Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Punct. Şi de la capăt


Augustin Ioan

30.09.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-una din emisiunile sale, care se transmit şi la noi, Jay Leno pomenea despre catastrofele provocate de uragane în SUA, adăugând, jumătate în glumă, jumătate în serios: „grozav moment ne-am găsit să îl scoatem pe Dumnezeu din jurământul de credinţă (pledge of allegiance)”. Parafrazând, ar trebui să observăm că aici, în redescoperirea sacrului ca temă frecventabilă intelectual, e vorba despre o realitate atât de acut prezentă împrejurul nostru, încât nu este un moment potrivit să o ignorăm. E adevărat că ne amintim de ea în momente-limită. Cele de acum, pe care le trăim cu toţii, într-un soi de globalizare a dezastrului ecologic, invită de la sine la vizitarea unei teme pe care luminismul şi modernitatea ce i-a urmat păreau că au reuşit să o evacueze dintre temele „serioase” de investigaţie academică. Dar, iată, proiectul luminist nu doar că şi-a epuizat resursele, dar lasă acum să se străvadă pe la cusături „o altă provocare colosală: întoarcerea iraţionalului şi a gândirii magice...refularea imaginarului...reînnoirea cultului sfinţilor...arhaicitatea revenită în forţă în ultramodernitate” (Frédéric Lenoir, Le Monde des Religions, nr.11, mai-juin 2005, pag.5). Aproape perplex, nu altceva constată Régis Debray stabilind o relaţie de creştere direct proporţională între raţionalitate şi gândire magică: „Plus le monde se modernise dans ses outils, plus il s’archaϊse dans ses réflexes” (idem, pag. 13). Aceste observaţii privesc mai degrabă componenta religioasă a sacrului, privilegiată dintru bun început de Rudolf Otto; mai mult (sau, în fine, mai puţin), autorii instituie, în textele citate o relaţie de opoziţie care (o)pune „Biserica (catolică, n.m.) faţă cu întoarcerea arhaicului” (Lenoir, pag.5). Fireşte, privind dinspre cei amăgiţi de modernitate şi dezamăgiţi de eşecul ei lamentabil (şi autorul citat pare să se prenumere printre aceşti întristaţi), este vorba despre un recul, despre o „cădere, înapoi” în timpuri ce păreau revolute.

Or, dimpotrivă, privind dinspre dispreţuitul domeniu al alterităţii radicale/sacre, suntem – pare-se - într-o perioadă de flux, de revenire în forţă a (arhe)tipurilor de gândire (inclusiv simbolică), de imaginar social şi, de producere şi utilizare de spaţii care poartă pecetea perenităţii. Sau măcar pe aceea a recesivităţii istorice. Mai mult încă, această situare faţă către faţă dintre sacru, religie, biserică pe de o parte şi arhaicitate, pe de altă parte poate să nu fie chiar o confruntare, ci o relaţie speculară, de reciprocă, infinită oglindire a sacrului situat între cele două câmpuri de reflexie. Dar, despre această ipoteză, mai pe larg altundeva, altcândva.

Destul aici să menţionez, din precauţie metodologică, unde mă situez: atunci când vorbesc despre sacru, nu am în vedere numai dimensiunea religioasă; nu în primul rând, oricum. Aceasta e doar una dintre ele, fără îndoială că extrem de importantă. Orice nu este de pe lumea asta, cum ar suna în româna vulgară definiţia dată de Rudolf Otto sacrului (das Ganz Andere, alteritatea radicală), dar care irumpe în/din ea sau este, o vreme, până la revelare, „camuflat” în ea (cu o sintagmă a lui Mircea Eliade din Sacrul şi profanul”) intră sub specia sacrului. Monstruosul, incomprehensibilul în stare absolută, în sensurile în care ni s-au vădit la 11 septembrie 2001, aparţin sacrului, de unde şi dificultăţile de decodare ale evenimentului. Fireşte, când s-a vorbit despre drama aceea, blasfematoriu, ca despre o operă de artă, nu era vorba doar despre prostia cu ifose a cutărui avangardist, ci se dovedea că eram, suntem, în dificultăţi de interpretare grave în ceea ce priveşte lucrurile care s-au petrecut. Repetarea evenimentului la Madrid (gara Atocha, în 2004) sau la Londra (în „crucea” simbolică, voia asasinii, a staţiilor de metrou atacate în 2005) îi reduce primului aura sacră şi banalizează răul, fără a dedramatiza consecinţele acestuia. Dar, de asemenea, vom putea înţelege, tot sub semnul sacrului, de ce urmaşii victimelor cer să nu se construiască pe amprenta celor două turnuri (amprentă care va deveni memorial); de ce s-a cerut ca deasupra şi dedesubtul locului WTC din NY sa nu se zboare şi, respectiv, să nu traverseze metrourile, ca printr-un tunel-tabú de spaţiu sacru care pleacă din străfundurile pământului şi se duce în stră-înălţimile abisale ale cerului.

