Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De-aş fi amiralul conte de Salamanca (partea a II-a)


Radu-Ilarion Munteanu

27.09.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Luni 5 septembrie
De la prima coborâre din autocar am tot fredonat Addio, mia bella Napoli, addio, addio, între alte canzonete. Acum, când i-ar veni rândul, pur şi simplu uit. Uit şi de Torna a Sorrento. De fapt uit de orice sună romantic, tot ce-mi trece prin cap în aproape întreaga oră cât avem în stânga golful Neapole e că ne despărţim de marea Tireniană pentru a reîntâlni bazinul mediteranean, sub numele de Adriatica, mâine seară, lângă Veneţia. Adorm imediat ce intrăm pe autostrada parcursă în sens invers la plecarea din Roma, pentru a mă trezi ca un ceas exact înainte de a trece din nou pe lângă mânăstirea Monte Cassino, unde reuşesc o a doua fotografie, la fel de palidă ca prima dată. Aproape imediat, un blocaj pe sensul nostru de autostradă, provocat de un accident, reface simetria primului drum, într-o sugestie a închiderii cercului călătoriei prin acea jumătate sudică a Italiei, despre care gurile rele susţin că lombarzii ar vrea s-o vadă scufundată în mare.

Dacă la nivel de prejudecată aproape că-i înţelegeam pe separatiştii padanieni, contactul nemijlocit cu această Italie atât de înrudită, temperamental, cu România extracarpatică, atât de plină de viaţă, de pitoresc şi de istoricitate, îmi nanţează atitudinea. Spun "nuanţează" nu numai ca expresie a prudenţei de principiu, cât mai ales deoarece nu pot anticipa ce-mi va aduce nou peregrinarea prin jumătatea nordică.

Primul oraş e Siena, cel de la culoarea pământurilor căruia a rămas termenul cromatic în pictură. Ideea că l-aş fi dorit scos din program în favoarea unor compensaţii în zone cu care programul e excesiv de zgârcit şi o subtilă "oboseală a lipsei de oboseală" mă fac să-i dau o atenţie mediocră. Seara, la Montecattini Terme, când îmi fac tema zilnică, constat, cu prea puţină supărare, că pozele de aici sunt ratate. Hm, nu toate.

(Culorile Sienei)

Cazarea într-o staţiune scoasă aiurea în afara circuitului, la o oră bună de Firenze, din a cărei singure zile va mânca mâine dimineaţă această oră, daca nu mai mult, coroborată cu informaţia că la Veneţia cazarea va fi şi mai dezavantajoasă, pe limanul lagunei, la capătul unor drumuri pe care harta le arată modeste, ne fac să scădem din bilele albe pe care aceeaşi agenţie şi le câştigase anul trecut în Spania. Capac peste pupăză, cum spunea, cu inconştient humor, draga mea jumătate din studenţie, la doi paşi de hotel, magazinul unde aş fi putut să-mi schimb baterile la ceasul primit în dar de ziua mea de la Felicia închisese de câteva minute când am ieşit să luăm pulsul împrejurimilor. Dar fie toate aste mici sâcâieli premisa pentru reuşita ultimei părţi a turneului, batăr la nivelul primeia.

Dacă strict cronologic jumătatea excursiei s-a terminat la cârciuma verde din Sorrento, mijlocul ideatic ar fi plasat azi, la părăsirea autostrăzii Napoli - Roma pentru, a ne insera în cea care duce la Firenze. Aşa că acum, în camera 205 a hotelului Innocenti, vine la rând momentul pe care-l întârzii deliberat din prima seară, la Impero, pe Viminale: să explic satisfăcător de ce până acum însoţitorii mei obişnuiţi, Amaryllis, Ariel, amiralul conte de Salamanca, n-au apărut explicit. Şi chiar de ce eu, personajul narator al călatoriei, am fost până acum doar turistul, subiectiv dar impersonal şi mai puţin călătorul ce i se adresa quasi-epistolar lui Amaryllis ori căpitanul interlocutor al lui Ariel.

Deşi, nici ca turist impersonal n-am fost perfect, decât până la pavilionul urechii mele stângi...

Să explic? Ce prostie! N-ar exista cale mai eficace de a rata atât naraţiunea în sine, cât şi orice conotaţie a ei pe planul comunicării cu personajele mele imaginare.

Care, refuz să cred că nu se întrezăresc clipind discret în fundal. Precum fragmenţelele de oglindă inserate într-un mozaic de pe gardul unei ville, la ieşirea dintr-un oraş care ar putea fi oricare, licărind aleator în razele unei dimineţi. Care ar putea fi oricare...

La Firenze mă aşteptam la unele frustrări, dată fiind imposibilitatea acoperirii locurilor majore ale oraşului în câteva ore. Alegerea a fost însă tacită, complice şi logică: am renunţat la intrarea în galeriile Uffizi şi Pitti, în schimbul turului comercial şi a unui supliment auto-provocator: urcuşul, împreună cu Ramiro, în vârful campanilei lui Giotto.

(Clopotniţa lui Giotto)

Cu ce ne întâmpină Florenţa? Tânăra specializată în istoria artei, care nu vine aici prima dată, susţine că ordinea itinerarului ar fi trebuit să fie inversă, adică să sfârşească la biserica Santa Croce, nu să înceapă. Ca să-mi fie mai clar de ce pentru mine e bine aşa cum e, mă transpun în postura amiralului conte de Salamanca, vechiul meu prieten imaginar, care, începând cu periplul de anul trecut, în parcul Guell din Barcelona, a avut humorul înţelept de a accepta rolul discret de paj al lui Ariel. Adică a unuia care a vânturat mai degrabă cârciumile din porturi decât locaşurile de închinăciune. Dar va fi auzit şi el de alde Machiavelli, de Michelangelo, de Dante.

(Firenze - Cupola Domului, văzută din balconul campanilei)

Ei, bine, dacă aş fi amiralul conte de Salamanca şi aş intra în biserica Santa Croce din Florenţa, cu un aparat digital de fotografiat, mi-aş zâmbi în barbă şoltic şi aş fura pozele pirat ale mormintelor celor trei, în ciuda avertizărilor sonore no flash ale bunilor călugări cu ochii pe turişti. Apoi, desigur, aş da drumul la una din maximele ce m-au făcut cunoscut, cum ar fi şoarecii rag, leii tremură în vizuini.

Eu am renunţat la maximă dar mi-am zis că fotografiile mormintelor lui Michelangelo, al lui Macchiavelli şi al lui Dante îmi vor servi de interlocutori în lungi seri de iarnă, prelungind fără limite jurnalul ca spaţiu de reflecţie.

(Firenze - biserica Santa Croce
Mormântul lui Michelangelo)

Totuşi a păşi prin Piaţa Signoriei, a privi statuile lui Cosimo de Medici, copia statuii lui David, după barbaria decapitării ei, în chiar anii noştri, apoi să zicem la întâmplare Răpirea Sabinelor, te face să te simţi deodată cam barbar, ceea ce nu se întâmplase în faţa nici unui monument de până acum. Ce are Florenţa al ei şi numai al ei care să determine o asemenea reacţie în premieră? Căci nu e numai reacţia mea, abia acum, când o încerc, o recunosc la prietenii care s-au străduit să mă convingă cât de proastă e ideea turului organizat, dacă nu-ţi oferă cel puţin 4 zile aici şi graficianul nu-i singurul. Să fie Florenţa capitala Renaşterii, să fie imprimată în marmură, până la subliminal, mândria bancherilor care-şi arogaseră funcţii demiurgice?

(Firenze - Piazza della Signoria: David)

Revenind la lumescul cel mai concret, Florenţa s-a întâmplat să fie locul unde am întâlnit cei mai mulţi români, cu toţii muncind cinstit, dar şi cel în care m-am lămurit definitiv că nu numai băştinaşii ne iau drept ruşi, ci chiar unii dintre omologii noştri, în particular o austriacă cu faţă de campioană norvegiană. De ce oare? Tare mi-e teamă că nici dacă prietenii ştiu de ce nu vreau sa fiu curios.

Un ultim amănunt anecdotic legat de Florenţa: nu puţini călători, dar mai ales Ioan Chirilă, au semnalat cofetăria de lângă Dom. Am regăsit-o, fireşte, dar am găsit-o oarecum pretenţioasă faţă de minusculele trattorii cu 2-3 mese. La una dintre acestea am fost serviţi de o româncă din Braşov.

Marţi 6 septembrie
Zi rezervată Veneţiei. Aşa cum s-a conturat încă de la început, n-am putut conecta nici un reper cultural anterior la experienţa directă. Aşa că nimic n-ar fi mai nepotrivit decât să dizertez despre Anonimul veneţian, despre Casanova sau despre tunurile care, ţintind pulberăria turcească, a ştirbit Partenon-ul. Deoarece nu le-am simţit în apropierea mea, păşind pe dalele neregulate ale străduţelor înguste din arcul sudic al Canale Grande, nici pe treptele podurilor pe care traversezi "străzile" de apă, nici printre porumbeii din piaţa San Marco.

De ce?

Fără îndoială, nu datorită ploii torenţiale pentru care eram nepermis de nepregătiţi şi care mi-a redus dispoziţia la zero. În definitiv, ploaia se oprise la ieşirea din catedrală, iar dispoziţia e reversibilă. Ce diferă între aceste două ţări latino-mediteraneene, sau mai exact între călătoriile succesive în ele, organizate de aceeaşi agenţie? La prima vedere ritmul, mai strâns, coroborat cu amatorismul ghidului de acum. Dar nu-i suficient. Lungile ore în autocar n-ar trebui să absoarbă presiunea ritmului, oferind spaţiul de reflecţie? Atunci factorul care-a făcut diferenţa e cel care a convertit călătorul insolit, dispus la reflecţie, înconjurat în egală măsură de ai lui şi de nevăzuţii însoţitori imaginari în turistul standardizat de după Pompei. Şi care îmi ecranează, de ce să mă dau pe după piersic, şi comunicarea cu aceştia din urmă.

Numai că acest factor rămâne necunoscut.

Iată tot ce-am scos de la mine însumi pe drumul matinal de la Lido di Jesolo la Punto Sabiolo, de unde am luat vaporetto spre Veneţia.

Cu nu mulţi ani în urmă, fiicele mele văzuseră fiecare succesiv Veneţia, emiţând păreri opuse, potrivit temperamentelor fiecăreia: Veneţia e splendidă, Veneţia pute. Mie nici nu mi-a puţit, dar nici nu m-a copleşit. Aici pare să fi funcţionat cunoaşterea livrescă, apa care linge fundaţiile clădirilor având aerul de déja vu.

(Gondole pe Canale Grande)

Ce apreciez la Veneţia ţine de ineluctabil: primo - e un oraş care nu va avea niciodată cartiere de blocuri, chiar dacă portul Mestre şi staţiunea Lido di Jesolo, care-o deservesc logistic ar putea juca rolul unor germeni ai dezvoltării extra-lagunare şi secundo - prin tradiţia cultivată la Murano păstrează la nivel competitiv, rentabil, industria manufacturieră. Nu vorbesc de dantelăria de la Burano, pe care n-am avut timp s-o văd.

(Îmbrăţişare la Murano)
Aici apare însă segregarea naturală între obiectele minuscule, accesibile, majoritar kitsch şi frumuseţea întruchipată în sticlă colorată, practic prohibitivă. Pentru îngustul segment de public căruia îi aparţin e o dublă, dar suportabilă frustrare, determinată de dezechilibrul inerent între gust şi posibilităţi. Mai puţin impresionat de obiectele oarecum abstracte, rafinate jocuri de culori în transparenţă, am rămas cu inima la câteva seturi de pahare, ale căror culori se armonizează cu toatele auriului ornamental: verde brazilian, roşu sângeriu, galben pai şi un albastru marin cu o doză de indigo.
Joi 8 septembrie
Ultima zi înseamnă ultimele două oraşe - Verona şi Milano. În curtea interioară a presupusei case Capulet e o înghesuială de balamuc. Înghesuială era şi pe Acropole, şi în Capela Sixtină, dar era una cu sens, aici e ca la piaţă, mai rău, ca la vechile manifestaţii cu convocator. Toţi bărbaţii se simt obligaţi să stea la coadă să fie fotografiaţi alături de statuia în bronz a presupusei Juliete, cu sânul stâng lustruit. Ramiro are bunul simţ s-o ţină de braţ.

(Verona - balconul Julietei)

Dar Verona oferă privitorului şi imagini mai consistente: Arena în plină recondiţionare, de proporţiile Colosseului, Castel Vecchio, şi alte câteva zeci, care rămâneau în afara itinerariului, dar nu văd nici o statuie a lui Scaliger. Sugestia lui Karel Capek, în Cartea apocrifelor, asupra dimensiunii politice a conflictului între cele două familii, capătă, pe teren, o confirmare mai precisă: e vorba în realitate de Guelfi şi de Ghibelini. Că a trebuit să ajung în Italia s-o aflu e o mică lovitură formaţiei mele livreşti, dar nu în sensul că informarea livrescă n-ar fi in genere eficace, ci în acela că informarea mea se dovedi superficială.

(Giulietta - oggi o sempre)

Ca element de background urban - cel puţin strada pietonală pe care am păşit dus-întors între arenă şi piaţa Castel Vecchio, un soi de Lipscani mai rafinat, are nu numai pavaj de marmură, asortat cu magazinele şi băncile, dar şi o structură perfect utilitară, cu un discret şanţ central, în pantă lină, către rigole, jumătăţile de pavaj curgând tot în pantă către acel şanţ.

Iar ca element de pitoresc, doi flăcăi zdraveni "păzesc" arena în costumaţie de soldat şi de centurion roman. Eram dispus să le dau un euro pentru a mă fotografia cu ei, dar pretenţia flăcăilor, de a fi răsplătiţi cu 4 euro mi s-a părut sfruntată, drept pentru care le-am sustras o poza pirat, readucând lucrurile la nivelul firesc: prezenţa mea alături ar fi conferit pozei un caraghioslâc evitabil. Acuma sigur că poza lui Ramiro cu elveţianul aflat în exerciţiul funcţiunii mi se pare la locul ei şi asta nu deoarece acela n-a cerut bani...

Tot la capitolul pitoresc ar intra o trupă de muzicanţi stradali, pe viale Mazzini, strada pietonală tocmai descrisă, îmbrăcaţi în costume negre, asortate la feţe şi puse în valoare de cămăşi albe. Exact după ce-i fotografiasem şi tocmai intram în piaţa ce ducea la casa Capulet, au atacat Violino tzigano, vechea melodie cântată de Connie Francis. Domnul Murphy a făcut să mă aflu aproape de exact acea parte a grupului imună la humorul momentului...

Milano e prima dintre localităţile frunzărite care are fason şi respiraţie de oraş mare. Chiar înaintea Romei. Roma e o colecţie de simboluri ale civilizaţiei căreia îi aparţinem, indisolubil amestecate cu o doză mai concentrată decât altundeva de faună discutabilă şi chiar de pegră. Milano are bulevarde largi, drepte, vegetaţie urbană mai utilitar distribuită, o circulaţie mai echilibrată, chiar procentul semnificativ de biciclete dând o notă de ultramodern. Roma îşi poartă monumentele cu un soi de melancolie nostalgică, Milano cu un transparent orgoliu. Roma poartă, cu demnitate, povara sigiliului şi blazonului unei civilizaţii, Milano aminteşte că istoria Italiei ţine de lupta, nu odată tragică, dar mereu reînnoită cu tenacitate, pentru supravieţuire, a provinciilor. Chiar câte un grafitti separatist, scris totuşi cu alb, conjugat cu câte un titlu cules cu verde vânătoresc într-un ziar de-al lui Bossi, nu spun, la urma urmei, decât că dacă e ca Europa unită să aibă o şansă, atunci aceasta va atârna şi de revitalizarea dialectică a personalităţii provinciilor.

Toate astea îmi vin din 3 comparaţii: Domul milanez, cu dantela lui de marmură albă, cu turlele ce amintesc oarecum de Sagrada familia, cu cele peste 3200 de statui ce-l încing, se înscrie în replică faţă de inegalabilul său omolog florentin, apoi galeriile Vittorio Emmanuele II bat la scor pe cele din Napoli, puse sub numele lui Umberto I (mai puţin pitorescul cercului semnelor zodiacale şi al stelelor lui David inserate în bolţi ale acestora din urmă şi, nu în ultimul rând, castelul Sforza, o citadelă după toate regulile artei militare, pune straniu în umbră forurile imperiale, ca simbol de putere.

(Milan - Palazzo Sforza)

Un episod cât amuzant, cât semnificativ: la Roma cumpărasem, chitit de acasă, un tricou interist, nerr-azzur. S-a nimerit să fie al namilei de Adriano, vârful-tanc cu numărul 10, unul din rarii negri de genul ăsta. Cu excepţia unei scurte "interacţiuni" cu puştimea pe biciclete din Napoli (pe care-i interzisesem înjurând cu promptitudine mai murdar ca ei), nimeni din oraşul ce păstrează nostalgia lui Maradona nu mă mai interpelase în cele câteva ore acolo, căci pe străzile Pompeiului nu te aştepţi la aşa ceva. Mi-am spălat tricoul încă din prima seară la Veneţia, să-l port la Milano. Primisem câteva avertismente, fie şi cu ton de glumă, la care răspunsesem prompt că dacă mă atacă rosso-nerrii milanişti o să mă apere interiştii. Ei, bine, am înregistrat în cele 2-3 ore de plimbare prin oraşul celor două echipe rivale un total de 4 contacte pe linie de culorile tricoului, iar singura "milanistă" a fost aşa de delicată şi de plină de haz încât mi-a făcut mai multă plăcere decât celelalte 3: un domn mai în vârstă ca mine, cu barba mai căruntă decât a mea, mi-a propus un schimb: un tricou al lui rosso-nero în schimbul celui pe care-l purtam. Dar cel mai surprinzător fu gestul unui domn matur, aproape de vârsta mea, cu alură de comendatore, costum gri antracit şi ochelari de bagă, ce-mi făcea semen prin geamul autocarului, exact pe ultimii metri înainte de oprirea în faţa palatului Sforza. Omul trebui să insiste câteva secunde până să mă prind, iar când am ridicat degetul mare al mâinii stângi în sus exultă de bucurie şi plecă mulţumit de la întâlnirea cu turiştii străini care, iată, au aceleaşi simpatii ca el.

Vineri 9 septembrie
Întoarcerea acasă, via aeroportul din Bergamo şi cel de la Băneasa, cu aceeaşi companie ca la plecare.

De mâine, ultima versiune de Windows din capul meu va mixa după capul ei imaginile vizuale, sonore, olfactive şi, de ce nu, tactile (Vântule, vânt nebun, stai, o vorbă să-ţi spun...), cu alte sedimente, din alte ere. Probabil statuia vie din curtea palatului Ufizzi va trezi, proustian, vocea dramatică a Ivei Zanicchi...

(Prendi questa mano, zingara...)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (III), Radu-Ilarion Munteanu (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (II), Radu-Ilarion Munteanu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (I), Radu-Ilarion Munteanu (1.0/5 - 1 vot)
Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (4.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer