Mita, nemiloasă, ne gonea: Hai, valea! La mă-ta! Dacă nu, pun câinele pă voi! Dracilor împieliţaţi! Pân’ la urmă ne lăsam duşi. Plecam. Ce era să facem? Da’ Dumnezeu nu doarme! Nu trecuse un an jumate şi, în iarnă, Mita lu’ Sfântu l-a găsit pe unu, Dumnezeu ştie pe unde şi cum, că doar tăticu era numa’ la ea, nu prea avea ea loc de-ntors, şi l-a luat p-ăla de bărbat. Cu acte! Aşa zicea lumea! Tăticu a fost supărat pământ. Umbla numa-ntunecat. Între sprâncene, avea două şanţuri adânci, ţi-era frică să te uiţi la el, darămite să mai crâcneşti cu ceva. Nu-i intrai în voie cu nimica. Pe mine şi pe Neluţu ne înjura cum dădea cu ochii de noi. Degeaba-degeaba. Iar lu’ mămica îi trăgea câte-o mamă de bătaie, din te miri ce. Aproape-n fiecare zi. În casă, numa’ glasu’ lui tuna. În rest, s-auzea musca. Şi... parcă nici aşa nu era bine. Chiar dacă mămica părea mulţumită şi nu mai plângea, nu mai drăcuia. Făcea treabă din zori şi până noaptea târziu, era parcă şi mai vre’nică.

Da-n primăvară, cum s-a-ncălzit puţin, tăticu a dispărut iar. Umbla vorba că s-a mutat la Lina lu’ Stroe. Nu ne mai trimitea mămica de vale, după el. Ne trimitea doar două străzi mai încolo. Îl luam pe Neluţu de mânuţă şi plecam la Lina: Tanti Linooo!!! Tanti Linooo! La Lina ne plăcea să ne ducem. Era omenoasă, ne primea în bucătărie, ne punea la masă şi ne dădea să mâncăm. D-abia p-ormă ne gonea, cu glas blând: Hai, aţi mâncat? Acasă cu voi! Câteodată ne dădea scovergi calde. Şi mama ne făcea scovergi, da’ parcă nu erau aşa bune ca ale Linii. E, nu erau! Aşa ni se părea nouă! Minte de copii! Ce vrei? Altă dată ne dădea câte-un bucăţoi de zahăr candel. Să fi văzut ce rodea Neluţu la el. Se mozolea la gură, se făcea tot una! Îi plăceaaa...da’ ce-i plăcea! Şi mie-mi plăcea, de ce să n-o spun p-a dreaptă? Era bun. Când să plecăm, Lina ne-ndemna să adunăm corcoduşe sau zarzăre. Le strângeam în poala de la rochiţă. Plecam cu poala plină. Mămica se supăra când ne vedea c-am venit singuri îndărăt. Arză-l-ar focu-ăla mare! De ce n-aţi rămas acolo, pe capu’ lu’ Lina? Să nu fi venit fără tac-tu! Mămica a murit în iarnă. Era vijelie mare, de-abia a putut s-o-ngroape. Tăticu a plâns-o. Io, copil fără minte, mă miram: De ce plânge tăticu? El ş-aşa n-o mai voia pă mămica. După parastas, pe mine şi pe Neluţu ne-a luat alde unchiu Dinaş. Cu căruţa cu doi cai am mers. Ce mai viaţă şi-acolooo... Bătea tuşa Stanca la noooi... ca la fasole! Dacă nu eram copiii ei! Nu-i era milă! Ne punea la treabă, ne scula cu noaptea-n cap. Mai ales pe mine. În vacanţă, se ştia: cât era ziulica de lungăăă... muncă!

Tăticu s-a-nsurat cu Lina şi s-a mutat la ea. Casa noastră a vândut-o la nişte ţigani. Lina i-a mâncat banii toţi, aşa ziceau unchiu Dinaş şi cu tuşa Stanca. Pe mine şi pe Neluţu, Lina nu ne-a vrut la ea. Ne primea când şi când. Atât. Şi era aspră cu noi, parcă nu ne mai suferea deloc. Nu mai era blândă, cum o ştiam înainte. Unchiu Dinaş n-o avea deloc la inimă. E-a dracu ş-astaaa...! Aşa-i muierea! Până-ţi suceşte mintea, e pâinea lu’ Dumnezeu. Dac-o iei cu acte, s-a dus traiu’ bun! Tre’ să fii la cheremu’ ei! Să joci cum îţi cântă! Lumea vorbea despre tăticu fel şi fel, că cică tot cu Mita lu’ Sfântu se ţinea. O fi fost, n-o fi fost adevărat, nu ştiu. Treaba lor!

Da’ rău mai era fără mămica. Rău. Cum ne mai îngrijea ea... Sâmbăta ne făcea baie în copăiţă, ne înfăşura în ştergare, ne închina şi ne pupa pe frunte. Am şi-acu’ în faţa ochilor uitătura ei drăgăstoasă... Mi-era dor de ea şi plângeam p-ascuns. P-ormă, mă spălam cu apă rece, la fântână, ca să nu se vadă c-am plâns. Mi-era că mă ocărăşte tuşa Stanca. O ştiam de frică şi mă feream de ea. Că-i sărea ţandăra din senin. Una, două, te trezeai că te ia la trei păzeşte! Ş-asta n-ar fi fost chiar mare lucru! Da’ să te ţii înghionteli, îmbrânceli şi cotonogeală!

Pe tăticu nu-l vedeam cu lunile. Câteodată, rar, venea la unchiu Dinaş. Beau amândoi ţuică, în tindă. Se mira de noi, c-am crescut. Pe Neluţu îl mângâia pe creştet. Pe mine nu mă mângâia, crescusem, mă făcusem mare, eram înăltuţă. Ne dădea la fiecare câte-un leu şi pleca. O dată, a plecat şi dus a fost. Nu l-am mai văzut vreodată. Io făcusem treişpe ani, Neluţu nouă. Terminasem clasa a şaptea, când tuşa Stanca nu m-a mai lăsat la şcoală: Tac-tu-a murit, Dumnezeu să-l ierte, nu mai are cin’ să-mi dea bani să vă cresc. Tre’ să m-ajuţi la câmp, Leano, că n-are cine. Am plâns de m-am umflat. Dar n-am avut ce face. Şi-am muncit. Cu secera, cu sapa, cu furcoiu’. Mi-a fost greu. Greu, greu...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • frumoasa proza
    Stanescu L., 03.09.2016, 13:22

    frumoasa proza, am citit -o pe nerasuflate, as vrea sa stiu ce s-a mai intamplat?

    • RE: frumoasa proza
      Razvan Penescu [membru], 03.09.2016, 15:41

      Mulţumim de apreciere. Ca să aflaţi ce s-a mai întâmplat, citiţi şi celelalte texte din această rubrică: http://atelier.liternet.ro/arhivarubricii/49/Razboiul-de-tesut-povesti.html.

Spacer Spacer