Un exemplu de încăpăţânată recesivitate: când te uiţi înapoi, în istorie, un lucru impresionant se întâmplă cu privire la aşezări: oamenii s-au sedentarizat pe locuri total diferite, pe locuri ne-asemenea, pe locuri de ruptură, pe locuri catastrofice (în sensul postulat de teoria eponimă), dar care, în acelaşi timp (sau tocmai de aceea) sunt şi locurile cu adevărat prielnice vieţii. În raport cu pădurea nesfârşită, poiana e un astfel de loc – unde poţi să-ţi tragi sufletul, găseşti apă, găseşti soare şi răgaz ocrotit...În raport cu deşertul, oaza este un astfel de loc de popas. În sensul acesta, al întâlnirii cu alteritatea radicală, cu celălalt integral diferit, e vorba despre sacru.

Şi aceasta este o temă pe care, dacă o cauţi cu atenţie, o găseşti în aproape toate tratatele de arhitectură, ba chiar şi în cărţi de filosofie, care se referă la problema aşezării. De pildă, am citit Politica lui Aristotel ca pe manual de urbanism: este o lectură legitimă, cel puţin după revizitarea traducerilor canonice de către Indra Kagis McEwen în Socrate’s Ancestor (1997). Stagiritul vorbeşte despre aşezare ca despre un loc de epifanie: un loc unde s-a vădit zeul, sau cel puţin absoluta neasemănare; adică, locul de fundare a aşezărilor este un loc de ruptură, care devine centrul oraşului. În al doilea rând, el spune că există foarte multe aşezări ridicate de semeni, dar cetăţi, oraşe sunt numai acelea care îngăduie prezenţa celuilalt, a străinului, în interiorul lor. Aici, în cetate, în înfruntarea cu celălalt se practică „domesticirea sacrului”, astfel încât întâlnirea abruptă cu el să nu mai fie atât de înfricoşătoare, barbarii să nu mai bolborosească limbi de neînţeles. Experienţa urbană a sacrului, a alterităţii, este un antrenament, dacă vreţi, pentru acceptarea a ceea ce este, altfel, incomprehensibil. E deîndată de observat, în logica fondatoare de aşezări a lui Aristotel, că, spre pildă, purificarea etnică – la care am asistat neputincioşi în anii nouăzeci ai Iugoslaviei şi ai Africii negre - este o astfel de insuportabilă experienţă a alterităţii, unde religia a fost mult prea des invocată spre a acoperi (sau cauţiona) spaima convieţuirii cu celălalt.

E vorba, aşadar, în toate acestea, despre alteritatea radicală şi despre practica convieţuirii cu ea. E o invitaţie la toleranţă. E în ultimă instanţă o invitaţie la democraţie şi la articularea de comunităţi moleculare – oameni diferiţi, care se strâng împreună. E un mesaj care merită repetat, iarăşi şi iarăşi. Mai ales astăzi, când până şi clima pare că nu ne mai vrea.

Aceasta este mica prelegere pe care mi-ar fi plăcut să o ţin studenţilor mei de la masterul de Arhitectură vernaculară şi spaţiu sacru al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, atât celor abia reuşiţi în primul an, cât şi celor trecuţi în cel de-al doilea, dacă ar fi existat o întâlnire formală de deschidere a anului universitar. Dar cum nu sunt, vorba lui Caragiale, unul dintre acei profesori, am preferat această formulă, a adresării către toţi cei care pot fi, la un asemenea moment, serioşi o clipă, spre a asculta neliniştea istoriei, în centrul căreia, ca în ochiul unui uragan, suntem localizaţi noi, mult prea calmii, naivii şi autiştii începători de mileniu.

Unii dintre studenţii cei noi vor venit atraşi de numele câtorva dintre profesorii care predau aici şi care sunt neasemenea celor întâlniţi pe parcursul anilor de facultate. Alţii - din lipsă de alternative intelectuale/post-universitare reale la facultăţile absolvite. Cei de la teologie par cei mai dezamăgiţi şi privesc acest loc ca pe un liman, ceea ce nu şi-a propus să fie. Mulţi simt că tema este răpită de prădători, de „profesionişti” ai sacrului, pentru care raptul temei este deja instituţionalizat în „canoane”, în „formule consacrate” şi în litanii. Mulţi arhitecţi sunt dezamăgiţi de contactul frontal cu o realitate deloc permeabilă la cântecele de sirenă ale modernităţii care, cred ei (pentru că aşa au fost învăţaţi), ar fi trebuit să hipnotizeze automat pe oricine i-ar fi ascultat incantându-le. Mi-este greu, în acest moment, să ştiu câţi vor fi venit în căutarea genuină a alterităţii – deopotrivă academică şi tematică. De asemenea, privind în urmă la cele patru promoţii de până acum, nu realizez câţi au venit pentru răspunsuri şi câţi au plecat cu întrebări – căci asta ar trebui să fie buna finalizare a unui program de introducere în cercetare. Dar, pe tăişul subţire dintre lumea academică, cu micile sale ritualuri liniştitoare pe de o parte şi lumea sălbatică şi deja violentă (după prea multă ignorare) a marilor întrebări despre lume, merită făcută, cu orice risc, puţină echilibristică. Chiar neliniştitoare, cum este aceasta...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer