Egoistul romantic

Autor de succes al romanelor 199.000 lei, Dragostea durează trei ani, Memoriile unui tânăr ţicnit, Egoistul romantic, Frédéric Beigbeder este un personaj extrem de mediatizat în zilele nostre: cancanurile mondene la care ia parte i-au sporit vizibilitatea, cronicile literare din revista franceză Voici sau din emisiunile de televiziune au aruncat o aură de controversă atât asupra textelor sale despre autorii actuali, autori pe care îi critică sau îi laudă nepartinic şi cu vehemenţă, cât şi asupra textelor sale de autor.

Succesul lui a început cu romanul 199.000 lei (99 FF), o satiră deosebit de acidă la adresa lumii publicitare: după ce a lucrat 10 ani în diverse agenţii de publicitate,a fost concediat de compania Young and Rubicam. Savurosul roman care i-a atras această concediere, relatează cu umor şi cinism cariera sa în publicitate, reuşita şi dispreţul pentru această reuşită.

Egoistul romantic (carte apărută în Franţa în martie 2005) se vrea a fi jurnalul unui autor ce se autoironizează şi-şi radiografiază cu o sinceritate crudă defectele: egosit, laş, cinic şi obsedat sexual. Un fel de Bridget Jones masculin care exasperează şi, în acelaşi timp amuză. Este vorba de fapt despre Oscar Dufresne, scriitor imaginar, misogin şi megaloman, în spatele căruia suntem tentaţi - de ce nu, chiar invitaţi - să-l recunoaştem pe Beigbeder, prezenţă rebelă şi aparent atipică, ce se ascunde şi se dezvăluie deopotrivă prin această maladie la fel de imaginară ca şi protagonistul: ego-romantismul.

Presărat de aforisme savuroase, precum şi de nenumărate considerente literare sau mondene, romanul-jurnal este scris pe un ton ce vrea să provoace şi să deranjeze: "Chiar şi dacă m-aş sinucide, s-ar spune că am făcut un act de marketing".

Egoistul romantic urmează firul a doi ani din viaţa cinicului scriitor: în mijlocul fastului şi a strălucirii mondene, personajul îşi caută cu disperare iubirea, adevărata iubire, iar atunci când o găseşte descoperă că nu-i poate face faţă.

Textele lui Beigbeder pot fi şi trebuie citite ca un diagnostic lucid asupra destinului amorului occidental în ultimele decenii,: "Se zice că într-un cuplu există întotdeauna unul care suferă şi unul care se plictiseşte: este mai bine de cel care suferă, fiindcă nu se plictiseşte, pe când cel care se plitiseşte, oricum suferă". Sau: "Când îţi dai seama că eşti trist esti mai puţin stupid, dar la fel de trist".



Luni
Femeile vor să-şi transforme amanţii în soţi, ceea ce e tot una cu a-i castra. Nici bărbaţii nu-s mai breji: îşi transformă amantele în femei de casă, vampele în mame de familie. De frică să nu sufere din dragoste, şi bărbaţii, şi femeile caută, în mod inconştient, s-o transforme în plictiseală. Se zice că, într-un cuplu, există întotdeauna unul care suferă şi unul care se plictiseşte: cred că e mai bine să fii cel ce suferă, pentru că nu te plictiseşti, în timp ce acela care se plictiseşte are parte şi de suferinţă.


Marţi
Claire m-a sunat! Claire m-a sunat! Claire m-a sunat! Am tot ce poate fi mai bun, o adevărată gagică. Mi-a fost greu să simulez indiferenţa. Puteai să-mi pipăi emoţia prin telefon. Anul ăsta, vara mea a început la 19 septembrie. La ora 10 seara, temperatura încă depăşea 200 grade C. Am luat cina cu ea, pe o străduţă luminată. Meniul: supă de limbă, degete în gură, ciomag în nădragi. Poate să-mi spună cineva de ce oare, în restaurante, chelnerul apare taman în momentul când am de făcut nişte chestii foarte personale cu fata aşezată în faţa mea? După cină, am bătut caldarâmul parizian, zefirul era călduţ, eu mă cam aprinsesem la faţă şi, ca să întreţin conversaţia, am cerut-o în căsătorie. Ce bou!


Miercuri
N-am sunat-o pe Claire! N-am sunat-o pe Claire! N-am sunat-o pe Claire! Ei, băga-mi-aş picioarele, cum naiba faci ca să iubeşti o femeie?


Joi
Este aniversarea mea la Cabaret. Când n-ai prieteni, îţi sărbătoreşti aniversarea într-un local de noapte. Temă: Bali, se înţelege. Peste tot manechine rusoaice, care, după cum ar zice Didier Porte, "au de-a face mai mult cu filatelia decât cu confecţiile". Evident, nu le cunosc, ele stau la masa unui dealer buimac. Parcă am fi la Miami, cu Octave Parango, gargaragiul ăla. Eu mă strofoc de treizeci şi cinci de ani ca să fiu băgat în seamă de tutele astea, dar, cum nu sunt nici patronul unei agenţii de modele, nici disk-jockey, şi n-am nici un metru nouăzeci, cu tablete de ciocolată reliefate pe sub T-shirt-ul negru, mulat şi răscroit în V, trec prin câmpul lor de vedere exact ca Hollow Man. Gagiii au un look incredibil: blonzi, cu cercei peste tot (numai în urechi nu), părul lung, eşarfe înnodate stil "people from Ibiza", mecle de gangsteri overpigmentaţi, ca ieşiţi dintr-un film de-al lui Abel Ferrara. Parcă n-aş fi la Paris. Elisabet Quin rezumă, cu un aer superior: "Cabaretul beneficiază de extrateritorialitate; e un Lichtenstein al nopţii". Până una-alta, este o asemenea afluenţă, încât parcă am fi într-o cutie de sardele, lipiţi unii de alţii, şi, în această jilăveală, fetele indiferente ajung să ne facă fără voia lor, un body-body de-a-n-picioarelea. Franck a avut buna idee de a înlocui house-ul cu hip-hop, care micşorează distanţele, înfierbântând fiinţele. O alcoolică temerară mă sărută, iar eu întorc, dezgustat, capul: am oroare de pupăturile cu mireasmă de şampanie. Prefer să mă întorc acasă de unul singur. Iarăşi o să fiu obligat să mă masturbez de douăşpe ori, până să mă ia somnul. Data viitoare trebuie să mă asigur, înainte de a aplica ventuze, că fata n-a băut decât votcă.


Vineri
Am trăit chestii teribile, am suferit, am tras la jug, am muşcat ţărâna, am fost învins şi umilit, m-am tăvălit prin mocirlă, am fost lăsat cu ochii în soare, am luat ţepe, dar niciodată, nu, niciodată nu m-a costat ceva atâta caznă, ca efortul de a nu te suna. Claire, nimeni n-o să ştie vreodată cât mi-a fost de greu simplul fapt de a NU-ŢI TELEFONA. Să te laşi de iubit e chiar mai rău decât să te laşi de băut.


Sâmbătă
Totuşi, eu nu caut fericirea, ci numai o armonie întretăiată de extazuri.
Ludo se înfiinţează la mine acasă. În fiecare duminică seară se ia la harţă cu nevastă-sa, pentru că îl freacă la melodie timp de patruzeci şi opt de ore. Împreună, jelim, ascultând ultimul album al lui Etienne Daho, care tot repetă, neobosit, pe o frumoasă muzică de Carly Simon: "Să învăţ să nu mai fiu singur". Oare o femeie are dreptul să sechestreze un bărbat sub pretextul că au făcut un copil? Oare bărbatul contemporan e complet terminat? Cum vreţi oare să controleze viitorul lumii, când el nu-i nici măcar în stare să-şi controleze propriul corp?


Luni
În momentul în care am început să scriu această frază, credeam sincer că am ceva interesant de spus, şi, când colo, poftim unde ne-a adus!


Marţi
Cerul este murdar. Pénélope se plictiseşte între două orgasme. Nu-mi spune asta ca să mă facă gelos; totuşi, chestia mă enervează la culme. Îmi declară că îi e lehamite de tipii necircumcişi ("termină prea repede şi, pe urmă, toată pielea aia inutilă, ca o băşică dezumflată, e de-a dreptul hidoasă"). Îmi povesteşte în detaliu prima ei noapte de dragoste cu un bărbat însurat, care a fost alaltăieri seară. "În prima noapte, eşti totdeauna mai stingherit, dar, de data asta, el era îndeajuns de parşiv ca să fiu excitată şi, în acelaşi timp, îndeajuns de timid ca să fiu eu cea mai parşivă. De obicei, prima noapte e nulă, dar, de data asta, oho, de data asta, te asigur că... şi totuşi avea prepuţ!" Am tratat-o de "scârbă-de-top" (ceea ce rimează cu prenumele ei).
Poate că o să mor. Şi poate că aş putea îndepărta acest "poate" din afirmaţia precedentă.


Joi
Iau masa cu un Ludo în mare formă. Pare să fi găsit soluţia tuturor problemelor lui.
- Ceea ce mi-ar trebui e un majordom. Sunt sigur de chestia asta.
- Un majordom?
- Da: un tip în uniformă, care locuieşte la tine şi care, dimineaţa, îţi aduce micul dejun la pat, spunându-ţi noutăţile, cum e vremea, ce ai pe agenda zilei respective, toate chestiile astea. Seara, când te întorci de la birou, îi zici: "De fapt, am uitat să-ţi spun că, în seara asta, aşteptăm la cină şaisprezece persoane", iar el, fără să crâcnească, se ocupă de tot ce trebuie. Un majordom, asta ne trebuie, te asigur!
- Ai vrea încă un majordom pe lângă nevastă-ta?
- Nu: în locul ei!
- Scuză-mă că schimb subiectul, dar Pénélope şi-o pune cu un tip însurat, n-oi fi oare chiar tu ăla?
- Cine-i aia Pénélope? Ştie vreun majordom?
- Ah! Ai roşit! Păcătosule!


Vineri
Cu cât câştig mai mulţi bani, cu atât îmi este viaţa mai puţin bogată.


Sâmbătă
Sărbătoare L'Huma, la Courneuve. Nu e chiar aşa de mult noroi pe jos, ca altădată, în schimb, e acelaşi iz de prăjeală, şi vezi aceleaşi proletare drăguţe şi aceleaşi grupuri folclorice din Chile (singura concesie făcută capitalismului e faptul că interpretează - la nai - cântecul lui Céline Dion din Titanic). Asta e o schimbare, după Trofeul Lancôme, de la Saint-Nom-La-Bretèche. În week-end-ul ăsta aveam de ales între José Bové şi Uma Thurman, care e mai puţin mustăcioasă, dar mai mondializată. Mi-am ales tabăra. Mă gândesc totuşi că ar fi interesant să le inversez locurile măcar o dată: Sărbătoarea L'Huma să fie organizată pe terenul de golf de la Saint-Nom, iar Trofeul Lancôme la Courneuve, doar aşa, ca chestie. Ar produce un dezacord de cel mai frumos efect. Inès Sastre ar hali cârnaţi cu cartofi prăjiţi, iar Robert Hue s-ar fâţâi într-un tricou Ralph Lauren: fără îndoială, asta e următoarea revoluţie.


Duminică
Tot Sărbătoarea L'Huma. Îmi place de comunişti pentru că refuză, în continuare, să fie sclavi. Pentru că protestează împotriva mondializării, cântând Internaţionala. Sărăntoacele sunt mai sexy decât fiţoasele cu banu' pe ele, am observat deja chestia asta: sunt naturale fiindcă n-au mijloace pentru a deveni FÎP-uri (Fufe În Papuci). Ele se numesc Michèle sau Cécile, poartă bascheţi, sunt parfumate cu paciuli, nu-şi epilează niciodată pubisul, beau vin alb, cunosc existenţa lui Nick Drake şi se culcă cu tine din prima seară, fără fiţe, cu condiţia să nu vorbeşti prea rău de Fidel Castro. Întregul Courneuve este acoperit de afişe cu "Nouă-trei, credem în ei", dar eu, Oscar Dufrasne, îmi întorc privirea de la ele. Nu trebuie să uit că eu sunt cu Şapte-Cinci, ca Alain Minc.

Pénélope m-a sunat în dimineaţa asta, să-mi spună că se mărită, şi îmi cere să n-o mai citez în jurnal. Prin urmare, mă hotărăsc s-o numesc, de aci înainte, Jeanne. E mai puţin sexy, dar ea a vrut-o: să se înveţe minte să mai cenzureze libertatea sacră a "diaristului". Dacă parascoveniile mele or să ajungă, într-o bună zi, carte, aceasta va putea fi intitulată "Jeanne şi băiatul deloc formidabil".


Marţi
Pupila aia înspăimântată, a "înzăpeziţilor", la ieşirea de la toaletă, aerul ăla grav şi preocupat al oamenilor care tocmai au tras pe nas o juma' de gram! De ce îşi spânzură gologanii doar ca să se bage în sperieţi? Mi-e ruşine că aparţin confreriei jalnice a noctambulilor buimaci. Limbajul lor codificat, atunci când sunt în căutarea produsului: "Ai un foc? Ai nişte carburant? Mergem la veceu împreună? Tragem una mică?" De ce m-or fi întrebând întotdeauna pe mine? Simt însă că această carte nu va pune lucrurile la punct.


Miercuri.

CARIERA UNUI SCRIITOR.
La 30 de ani, se spune că eşti "strălucitor".
La 40 de ani, se spune că ai "talent".
La 50 de ani, se spune că ai "geniu".
La 60 de ani, se spune că eşti "răsuflat".
La 70 de ani, se spune "încă n-a murit"?


Joi
Aniversarea lui Emmanuelle Gaume, la Monkey: dee-jay-ul hip-hop strigă în microfon "Ţine-o aşa!", după care cutează să pună combinaţia acestui început de secol: Billy Jean, al lui Michael Jackson, după care urmează Celebration, al lui Kool and the Gang. Suntem destul de bătrâni pentru a avea nostalgia discurilor care ne dezgustau în urmă cu zece ani. Tot respectul pentru dee-jay, ca şi pentru Claude M'Barali, zis MC Solaar, care ştie să păstreze Converse în continuare, pe pământ. Pe moşii sclerozaţi îi cunoşti după duioşia cu care îşi amintesc de tinereţea lor, nu?


Vineri
Jeanne se lipea de torsul meu ca să-i simt mai bine sânii, în timp ce mi-l prezenta pe bărbată-su. Voma poate fi foarte romantică. Exemplu: un tip care vomită la nunta metresei sale (mai ales când bănuieşte, prea bine, că ea se mărită ca să-l bage în boală pe Ludo, amicul lui, de asemenea căsătorit).

Mă gândesc la Claire. Americanii zic "nice to meet you". Eu ar fi trebuit să-i spun "sad to leave you".


Sâmbătă
Toate declaraţiile mele de dragoste ajung fie prea devreme, fie prea târziu. Pentru că eu nu spun "te iubesc" decât pentru a seduce sau pentru a da asigurări.


Duminică
Am terminat-o cu Jeanne. La cununia ei, mi-a strecurat această încântătoare perfidie, a cărei inocentă cruzime este atât de frumoasă: "Ce păcat că sunt aşa de fericită... cu tine aş fi putut fi atât de nefericită". Am rămas ţuţ. Doamne, cât sunt de laş, de cârpă, de preş. Mi-e lehamite de a fi eu. Pun pariu că dragostea este imposibilă. Dacă am parte de câştig, nu câştig nimic. Dacă pierd, pierd totul. Într-o zi, un exeget va scrie o carte despre "Pariul lui Dufresne". Va fi un eseu cu tiraj limitat.


Luni
TGV-ul Thalys traversează periferia belgiană, sub un cer umed. O mulţime de grădini identice şi paralele stau faţă în faţă cu calea ferată. Cum or fi acceptând oamenii ăştia o asemenea viaţă, când văd cu toţii la televizor "Celebrităţi"? Mă cuprinde o nesfârşită duioşie pentru familia Deschiens-ilor din Valonia. Ar trebui să cobor din tren, să sun la uşa acestor belgieni şi să le spun: "simt pentru voi un dispreţ financiar", ca să-mi facă de petrecanie o dată pentru totdeauna.

Era pe vremea când Bruxelles-ul nu mai bruxella. Aveam o eşarfă de ploaie în jurul gâtului. Dormeam la Hotel Amigo, lângă Grand-Place. MTV-ul difuza Spinning around, noul clip al lui Kylie Minogue, care avea buze strălucitoare şi pomeţii proeminenţi, sandale cu toc cui şi şort din lamé (prea scurt), fese rotunde, unghii vopsite, limbă încordată şi gene false. Aşa ceva te lasă fără grai. Cum vreţi voi ca, după aia, să-mi mai pot păstra calmul? În seara asta, iar o să ies, o să beau de unul singur, o să mă zgâiesc, o să mint, o să visez, o să sărut, o să pipăi, o să juisez, poate, o să regret cu siguranţă.


Marţi
Dare se seamă cu privire la Bruxelles by night: întâi, am început prin a bea o bere blondă, alături de care am mâncat o limbă de mare de Ostende. Apoi, m-a apucat o dorinţă irezistibilă de a urina pe Manneken Pis (care, l-a urma urmei, ni se pişă în cap de 400 de ani). Zis şi făcut: un remake belgian după Udătorul udat. După câteva probleme cu jandarmeria călare, am aterizat într-un bar de alcoolici, numit Archiduc, apoi la Homo Erectus, la Pablo Discobar, la Living Room... Bruxelles e un oraş mai tare ca Parisul. Mai târziu, pe Avenue Louise, nişte studente oarecum rusoaice îşi vindeau trupul cui oferea mai mult, iar, la Moda Moda, câteva funcţionare europene încasau nişte ceară pe sfârcuri, ca într-un articol de-al lui Eric Dahan.


Miercuri
Belgienii spun "a şti" în loc de a "putea". "Nu ştiu s-o fac", înseamnă "nu pot s-o fac". Aşadar, pentru ei, un impotent este doar un neştiutor.


Joi
M-am prins la o chestie. Ca să agăţi, trebuie să rezişti în faţa lui "nu". Majoritatea marilor seducători nu au nimic în plus faţă de cei mai mulţi dintre gagii. Doar că ei acceptă să fie respinşi, după care pornesc iar la atac. O femeie nu zice niciodată "da" de la prima tentativă. Când iei ţeapă de la o femeie, trebuie să te îndepărtezi cinci minute (ca să-i laşi timp să te regrete), apoi revii, încercându-ţi norocul iar şi iar.

Marii play-boys nu au deloc amor propriu, însă au nemaipomenita lipsă de jenă a mârlanului. Şi, tot pisând femeile, acestea le cad, până la urmă, în braţe.


Vineri
Nimeni nu e obligat să fie celebru. Aşa că nu trebuie să te plângi că eşti cunoscut, când toată viaţa n-ai făcut altceva decât să te strofoci pentru a deveni aşa ceva. Am mare zor să fiu celebru, ca să mă pot lamenta că am făcut totul pentru a deveni astfel.


Sâmbătă
În programul de la Queen, descopăr o întrebare pe care ar fi trebuit să i-o pun lui Jeanne.
- De la câţi tipi pe lună devii curvă?


Duminică
Mă simt pe deplin la largul meu în regnul animal, încrengătura cordatelor, subîncrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, subclasa placentarelor, ordinul primatelor, subordinul simienilor, infraordinul catarinienilor, suprafamilia hominoizilor, familia hominizilor, specia umană.


Luni
- Sunt complet open, de când mi-am pus pirostriile!

Pénélope, pardon, Jeanne mă sună ca să-mi propună un pact. Dacă îi găsesc un negrotei frumos, face dragoste mintenaş, cu el, în faţa mea. Profit de această pagină, pentru a da un mic anunţ: dacă sunteţi un negru frumos, zdravăn clădit şi "open", vă rog să-mi scrieţi; riscaţi să fiţi selecţionat pentru o noapte de sex cu tânără căsătorită, la Hotel Plaza-Athénée (nu vă îngrijoraţi, eu nu voi participa; mă voi mulţumi să plătesc nota şi voi sta în colţul meu, întrebându-mă ce mama dracu' învârtesc acolo).


Marţi
Citit un trist fapt divers în Le Parisien: într-un apartament, a fost găsit un schelet de femeie. După jurnalul pus lângă scheletul cvadragenarei, aceasta era moartă de un an. Nimeni nu-şi făcuse griji în privinţa ei: n-avea nici familie, nici vecini, nici prieteni. Celibatarii trăiesc în mod primejdios: dacă, acum, aş crăpa pe loc, cine şi-ar da seama? Peste un an, cadavrul meu ar fi descoperit sub un teanc de reviste vechi... Data decesului n-ar fi stabilită cu ajutorul Carbonului 14, ci după numărul lui Voici.

A fi îndrăgostit înseamnă a fi uimit. Când uimirea dispare, s-a zis. În dragoste, există 90% curiozitate, plus 10% frică de a nu muri abandonat ca un căcat uscat.


Miercuri
Agăţatul prin localurile de noapte este o muncă de lungă respiraţie fetidă.

Într-una din seri, pe când îmi declaram, cu lirism, pasiunea, ţinându-mi stacana de votcă într-o mână şi mâna ei în cealaltă, Eva, o poloneză arzoaică, mi-a trântit această perspicace remarcă:
- Mi-ar plăcea atât de mult să-mi spui chestii la fel de romantice în timp ce bei apă!

Nici o problemă: mi-am deşertat stacana în scrumieră şi am comandat o sticlă de apă minerală. Ea avea o limbă aspră ca aia de pisică. Îmi plăcea osatura chipului ei cu pomeţii proeminenţi ca ai unui cap de mort.


Joi
"Pentru ca un lucru să fie interesant, e de-ajuns să-l priveşti îndelung". Gustave Flaubert. Am remarcat adesea: nu există inspiraţie, există numai aşteptare.

În acest moment, mă distrează din cale afară că pot scrie.


Vineri
În seara asta, Bains îşi sărbătoreşte cei 20 de ani. Noroc că pică taman înainte de Fashion Week! Închipuiţi-vă ce-ar fi fost dacă această aniversare ar fi căzut în Boring Week!


Sâmbătă
Ca în toate week-end-urile, Ludo mă cheamă în ajutor. (Evident, Pénélope nu mai e liberă). (Judec ca o metresă veche şi acră). În spatele lui, aud huruitul unui motor de maşină sport.
- Vruuum!
- Te uiţi la Formula 1?
- Vruuum! Nu, a dat fiică-mea drumul la televizor şi era pe canalul Motoare, fiindcă aseară, m-am zgâit cu cucoana la "XXL" şi am fumat haşiş.
- Şi aţi făcut chestia aia?
- Nu, Hélène a adormit, iar eu mi-am frecat-o, pe sub cearşaf, ca în fiecare vineri.
- Ce frumoasă e căsătoria!


Duminică
Principala mea fantasmă? Să găsesc în mine forţa de a accepta monotonia.


Luni
Am iubit-o pentru că avea, când o căutai, cistite. Claire zicea că face guturai la fofoloancă, pe scuterul meu. Am iubit-o şi pentru că, prima oară când am întâlnit-o, şi-a stins chiştocul în paharul meu, fără să se scuze. Şi pentru că se ridica de pe canapea, ca să se ducă discret la baie, să-şi mai pună ser fiziologic pe lentilele de contact. Şi pentru că a avut aparat de îndreptat dinţii, când a fost mică. Am iubit-o pentru că părul ei îşi schimba culoarea, de fiecare dată când o vedeam: ba era roşcată, ba brunetă, ba blondă, ba mov... Am iubit-o pentru maniile, defectele, ticurile ei. Nu-mi mai plac fâşneţele, prefer împiedicatele.


Marţi
Curioasă chestie: din punct de vedere politic, sunt de acord cu Daniel Cohn-Bendit în privinţa Europei federale, cu Jacques Attali în privinţa guvernării mondiale, cu Viviane Forrester în privinţa ororii economice, cu Ralph Nader în privinţa consumului cetăţenesc, cu Gébé în privinţa Anului 01, cu Michel Houellebecq în privinţa privatizării lumii. Sunt de acord cu toţi aceşti oameni, care nu sunt de acord între ei.


Joi
Şi dacă nu s-ar întâmpla nimic joi, aţi vrea totuşi să vă povestesc?


Vineri
Bordeaux by night. Mi se spusese că e un oraş sinistru - de tipi care se îmburgheziseră jecmănind munca altora - unde toţi locuitorii semănau fizic cu Chaban-Delmas. Nici vorbă: Bordeaux este "însuşi oraşul", locul supremului clocot. Cheiul Paludate este Miami Beach-ul de pe Garonne: baruri techno, bombe latino, neoane care sfârâie ca pe Ocean Drive, ambuteiaje de maşini sonore şi de lumpencurve bete-moarte la ora patru dimineaţa. Lydie Violet strigă:
- Dar, aici, tipii sunt nişte bebeluşi! Nici măcar nu sunt majori: suntem la grădiniţa de copii!

I-o-ntorc, spunându-i că bărbatul ideal este un bebe mic cu o sculă mare. La Pachanga, chelneriţa de la bar, ţâţoasă cât se poate de grav, o sosie de-a Vanessei Demouy, urcă pe tejghea şi bâţâie din toate cele. Toţi bebeluşii de sex masculin stau cu gura căscată, în aşteptarea suptului. Cred că m-am îndrăgostit de ea de vreo zece minute, când, deodată, un macho bordelez sare cu gura la mine:
- Ia nu te mai zgâi atâta la nevastă-mea.
- Femeile aşa, ca nevasta ta, ar trebui interzise.

Cum ăla nu prea arată că i-ar arde de glume, o cârmesc:
- Mă rog, vreau să zic că ar trebui să nu fie măritate cu tine.

Fârtaţii lui îl ţin, ca să nu-mi rupă beregata cu dinţii. Boul ăsta mi-a răsturnat paharul cu caipirinha pe cămaşă. Mi se rupe: eram deja năclăit din pricina căldurii.


Sâmbătă
Bordeaux by night (urmare). La cocteilul lui Alain Juppé, de la Primărie, pateul de ficat de gâscă a fost înfulecat de notabilităţi, în zece minute contra cronometru. Nimic nu e mai jalnic decât o haită de mici nobili provinciali, care îşi recuperează impozitele la bufetul primarului. Cadre de conducere burduhănoase, pensionari costumaţi, neveste lăsate de izbelişte, contese împerlate... Toţi membrii de la Rotary şi soţiile lor, organizatoare de petreceri dansante, se bat ca chiorii pe trei stridii şi o felie de şuncă de Bayonne. Mult mai târziu mă aflu la seara Scream, de la Nautilus, apoi la White Garden; îmi mai amintesc de Paris Pékin (strada Merci), un han din vechiul Bordeaux, unde climatizarea lăsa de dorit, şi de restaurantul lui Moş Ouvrard, unde am mâncat în special vin. Apoi, distribuţie gratuită de orgasme, la Hotelul Majestic, cu o brună acidulată, oacheşă la piele (americanii zic o "brunetă", dar eu aş zice mai degrabă: o renglotă).


Duminică
Morala: o femeie mai treacă-meargă; trei femei, ţin-te belele!


Luni
Întâlnire neprevăzută în aer. Conversaţie în Airbus, cu Yann Moix, june geniu (a se pronunţa "Jean Genie", ca în cântecul lui Bowie). Amândoi suntem în deplasare, ca nişte comis-voiajori, pentru a ne plasa cărţuliile.

Eu: - Oh, ia zi, ai văzut-o pe stewardesă? Sparge avioane.
Moix: - N-am ochi decât pentru ea.
Eu: - Mi-ar plăcea s-o sărut pe gură.
Moix: - E cam prea din scurt, moşule. Pe lângă sărutatul gurii, ar mai trebui să-i strângi mâna, să-i asculţi urechea, să-i adulmeci nasul, să-i muşti dinţii, s-o calci pe picior, să i te cufureşti pe cur, să-i priveşti ochii, să-i lingi limba.
Eu: - Ai uitat ce era mai important: "să-i zgârii unghiile".
(Ce e bine, cu jurnalul meu, e că, aici, am întotdeauna ultimul cuvânt).


Marţi
Aseară, cocteil Egoist, în onoarea lui Richard Avedon, la ambasada Statelor Unite. Sunt punctual, adică vin mai devreme decât ceilalţi invitaţi ai lui Nicole Wizniak. Chestie bizară: la ambasador, nici urmă de Ferrero Roche d'Or! Jean-Jacques Schuhl mă duce la intrare, să văd drapelul american pictat de Jasper Johns. Îi sărut mâna lui Ingrid Caven (ultimul său roman este, totodată, femeia sa), îi dau un pusi lui Jacqueline de Ribes, un pupic lui Justine Lévy şi un pupoi lui Inès de la Fressange. Bernard Frank îl vorbeşte de bine pe Fitzgerald, iar Pierre Bénichou, îl vorbeşte de rău pe Vialatte. Eu îl vorbesc de rău pe Pierre-Jean Rémy, la nevastă-sa, şi mă vorbesc de bine pe mine, la Alain Robbe-Grillet. Mă opresc aici, ca să nu mă transform prea tare în cronicară mondenă. Singurii convivi mai egoişti decât mine (prin urmare, cei care nu ştiu de nici o zgardă), erau cei doi câini ai ambasadorului, care se lăfăiau pe covor.

Mai târziu, la barul de la Plaza, Thierry ne serveşte cu nişte cocteiluri solide (jelly shots), cu votcă. Parcă ar fi sushi pentru alcoolici. Cel mai bun e B52: să-l zvânţi, nu alta, ca pe un "crocodil Haribo" parfumat cu Bailey's/Kalhua/Grand Marnier, totul numai cu un euro. Îi explic Sandrei (supranumită "Fufa Necunoscută", până la sfârşitul acestei cărţi) de ce detest să pun botul la blană (fiindcă am oroare de părul care îmi rămâne, după aia, printre dinţi). Gură slobodă, ca de obicei, îmi răspunde că are fofoloanca epilată în întregime:
- Aşa că poţi să-i dai înainte, am fofeaza tunsă à la Kojac!

E viaţa mea, aşa e ea şi n-aş schimba-o cu nimenea. (Oricum, tot n-am de ales).


Joi
Aseară, după petrecerea VSD de la VIP Room, am aterizat într-un bar ca din anii '40, cu fete născute în anii '80 (mai bine aşa decât invers). Eram dopaţi ca Richard Virenque în defileul Tourmalet. Eu mugeam:
- Şşşunt p'iponit!

Alături de mine, cum eram foarte înghesuiţi, o păpuşă aurie îmi făcea semne cu genunchiul, pe sub masă, dar nu dinadins. I-am atras atenţia foarte politicos:
- Opriţi imediat acest contact neloial cu o creatură fără apărare, de sex masculin, care ar putea crede că-i faceţi avansuri...

Şi ştiţi ce mi-a răspuns graţioasa neruşinată?
- N-ai decât să umbli cu oloage!

Şi aşa sunt femeile mai puternice decât bărbaţii, dacă mai au, pe deasupra, şi umor, s-a zis cu noi.


Vineri
Mesaj adresat industriaşilor şi oamenilor politici din lumea întreagă: v-am fi recunoscători dacă aţi lăsa planeta în starea în care aţi găsit-o la intrare.


Sâmbătă
Aleluia. Mi-a scris Claire. Un citat din Schopenhauer: "Pentru ce atâta zgomot? Pentru ce atâtea eforturi, pentru ce atâta mânie, atâta nelinişte şi atâta mizerie? Totuşi, nu este vorba decât de un lucru cât se poate de simplu, este vorba doar ca fiecare Jeannot să-şi găsească Jeannetta lui".


Duminică
Doamne, fie-ţi milă de mine. O s-o văd mâine. Cred că am iubit-o dintotdeauna şi, atunci, de ce sunt incapabil să i-o spun? Fug de aceea care îmi place, mi-e frică de ceea ce mă atrage, o evit pe cea pe care o iubesc, umblu după cele care-mi dau cu flit.


Luni
Claire e însărcinată. Mi-a trântit-o hodoronc-tronc, urmărindu-mă cu atenţie, ca să-mi vadă reacţia. M-am silit să zâmbesc, repetând: "Eşti sigură? Eşti sigură?", dar ea a ghicit ce gândeam: "E al meu? E al meu?" Încercam să-i insuflu siguranţă, dar era ca şi cum, pe fruntea care mi se înroşise, ar fi scris cu litere mari: "AVORTEAZĂ, PUTOARE!" Cred că dialogul dintre bărbaţi şi femei nu se va restabili prea curând. Principalul obstacol e acela că ele ne citesc gândurile, în timp ce noi nu gândim nimic din ceea ce vor ele. Claire a început să plângă, tratându-mă de bulangiu, ceea ce este fals: dacă aş fi fost, toate astea nu s-ar fi întâmplat câtuşi de puţin.


Marţi
Când sunt răcit, lumea crede că am tras droguri pe nas. Asta se cheamă a avea reputaţie!


Miercuri
Ezit între a-i face de petrecanie lui Claire şi a o lua de nevastă. Avortul e programat peste trei săptămâni. Ce păcat! Taman când i s-au mărit sânii, începe iar să mă deteste; nici măcar n-o să mă bucur de ei. Sânii şi ura ei şi-au triplat, simultan, volumul.


Joi
Există zile cu, şi luni fără.


Vineri
Încă un scandal de dopaj printre sportivi. Mi-e lehamite de atâta ipocrizie! Eu sunt pentru dopaj. Majoritatea scriitorilor se dopează cu alcool, cu cocaină, cu amfetamine; şi, atunci, de ce să le reproşezi sportivilor ceea ce le este permis artiştilor? Vă imaginaţi juriul premiului Goncourt analizând urina lui Jean-Jacques Schuhl, ca să verifice dacă n-a scris Ingrid Caven sub influenţa unor substanţe prohibite? Să terminăm odată cu puritanismul ăsta în privinţa drogurilor! De ce fabrică fiinţa umană produse dopante dacă nu pentru a le folosi? Sunt absolut de acord în privinţa legalizării totale şi complete a tuturor drogurilor, inclusiv a drogurilor dure, şi asta pentru a înlocui mafia cu Ministerul Sănătăţii.


Sâmbătă
Am o droaie de amici gangsteri în Corsica. Caraghioslâcul e că pun bombe pentru a-şi câştiga independenţa, dar, cum le spun "las' că o să vi se dea independenţa, că de-aia nu mai putem noi, numai că, în doi timpi şi trei mişcări, n-o să mai fiţi francezi", cum îmi bagă în ochi nişte puşcoace babane şi mă lămuresc cum că aş avea pitici pe creier.


Duminică
Oricum, sfârşitul lumii va fi cel târziu în 2050. În ritmul ăsta, peste zece ani, pe planetă nu va mai fi benzină (şi vor fi 10 miliarde de locuitori). Omul se va stinge, întocmai ca dinozaurul. Inteligenţa nu aduce fericirea (fie-mi îngăduit s-o spun fără să mă laud).


Luni
În night-cluburi, bei ca să agăţi, şi treaba merge: până la urmă, intri în vorbă cu toate femeile, fiindcă alcoolul suprimă timiditatea. Problema e că, după aia, suprimă şi erecţia. Guvernul greşeşte când zice că "abuzul de alcool este dăunător sănătăţii": dimpotrivă, te protejează de SIDA!


Marţi
Este 4 şi un sfert dimineaţa: o dată în plus, realitatea nu poate fi atinsă.


Miercuri
După o seară epică la Café de Flore, premiul cu acelaşi nume îi este atribuit lui Nicolas Rey, Radiguet-ul anilor 2000. Are 26 de ani şi conciliază inconciliabilul: Philippe Djian şi Antoine Blondin. În fiecare dimineaţă, îşi ia adio de la tinereţe şi, în fiecare seară, aleargă după ea. Romanul lui, intitulat Memorie scurtă, seamănă cu bărbatul de azi: romantic şi, totodată, obsedat. Este mai ales o carte despre imposibilitatea adulterului. În mare, când îţi înşeli nevasta, ai două soluţii: ori rămâi şi, atunci, treaba nu merge, ori îţi iei valea şi, atunci, treaba nu merge.


Joi
În timp ce tăifăsuiam liniştiţi, holbându-ne la nişte frumuseţi căzute dintr-un cer nefast, Georges Wolinski se întoarce spre mine şi rezumă totul:
- Nevastă-mea este singura pe care o suport două seri la rând.


Vineri
Amélie Nothomb nu-i chiar aşa de nasoală. Are ochii verzui-cenuşii şi nişte mâini albe, foarte frumoase, cu degete lungi şi fine. Sunt de-a dreptul fascinat, mut de stupefacţie în faţa molcomei sale mitomanii. Când îi spun că seamănă cu Christina Ricci, zice: "ştiu". Când o întreb ce mai face, răspunde: "nu ştiu". Şi, atunci, devine nespus de frumoasă.


Sâmbătă
Suntem la Brive-la-dată-n mă-sa-de-Gaillarde. Sunt tot în limbă după Amélie Nothomb (îi vorbesc cu gura plină de pateu de ficat de gâscă). Avem de gând să ne căsătorim, doar ca să cumpărăm un castel şi să trăim fiecare într-o aripă, comunicând doar prin intermediul valeţilor noştri extrem de supuşi.

Ea: - Am putea scrie fiecare câte o carte despre celălalt.
Eu: - A mea va fi mai bună.
Ea: - Da, fiindcă subiectul e mai interesant.

Fata asta e un mister. Tot ceea ce i se întâmplă e bizar. De exemplu, într-o zi, a sărit cu paraşuta, care însă nu s-a deschis, aşa că a căzut de la 300 de metri şi a scăpat fără nici o zgârietură. Mă lămureşte că ea este făcută din cauciuc şi, ca să-mi dovedească, îşi întoarce degetele pe dos, la 180 de grade. (Oricum, o credeam pe cuvânt: cum altfel şi-ar putea suporta succesul, dacă n-ar fi de gumilastic?)


Duminică
Contrar lui Miss Nothomb, eu n-am amintiri din frageda-mi copilărie. Decât că am zburat de la vârsta de un an până la vârsta de patru ani. Tata mă ţinea în braţe şi alerga prin apartament, imitând motorul unui avion. Eu survolam parchetele, făceam slalom printre comode, atingeam pereţii albi, mă năpusteam în picaj spre podele, făceam looping-uri prin salon. Doar când a plecat tata am aterizat.


Luni
Numai fiinţele cu adevărat pretenţioase suportă succesul. Pentru că îl consideră firesc. Ele socotesc anormal, de neînţeles, obscen, doar anonimatul. Când ceea ce fac începe, dintr-o dată, să meargă, se gândesc doar că "putea fi şi mai devreme". Pe scurt, singurul mijloc prin care veţi evita să fiţi cu paru'n fund, este să-l fi avut dintotdeauna acolo.


Marţi
La Petrossian, Linda mă întreabă:
- Ai putea să-mi fii game-boy?

Îi răspund:
- Doar dacă te joci cu joystick-ul meu.

Restul conversaţiei este privat. (Ăsta-i un jurnal intim, nu un peep-show).


Miercuri
Şi eu care credeam că lumea mi se oferă! Lumea nu se oferă: se cumpără.


Joi
Cel mai greu nu e să ştii pentru ce trăieşti, ci să izbuteşti să scapi de această întrebare.


Vineri
Cină cu Ludo la Ami Louis, alături de Vanessa Paradis şi Johnny Depp.

Privind acest frumos cuplu, Ludo, prietenul meu însurat, se simte şi mai deprimat:
- Cum or fi făcând? Nevastă-mea suferă atât de mult că e cu mine... Cel mai rău e când îi citesc frica din priviri.
- Frica? Eşti violent?
- Nu, însă am impresia că-i ţâţâie mereu fundul să nu-mi iau tălpăşiţa. E foarte stresant. Mi se rupe că nu o mai punem, dar frica ei mă bagă-n cofă rău de tot. Mă face să mă consider un monstru. Tu, un burlac, nu poţi înţelege...
- Să nu-ţi închipui că, dacă-s burlac, femeilor nu le e frică de mine; dimpotrivă: se tem de libertatea mea, de ticăloşia mea, se tem să nu li se aprindă călcâiele după mine, să nu o ia în freză ori mai rău: să nu simtă nimic pentru mine. Şi sunt sigur că eu fac dragoste mai rar decât un bărbat însurat.
- Da, doar dacă e fidel.
- Ştii, cred că încep să devin cu adevărat un bolnav sexual.
- Ce? Eşti sado-maso, zoofil, pedofil?
- Nu, mai pervers! Vreau să fiu iubit. Şi Pénélope? Te mai vezi cu ea?
- Nu, nu mă mai excită de când chestia asta o excită aşa de tare.


Sâmbătă
Dacă ai fost cuminte, când mori, mergi la Maď Taď (Calea Bandol, nr. 1370, la Sanary-sur-Mer). Această discotecă are trei nivele (un bar cubanez, o bombă techno şi un etaj funky-soul). Toate fetele de aici sunt înţolite ca în cele mai afurisite fantasme ale tale. Paharele nu se golesc niciodată. Paradisul este un loc unde DJ-ul pune exact discul pe care îl aşteptai, şi asta pe vecie. Un exemplu: chiar şi Ces soirées-là, al lui Yannik, poate face casă bună cu Belsunce Breakdown, fără prea mare supărare. Doar după moarte poate fi posibil un asemenea mix. La intrare, portarul black nu-ţi cere să treci prin purgatoriu, ci pe la vestiar.

Nu-ţi mai rămâne decât să înfiripi o conversaţie cu nişte fete:
- După ce mor, sper să mă reîncarnez în tine.

Sau cu băieţii:
- Aici, e o enormă lipsă de fofoloance.

După care, să profiţi de această clipă de eternitate (adică să zâmbeşti, lungit pe jos, în timp ce pui ventuze pe hoarde întregi de guri).


Duminică
Fraza săptămânii este, ca de multe ori, a lui Angelo Rinaldi: "Cu un roman, ce faci altceva decât să treci de la anonimat la uitare?"


Luni
Să recapitulăm: o iubesc pe Claire, dar ea nu vrea să mă mai vadă; Pénélope mă doreşte, însă eu nu vreau s-o mai văd. Călătoresc mult, de când ultima carte îmi este tradusă peste tot. Cultiv o anumită amărăciune, care îmi foloseşte drept fond de comerţ. În loc să admit că am noroc, nu fac altceva decât să mă văicăresc. Detest orice persoană care îmi seamănă cât de cât. Lumea îmi pare uniformă, pentru că, din ea, nu vizitez decât aeroporturi şi discoteci. Peste tot, pe pământ, e acelaşi cântec în arier-plan. Mondializarea trece, mai întâi, prin muzică. Terra a devenit un ring de dans. Acest jurnal vorbeşte despre un eveniment nou: discotecizarea lumii. Un studiu recent evidenţiază că, în termeni de buget, discoteca a devenit principalul divertisment al persoanelor de 18-34 de ani (luând-o cu mult înaintea cinematografului, a teatrului, a concertelor... şi a cărţilor).


Marţi
Claire a avortat fără să-mi dea de ştire. Am încercat să sun la spital, dar infirmiera de gardă nu avea voie să-mi spună numele pacientelor. Imposibil să-i fac o vizită: azi, la orele 15, un embrion a fost aspirat în neant, de unde n-ar fi trebuit să iasă niciodată. Cum aş putea să mă împac cu o femeie, după ce i-am impus aşa ceva? E normal să faci o fiinţă să sufere în halul ăsta, sub pretext că o iubeşti prea mult ca să-i torni un copil?


Miercuri
A scrie înseamnă a aştepta: un scriitor este, deseori, ca un actor de cinema între două filmări, stând pe scaun şi aşteptând să joace.


Joi
Lille by night. Capucine e aia care zice:
- Eu sunt o futelniţă: o treime latex, o treime zegras, o treime vată.

E pentru prima oară când întâlnesc o fată care se laudă că e un pat. Ea îmi explică de ce Roland Barthes nu e fraier:
- Le are pe astea cu difracţia la nivel subiectiv.

Noroc că poartă un maiou foarte decoltat! Mai e şi Samantha, fata care vinde trandafiri prin toate restaurantele. Această instituţie a Lille-ului este o zână cu fusta despicată. Suntem la Pirogue, un bar cu rom, unde se servesc caipirinhas trezite, dar unde lumea se atinge, totuşi. După aia, vom merge la Amnésia, o bombă techno, cu pereţii de cărămidă, luminată cu lumânări, unde, cu toate că sunt heterosexuale, fetele îşi sărută amicele cu foc pe gură. O ambianţă foarte "bretea de ţâţar, care iese de sub rochie". De ce mă excită aşa de tare când le văd pe femele, ele între ele? Pentru că asta este singura modalitate pe care am găsit-o, ca să fiu un exclus social. Apoi, descindere la Network. Toate oraşele astea somptuoase, din care nu voi fi vizitat decât nişte beciuri asurzitoare! Toată lumea nu vorbeşte decât de alegerea - la Mum's (un bar gay) - a celor "100 de scule care pun Lille-ul în mişcare". Şi când te gândeşti că există oameni care preferă să doarmă noaptea, să viziteze monumentele, să aibă o viaţă.


Vineri
Anecdota subtilă a săptămânii: care e diferenţa dintre o femeie la ciclu şi un terorist? Cu teroristul se poate negocia.


Sâmbătă
Astăzi este Ziua-Fără-Cumpărături: mişcarea RAP (Rezistenţa la Agresiunea Publicitară) şi-a chemat militanţii la o manifestaţie în faţa marilor magazine. Suntem puţini, însă hotărâţi. Plouă peste revolta noastră. Le distribuim bonuri de non-cumpărare clienţilor în impermeabil. Sunt mai multe camere foto decât manifestanţi. Strig sloganul lui Douglas Coupland (din romanul lui, Generaţia X): "I am not a target of the market" ("Eu nu sunt o ţintă a pieţii"). Să folosească asta la ceva? Îmi pare că în rândul consumatorilor începe să aibă loc un început de conştientizare. Grosso modo, alternativa este următoarea: ori acceptăm că sfârşitul lumii va avea loc în 2050 (şi, între timp, nimeni nu ne interzice să ne distrăm), ori ne oprim pentru a reflecta (asta e utopia din Anul 01, de Gébé). Eu atârn între ambele: versiunea "destroy-hedonisto-egoistă" este, evident, mai seducătoare (pe termen scurt) decât opţiunea "romantico-moralizator-jansenistă". Adevărata problemă e asta: ce-i de făcut pentru ca ecologia să aibă glamour? Căci deviza lui Keynes le va da întotdeauna dreptate nihiliştilor: "Pe termen lung, toţi o să murim".


Duminică
Cred că ar trebui să mă las de reflectat. Am reflectat bine înainte de a ajunge la această concluzie.


Luni
Tot stând pe muchie de cuţit, până la urmă eşti tăiat în două.


Marţi
Luându-mi curajul - şi Nokia - în mâini, o sun pe Claire. N-am baftă: dau peste fii-su. Am impresia dezagreabilă că sunt Cloclo, cântând "Telefonul plânge".
- Auzi, mămica e lângă tine? Trebuie să-i spui "mami, e pentru tine".
- Ah, tu eşti, Oscar? Stai, că ţi-o dau.

Tocmai eram pe cale să cânt refrenul:

"Teeeeeleeeefoooonul plââââââge", când, deodată, Claire apucă receptorul:
- Ce e? Ai uitat ceva?
- Da: pe tine.

Dar telefonul nu plânge.
- Auzi? Sunt cu noul meu amant, aşa că, adio!
- Stai. Nu pot să trăiesc fără tine.
- Prea târziu. Du-te de te spânzură! Bip. Bip.

Ea zice bip bip, iar eu devin coiotul care urlă la lună. Telefonul rage. Telefonul o ia razna. Telefonul orăcăie. Telefonul se întrerupe. Telefonul ţipă.


Miercuri
Maestrul gândirii din epoca noastră este Pilat din Pont. Laşul care fuge de responsabilităţi, care se spală pe mâini ca să evite luarea unei decizii sunteţi voi. Noi toţi suntem nişte Pilaţi din Pont, resemnaţi, copleşiţi, plictisiţi de ideea de a emite o îndoială cu privire la această lume care ne depăşeşte şi la aceste mistere pe care nici măcar nu ne mai prefacem că le-am stăpâni. Roland Barthes spunea: "Pilat din Pont nu e un domn care nu zice nici da, nici nu, este un domn care zice da". Credem că mârâim, dar, în realitate, acceptăm în tăcere. Şi, pe deasupra, mai sperăm să ne păstrăm şi mâinile curate.


Joi
La Korova, restaurantul lui Jean-Luc Delastreet, Albert de Monaco supează cu Claire Nebout, iar Cécile Simeone cu mine. Ne pierdem timpul, şi el, şi eu: amândouă le sunt credincioase gagiilor lor. Ardisson zice că locul ăsta ar trebui rebotezat cu numele La Redevance. Este un restaurant ce oferă servicii publice! Savurez un pui cu Coca-Cola (fel pe cât de bun, pe atât de tâmpit). Sandra ("Fufa Necunoscută": la început, era o poreclă pe care o introdusesem în celular; de fiecare dată, când mă suna ea, telefonul afişa "fufa necunoscută"; apoi, acest nume a devenit un titlu de nobleţe) povesteşte că, pe vremea când era chelneriţă la Bains, refuza toate bacşişurile date în monede, strigând: "Hei, hei, eu nu sunt puşculiţă!" Ca urmare, se întorcea acasă cu chiloţii ticsiţi de bancnote de cinci sutare. Amica ei, Manu, îşi pune preţioşii sâni în farfurie. Tare mi-ar mai plăcea să fiu farfuria ei. Jean-Yves Bouvier refuză să-mi pună o ventuză, dar oferă totuşi nişte gin-tonic. Edouard Baer s-a întors de la Ouarzazate (unde turnează Astérix şi Cleopatra), ca să plece la Mathis Bar (unde se serveşte poţiunea magică). La orele 23, Cécile se ridică să se ducă la bărbată-su. Eu ling scaunul în locul pe care a stat ea. Sunt gelos pe farfurii, pe scaune; aş vrea să fiu un serviciu de ceai, un fotoliu de Mini Austin, un halat de baie de la hotel Lutetia. Critic supraconsumul, dar visez să mă reîncarnez într-un obiect.


Vineri
Puştii ăştia tâmpiţi mor la înghesuială, prin magazine, pentru Play Station 2 şi pentru ultimul Harry Potter. S-ar putea afirma că mesajul Zilei-Fără-Cumpărături nu prea i-a atins pe puţoii ăştia. Avem de furcă, nu glumă, până să le luăm vălul de pe ochi, ăstora de 15-24 de ani.


Sâmbătă
Mi-e târşă să vă narez aventurile mitice ale lui Oscar Dufresne în Tehnitrenul care a dus şapte sute de petrecăreţi la Londra, în ziua de 25 noiembrie 2000. Va trebui să aşteptaţi până luni...


Duminică
Este atât de minunat totul, la cinci centimetri de chipul unei femei pe care poate că o vei săruta. N-ar trebui să te mişti niciodată de acolo. Urmarea este, prin forţa împrejurărilor, mai puţin perfectă.

N-ar fi trebuit niciodată să mă plec asupra lui Claire - cu pielea ei albă şi sănătoasă, în noaptea primăvăratică - de prima oară, când am văzut-o. Ar fi trebuit să păstrez distanţa eternităţii.


Luni
Aş vrea să-mi amintesc de Night Trip: se spune că ar fi fost serata anului. Pare-mi-se că am călătorit la bordul unui Eurostar rezervat de Technikart şi La Fabrique. Cred că îmi amintesc de faptul că unele persoane zâmbeau: Yves Adrien, cu turbanul lui de indian post-atomic, Mazarine Pingeot, care s-a lăsat păgubaşă foarte devreme (ca să-şi scrie articolul pentru Elle?), Jacno şi molanul lui de contrabandă, Patrick Eudeline şi Ann Scott (Romain Gary şi Jean Seberg ai zilelor noastre). Orchestra Don Carlos cânta La Bamba, între două reprize ale dee-jay-ilor down tempo. După aceea, noaptea londoneză îmi pluteşte vag în memorie; era expoziţia aia, intitulată, cu luciditate, Apocalypse, apoi un local de noapte pe trei etaje, care difuza câteva discuri vechi şi bune (When I'm with you, al lui Sparks, şi To cut a long story short, al lui Spandau Ballet), nişte perne pe care m-am tolănit şi am băut, pe urmă Quetsch Le Moult a plecat cu Guillaume Allary, iar o redactoriţă de modă, de la Jalouse, a început să mă sărute foarte bine, pipăindu-mi umflătura din prohab, Doamne Sfinte. După care, dormeam într-un autobuz, pe urmă eram deja în trenul de întoarcere, apoi nimic, gaură neagră. Oare asta să fie ceea ce se cheamă un "colaps", ori numai tunelul de sub Canalul Mânecii?


Marţi
Rup petale de margaretă, gândindu-mă la Claire:
- E tâmpită, puţin, mult, enorm, de speriat, deloc.

Durerea mea este deplină: nu reuşesc s-o uit. De fiecare dată, când o văd, Claire arată mai puţin bine, dar, de fiecare dată, când nu o văd, arată mult mai bine. Este vulgară, zgomotoasă, nebună, râde prea tare, e îmbrăcată cu furca; e o Marlène Jobert a săracului, o sub-sub-Nicole Kidman, poartă papuci în toiul iernii, are o tărtăreaţă de tot râsul, plină de scaune pentru copii, are doi copii făcuţi cu taţi diferiţi, face dragoste ca o apucată, de două, de trei, de patru ori în şir nu-i ajunge, scoate ţipete şi îşi mai pune şi degetele la treabă, este nesătulă şi totuşi blazată, nimic n-o înveseleşte, Claire e tristă, Claire îmi lipseşte, de fiecare dată, când o părăsesc, rămân pustiu. Cineva a trecut prin viaţa mea. E atât de rar să mi se întâmple cineva.


Miercuri
SMS-ul e noul mijloc de comunicaţie, în mare vogă. Toată lumea îşi trimite câteva cuvinţele, în scris, pe telefonul celular. Ne întoarcem la telegramă, la literatura epistolară, la legăturile primejdioase.

Exemplu:
Mi-e dor de tine.
Mâinile tale îmi lipsesc.
Buzele mele îţi cutreieră trupul.
Ich liebe dich.
Mă ud gândindu-mă la tine.
Am vârsta pe care o vrei tu, numele pe care-l vrei tu.
Dacă ne-am duce la Couine?

Bun, de acord, încă nu e chiar ca în Choderlos de Laclos, dar ne îndreptăm treptat într-acolo. Rapiditatea şi discreţia acestor mici mesaje incită la exagerarea sentimentelor, a dorinţelor exprimate în ele. Chiar ieri, o amică se jeluia:
- Mi-e lehamite de "SMS lovers"!


Joi
Imensă revoluţie în Franţa şi nimeni nu pomeneşte de ea! Vasectomia este, în sfârşit, legalizată de Adunarea Naţională. Asta înseamnă că, în curând, legiuni crescânde de Oscari Dufresne se vor putea steriliza voluntar, pentru a se deda păcatelor trupeşti fără precauţii şi fără copii. Oh, bucurie! Oh, fericire! Egoiştii vor înceta, în sfârşit, să se reproducă. Pe când vasectomia rambursată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate?


Vineri
Valérie Lemercier spune:
- Sunt tânără, nu vreau să-mi petrec restul zilelor în faţa emisiunii "Preţul corect"!

Aceasta e o adevărată problemă pentru generaţia mea: nu vrem viaţa pe care au prevăzut-o, pentru noi, părinţii. Suntem ca ei: am vrea să fim şi nesupuşi, dar suntem şi prea puturoşi ca să aruncăm cu bolovanii smulşi din pavaj.


Sâmbătă
Stau alături de Robbie Williams la VIP Room. Poartă un costum turbat, de flanelă, cu dunguliţe, ca un bancher din City. Veste bună: dacă starurile rock se deghizează, de acum, în yuppies, asta înseamnă că pot să scot, în sfârşit, de la naftalină, vechea mea garderobă arogantă, din anii '80, ca să semăn a vedetă.


Duminică
Am dibuit un truc mulţumită căruia poţi pipăi sânii pe gratis: spui că sunt falşi. Atunci, fetele, crăpând de oftică, îşi ridică, fără să stea pe gânduri, tricoul şi te pun să-i palpezi, ca să verifici. Nu trebuie să te laşi convins cu una cu două: e musai să acţionezi ca un profesionist.

Spui:
- Ai suportat bine operaţia? Măi să fie, dar nu se simte deloc siliconul.
- Deloc?! Dar sunt adevăraţi! Pipăie mai bine!

Strip-tease pe daiboj şi pipăială mamară garantată. Nu vă aud! Merci, cine? Merci, Oscar!


Luni
Ar fi bine să mi se întâmple ceva interesant astăzi. Cred că toată lumea ar fi în câştig, pe această pagină.


Marţi
O duc pe surioara unei amice la Chen (cel mai bun restaurant chinezesc din Paris). Descoperind meniul, ea exclamă:
- Dar e greu de ales, sunt în plin stres decizional!

Tinerii se exprimă din ce în ce mai bizar. De exemplu, eu nu ştiu cum se zice "anticonstituţional" în verlan. Cina s-a terminat pe muteşte, din lipsa subiectelor de conversaţie. De când cu Claire, mă protejez din cale afară. Din cauza asta am pierdut-o. Câtă vreme am să dau doar de femei care au o frică nebună de durere, n-am să mă mai îndrăgostesc. Uneori, îmi spun că, într-un asemenea secol, nimeni nu se va mai îndrăgosti. La ce bun? Generaţie în carapace. Lume de insecte. Armată de armuri. Dragostea: câte diviziuni?


Miercuri
Strasbourgul este Amsterdamul fără iarbă cu vânzare liberă (dar vinul de Alsacia este permis). În oraşul gotic, beţia este divină; apa argintie a canalului reflectă casele cu colombage şi cizmele lungi ale prostituatelor estoniene. La Living Room (strada Măturătorilor, nr. 11), ambianţa este de ogeac burghez. Fredonez You are my high, hitul nopţii îngheţate. Este periculos să bei stând jos: nu-ţi dai seama de efect decât când te ridici. Atunci, îţi este peste poate să pleci, aşa că te aşezi la loc şi abia atunci încep cu adevărat belelele. După o varză acră, aterizezi la Aviatori (a căror adresă am pierdut-o). De ce o fi trebuind întotdeauna să alegi între blonde, brune sau roşcate? Eu vreau să ies cu o blună, o brondă şi o boşcată! Este deja ora şapte dimineaţa; mă aflu în imposibilitatea de a mi se scula. Este ora la care săracii se duc la muncă.


Joi
O americancă mă săruta şi ne rostogoleam amândoi pe patul ei, ascultând albumul lui Avril Lavigne - cele mai bune cântece sunt numărul 3 şi numărul 10; în ziua de azi, nimeni nu se mai interesează de titluri, ci de numerele melodiilor, pe care le programează cu repetiţie, prin telecomandă -, iar ea îmi povestea de avorturile făcute şi de căsătoria cu un tâmpit, în timp ce eu îi muşcam umerii chihlimbarii şi braţele sinuoase, lingând-o ca pe un ice-cream şi gândindu-mă "ai grijă de tine", "take care"; mi-o repet şi acum, regretând nespus că nu i-am cerut numărul de telefon. "Ai grijă de tine". Americanii spun "take care" oricui, totuşi eu consider că e o chestie mai intimă decât "I love you". Ai grijă de tine, pentru că n-am să te mai văd niciodată. Sunt triste aventurile de o seară, însă foarte agreabile. Spui cuvinte porcoase într-o limbă străină: "Give me your pussy", "Lick my balls", "I want your ass", "Swallooooow!". Timiditatea dispare în efemer. Aş fi juisat mai puţin dacă aş fi ştiut că o pot face din nou, în fiecare zi.

"Inimi tandre, simţitoare, Ce iubirea osândiţi Pentru că e schimbătoare, Nu vă mai tot jeluiţi: Dacă-amorul poartă aripi, Oare nu-s ca să tot zboare? Oare nu-s ca să tot zboare? Oare nu-s ca să tot zboare?" (Beaumarchais, Nunta lui Figaro, citat de Jean Renoir, ca motto al filmului Regula jocului)

Vineri
Devii celebru ca să agăţi fetele mai uşor, or, ele sunt intimidate tocmai de celebritate, care le face să se retragă, care creează între ele şi tine un soi de barieră imposibil de trecut şi nu atrage decât putorile ariviste, interesatele înverşunate, pizmătăreţele înăcrite, oafele agresive, nebunele complexate. Ultimul meu roman este cartea cea mai bine vândută din librării. Când eram necunoscut, nu îndrăzneam să abordez pe nimeni. Acum, că sunt cunoscut, nimeni nu îndrăzneşte să mă abordeze. Descopăr că celebritatea te ferecă, te constrânge, îţi îngustează viaţa: este o închisoare. Nu mai ai gesturi libere, acte gratuite. Trebuie să-ţi semeni. Nu mai poţi fi decât tu. Multe celebrităţi pleacă să trăiască în străinătate, pentru că le e lehamite să-şi joace propriul rol, le e lehamite să se conformeze propriei imagini. A fi celebru, înseamnă a fi limitat.


Sâmbătă
Pénélope are un telefon care vibrează. Îmi spun că ar trebui să-i ofer unul care sună.


Duminică
Pentru ca oamenii să se îndrăgostească de tine nu sunt o mie şi o sută de metode: trebuie doar să te faci că ţi se rupe complet de ei. Stratagemă infailibilă. Şi bărbaţii, şi femeile sunt la fel: se înnebunesc după cei cărora li se rupe de ei. O iubesc pe Claire pentru că ea nici măcar nu se preface: o doare cu adevărat în cot de mine. Sau ar trebui, mai degrabă, să spun: o doare drept în fund. Asta-i dragostea: s-o faci pe acea persoană, pe care o doreşti cel mai mult din lume, să creadă că te lasă rece. Dragostea înseamnă să joci comedia indiferenţei, să-ţi ascunzi bătăile inimii, să spui invers decât ceea ce simţi. Dragostea este, în mod fundamental, o escrocherie.


Luni
Sunt un vampir: fur viaţa altora, pentru ca să se creadă că este a mea. Sug existenţe. Scriu acest jurnal prin procură. Trebuie să fiu băgat cât mai iute într-o clinică de dezintoxicare sexuală. Nu înseamnă că, dacă suferinţa mea e ridicolă, nu este reală. Sufăr şi îi fac pe alţii să sufere. Nimic nu mă calmează. Această frenezie nu se potoleşte decât atunci când, aflat în taxi, în spatele şoferului, inspir mirosul banchetelor de piele din copilăria mea, fredonând "Love Is All Around", al lui Troggs.


Marţi
Ceremonia de decernare a premiilor The Best, la Hotel George V. Gunter Sachs discută cu Régine, care a promis (din fericire, pentru Brantes) că nu o să plesnească pe nimeni în seara asta. Noua Miss Franţa este din cale afară de radioasă; ar fi trebuit s-o anunţe careva că, gata, a fost aleasă, nu mai este obligată să zâmbească precum o cretină. Alexandre Zouari e şi el aici: de fiecare dată când îl văd pe undeva, am impresia că sunt în filmul Jet Set. Joacă în fimul ăsta de când îl ştiu. Trebuie spus că acest dineu este organizat de autorul unei cărţi omonime: Massimo Garcia, poreclit "nevasta Gretei Garbo", de către prietenii lui cei mai buni. Stéphane Bern rânjeşte:
- A invitat un fals Valentino, o falsă Liz Taylor, dar e ceva şi mai rău: adevărata Gina Lollobrigida!

Ursula Andres îmi decernează o diplomă pentru eleganţă. Fac pe miratul, deşi consider că merit pe deplin această recompensă. Carole Bouquet este roşie de ruşine că se arată la o asemenea sindrofie. Cineva îmi spune:
- Ori ea, ori o maşină de spălat au tot atâta vino-ncoa.

Asta chiar că e o tâmpenie. La poziţia "stoarcere", o maşină de spălat îţi poate oferi multă plăcere. Jean-Jacques Schuhl şi Ingrid Caven supează la masa mea (oare voi figura, în sfârşit, în viitorul lor roman?). Massimo Garcia ne prezintă o încântătoare brunetă:
- Nina. Actriţă. 22 de ani. Nouă.

Fata se ridică des de la masă. Ori ia cocaină, ori are o vezică mică de tot.

Béatrice Dalle nu-şi mai ascunde tatuajul. Îşi aminteşte de mine (i-am luat un interviu pentru VSD). O întreb ce mai face: "rău", zice ea. Tare îmi plac oamenii care folosesc formule de politeţe pentru a striga după ajutor. Christine Deviers-Joncour îmi spune că i-ar plăcea să facă teatru.
- Ca Bernard Tapie?

Ups, nu-i trecuse prin minte. O să se mai gândească la chestia respectivă. De data asta, Frédéric Taddeď nu filmează pe nimeni. Mare ţeapă: poţi spune ce-ţi vine, poţi face ce-ţi tună, nu va fi difuzat nicăieri! Dacă nu mă înregistrează nimeni, atunci nu mai spun nimic interesant. De altfel, sunt convins că, dacă s-ar opri toate camerele, ar amuţi toată lumea.


Miercuri
Pentru ca Nina să nu prindă rădăcini în dormitorul meu, îi spun că am un pat-capcană.
- Îţi jur, face explozie la 4 dimineaţa. TREBUIE SĂ PLECI REPEDE!

Chestia a ţinut: Nina a roit-o. De îndată ce pleacă, îi regret parfumul. Avea ea un simţ al ventuzei profunde, cu limba bine proptită pe dinţii mei! Regret felul ei de a şuşoti, ştergându-şi sânii falşi de cearşafuri, ca şi cum ar fi făcut un compliment:
- Oscar, you are so selfish...

Sunt bolnav sadea. Bine ar fi să-mi explodeze, cu ADEVĂRAT, patul la ora 4 dimineaţa.


Joi
Sunt un batracian. Am un IQ acvatic. E mesajul pe care tocmai l-am primit pe celularul meu Nokia. Celălalt era mai simpatic:
- Căile Domnului sunt nepătrunse, ceea ce nu e cazul meu. Linda.

Mi-ar plăcea să iubesc, dar asta nu se poate la comandă. Oare să fiu deja prea în vârstă?


Vineri
Caut motive ca să mă plâng, dar nu găsesc. Ceea ce îmi oferă unul.


Sâmbătă
De sărbători, cad în adâncul butoiului cu melancolie. Toate familiile astea unite, mirosind a brad! Moş Crăciun e un gunoi menajer!


Duminică
Singur, la bar, burlacul fără familie comandă o votcă. Barmanul îi răspunde:
- Bea mai degrabă un mojito. Aşa, n-o iei prea repede pe ulei.

Până şi personalul de rând se teme de decăderea mea.
- Fii pe pace: paharul meu se termină peste zece minute.


Luni
Pentru a scăpa de angoasa de sărbători a burlacului, mă duc la cel mai frumos hotel din lume: The Datai, situat în Langkawi, o insuliţă din nord-vestul Malaeysiei, exact sub Thailanda. Pe o plajă de nisip alb, sunt câteva vile încântătoare, risipite ici-colo şi înconjurate de o pădure exotică, în care maimuţele scot mici ţipete, pentru a imita filmele cu Tarzan. Aici, totul, în afară de clienţi, este de un gust absolut rafinat; de fapt, ăsta nu-i cel mai frumos hotel de pe planetă, ci cel mai fiţos. Luna trecută, a trecut pe aici Jodie Foster, precum şi Phil Collins. Până şi Chirac a venit aici (mai discret decât la Royal Palm, în Insula Mauritius). Or, abia lungit pe marginea piscinei, pe cine văd? Pe Noel Gallagher, de la Oasis! Noua lui logodnică seamănă cu Meg Ryan. Noel Gallagher în şlapi! Totuşi, este cam aiurea să fugi de Moş Ajun, ca să dai, la celălalt capăt al lumii, peste Moş Crăciun.


Marţi
Am dormit şaisprezece ore. Când e cald, tot turistul se răcoreşte în mare, dar ce te faci când valul are temperatura apei din baie? Acest paradis mi-a fost recomandat de Elisabeth Quin, gurul meu, căreia îi spuneam că, tot apărând cinematograful asiatic, ajunsese să aibă ochii bridaţi. Ştiţi ce reflecţie i-au inspirat vorbele mele?
- Mai bine bridată, decât ridată.

Zâmbesc, gândindu-mă la promptitudinea răspunsului ei şi degustându-mi micul dejun indonezian pe plajă.

Abia după două săptămâni îmi vine în minte replica ideală:
- Ei bine, eu, unul nu sunt nazist, sunt nasigoreng.

Două păsărele blege şi galbene îmi ciugulesc din farfurie.


Miercuri
Când mă lungesc sunt alb, când mă trezesc sunt roşu. Stau mult la soare, citind şi omorând jigăniile care umblă pe mine (furnici roşii, crabi mici, de nisip, păianjeni minusculi, frunze moarte, care, în realitate, sunt fluturi vii, precum şi alte obiecte zburătoare neidentificate). Noel Gallagher a plecat. Păcat. Nici n-am avut timp să-l întreb ce voia să spună cu: "Babyyy / You're gonna be the one that saves meee / and after aaaall / You're my wonderwaaaall". Ce poate să însemne: "Tu eşti zidul visurilor, care mă va salva?" După o oră, printr-una dintre acele coincidenţe care fac ca viaţa să fie magică, găsesc răspunsul în romanul lui Patrick Besson, Accessible à certanie mélancolie: "El nu iubea femeile, credea în ele. Era sigur că una dintre ele - una printre câteva miliarde - îl va salva. Voia s-o găsească înainte să moară".


Joi
Citind ziarele franţuzeşti, aflu că, pentru a primi valize cu bilete de bancă din partea lui Alfred Sirven, numele de cod este Oscar. E de ajuns să telefonezi la Elf şi să spui "am nevoie de serviciile lui Oscar", ca să primeşti purcoiul de la Geneva. Sunt flatat că am servit ca parolă. Aflaţi însă, că, dacă-mi telefonaţi, cerându-l pe Oscar, n-o să vă trimit nici un sfanţ! Deşi... Dacă mă gândesc bine, în cazul în care sunteţi o tânără femeie superbă, nu ezitaţi să-mi scrieţi şi poate că o să vă învârtiţi de "serviciile lui Oscar"............ (N-am înţeles de ce trebuie întotdeauna să te limitezi la trei puncte de suspensie, când poţi pune douăsprezece, pentru ca subînţelesurile deşucheate să fie şi mai pline de înţeles).




Vineri
Continuu să nu fiu luat ostatic în această ţară musulmană. Până la urmă, o să mă simt chiar ofensat.


Sâmbătă
Ador numele purtat de şeful statului malaeysian: Salahuddin Abdul Aziz Shah Alhaj Ibni Ahmarhum Sultan Hishamuddin Alam Shah Alhaj. "Salut, cum te cheamă?" Ăsta trebuie că nu merge prea des la agăţat prin crâşme.


Duminică
Săptămâna viitoare, o să vă povestesc Kuala Lumpur by night...


Luni
Dacă New Yorkul este un oraş în picioare, Kuala Lumpur e un oraş fluorescent, care are în vitrină un diamant mare ca Petronas Twin Towers (cei mai înalţi zgârie-nori din lume). Centre comerciale gigantice deversează Prada, Gucci, Chanel, Hermès peste tot Extremul Orient: Avenue Montaigne face, de acum, turul planetei. La Wind, ca şi la Ra City Bar, se cântă fals melodii veritabile, de Céline Dion. Aici, karaoke încă nu s-a demodat. Beau un Singha, ca să-mi amintesc de Phuket. Afară, un gigantic afiş L'Oréal acoperă un imobil: Virginie Ledoyen măsoară 30 de metri înălţime. Ştiţi cum se spune: "pentru că vreau cu adevărat", în malaeysiană? "Kerana diriku begitu berharga". Pe cine iau cu mine la Regent Hotel? Pe chelneriţa de la Back Room, ori pe curva de la Liquid Club? Nici pe una, nici pe cealaltă: în seara asta mă întorc la hotel cu o franţuzoaică numită Delphine Vallette, care n-arată deloc rău. Mă simt ca Guillaume Canet în The Beach, fără Leonardo Di Caprio, care să-mi sufle drăguţa compatrioată.


Marţi
Întoarcerea la Paris, după Kuala Lumpur, este o revenire cu câteva secole în urmă, în timp ce restul lumii schimbă mileniul. Sufăr din pricina "decalajului orar". Nici măcar nu mai ştiu dacă trebuie să zic bună ziua sau bună seara. Pentru a-mi simplifica viaţa, spun "La mulţi ani". Oamenii au aerul mulţumit; după aia, pot să adorm la masă şi să revăd tăcerea limpede a apelor luminoase.


Miercuri
Nu simt deloc anul ăsta nou. Kubrik ni l-a povestit deja în lung, în lat şi în Tehnicolor: or să fie maimuţe, un pietroi negru pe Lună, staţii orbitale care vor valsa, un ordinator căruia îi vor sări siguranţele şi un sfârşit de neînţeles. M-aş simţi mai bine dacă am trece direct la anul 4001 (dacă nu se GRĂBEŞTE nimeni să modifice calendarul, este aproape sigur că NICI UNUL DINTRE NOI n-o să vadă anul 4001).


Joi
Sunt invitat iar la un dineu şic, la Hotel, pe strada Beaux-Arts, la sindrofia altui Oscar (Wilde), care a decedat în acest loc. Mă dezbrac în camera unde a murit şi cobor, în halat, la supeu. Le prilejuiesc fotografilor un material vizual bun de vândut. Sunt straşnice dineurile astea oferite. Cum devii bogat, cum nu mai plăteşti nimic. Te preumbli din bufete gratuite în serate sponsorizate. Nu se doreşte ca banii bogătaşilor să fie cheltuiţi, pentru că ar fi prea simplu. La restaurant, recunoşti un bogătaş după faptul că e singurul care nu plăteşte nota (fie pentru că e invitat de ataşatul de presă, ca să-i apară poza în Gala, fie pentru că restaurantul e al lui).


Vineri
Sunt Don Juan-ul presei people, Casanova grupului Prisma. Problema mea e că mă îndrăgostesc de îndată ce o iau pe ulei. Lista fetelor de care sunt înamorat în acest moment: Louise, Caroline, Alexandre, Laetitia, Léa, Nicole, Eva, Sabine, Nina, Elena. "Oare de ce să trebuiască să iubeşti rar, ca să iubeşti mult?" întreba Albert Camus în Mitul lui Sisif.


Sâmbătă
Over Side, de pe strada Cherche-Midi, nr. 92, este noul club eşanjist trendy. Un fel de Castel al mileniului al III-lea. Fetele sunt tinere şi drăguţe, gagiii merg pe 31 (deşi suntem în 132). Parcă ne-am afla într-o locantă fiţoasă, doar cu o mică diferenţă: în loc să danseze, oamenii se duc s-o pună. Dar e mult mai cotoios să fii elegant fără haine. Thierry Ardisson găseşte cuvântul potrivit:
- În secolul al XXI-lea, dance floors vor fi înlocuite cu fuck floors.


Duminică
Cititorii mă întreabă de ce este celebru Oscar Dufresne. Ce face în viaţa de zi cu zi? Doar cărţuliile lui? De unde-şi scoate NM-ul (noul mălai)? De ce îi cer autografe trecătorii? Le răspund că, în această nouă lume, oamenii sunt bogaţi de pe o zi pe alta şi celebri pentru celebritatea lor. N-am de ce să mă justific, de vreme ce eu sunt o încarnare a injustiţiei.


Luni
Dragostea modifică meteorologia. Plouă, eşti în cofă; pe celular, îţi defilează nişte nume. Deodată, te opreşti la cel al femeii gândurilor tale şi, hop!, apeşi pe tasta verde. Îi trimiţi un mesaj prin caseta vocală: "mă gândeam la tine" şi, brusc, soarele străluceşte în spatele norilor, păsările cântă în ploaie, tu devii complet diliu, schiţezi un pas de dans, zâmbind gen Gene Kelly (dar în mai reuşit), în jurul tău trecătorii rămân ţuţ... Se prea poate ca temperatura să fie de -120 C, dar tu crăpi de căldură, fiindcă i-ai auzit vocea pe robot.


Marţi
M-a oprit un tip, pe stradă, ca să-mi spună că scriu chestii drăguţe. Îi mulţumesc, dar, după câţiva paşi, cad pe gânduri şi-mi spun că aici e toată problema: scriu chestii drăguţe; aşadar, când o să mă apuc odată să scriu chestii frumoase?


Miercuri
Toată lumea e în limbă după iligibilul Thomas Pynchon. Phony! Mă gândesc la cele trei soiuri de oameni pe care îi întâlneşte Holden Caulfield, din De veghe în lanul de secară, cartea lui J.D. Salinger (alt american solitar): sunt "bastards", "jerks" şi "phonies". Omenirea se împarte în aceste trei categorii: ticăloşii, jigodiile şi impostorii. Dar există şi tipi care fac cumul. Sunt sigur că Salinger ne urmăreşte şi se prăpădeşte de râs deseori, în cabana lui din Cornish, Massachusetts. Pentru noi, Salinger e ca Statuia Comandorului.


Joi
Rămas fără nici un argument, care să-l ajute să-şi mărite exemplarele din Le Monde, Ali, vânzătorul de ziare de pe strada Buci, zbiară:
- Henric al IV-lea asasinat de Ravaillac!

Şi, brusc, oamenii se reped spre el, iar teancul de ziare se epuizează la iuţeală.


Vineri
În programul de festivităţi de la Queen, câteva noi abrevieri la modă:

DVD - Decolteuri Vertiginoase Dior
RP - Ras cu Perdaf
RATP - Raporturi Atât de Transparente şi Profunde
DA - După-amiază Agaţament
BDB - Barul "Darul Beţiei".


Sâmbătă
Aniversarea lui Thierry Ardisson la Chandelles (club eşanjist supraîncâlzit, pentru ca toate clientele să se despoaie la iuţeală). Ochesc o blondă îngrozitor de împopoţonată.
- Cum te cheamă?
- Elsa. Se scrie ca Zelda, numai că dai deoparte "z"-ul de la început şi înlocuieşti "d"-ul cu un "s".
- Just call me Scott. Ştii că am să te mănânc?
- Sper...
- Chandelles e o bombă ca în Roma antică, însă nu-i romantică.
- Am venit în fustă fiindcă asta facilitează accesul, zice Elsa. Are cineva un "chewing gum" (nume de cod pentru "prezervativ")?

Mă ia de mână şi mă duce în fundul culoarului. După câteva clipe (jenante):
- Ce-i cu tine? Eşti impotent?
- Nu: îndrăgostit.


Duminică
"În acest moment, toate fetele care mă aprind s-au stins". Sunt furios, pentru că fraza săptămânii nu e a mea, ci a lui Moix.


Luni
Hotărăsc să inventez o anti-obişnuinţă care va pune bazele unei noi obişnuinţe. Inaugurez o săptămână specială "Franţa profundă". Azi, de exemplu, m-am dus să iau un păhărel la Balto, o bombă afumată, de la Poarta Clignancourt. Am râcâit chiar şi un Morpion, dar n-am câştigat nimic. Va trebui să mă gândesc la crearea unui nou premiu literar, de la anu': Premiul Balto. Când merg, am grijă să mi se vadă din buzunar Le Parisien. La chioşc, am cumpărat Djihad, ultimul SAS.


Marţi
Nevasta lui Ludo, care îl părăsise după ce se certaseră furcă, s-a întors, în sfârşit, acasă. Ludo e foarte sictirit: îl făcusem să redescopere bucuriile burlăciei. Se ştie, doar, prea bine: una regăsită, zece pierdute. Altfel, am fost cu Ann Scott, fascinată de conceptul meu foarte şic cu privire la anti-şic, să savurăm un delicios kebab la Gara de Nord. Eu cu sos alb, ea cu harissa. Îmi plac femeile care mănâncă harissa. Mă emoţionează. Ann Scott a luat de trei ori, dar ochişorii mei din cap au fost ăia care s-au pus pe plâns.


Miercuri
SAS-ul este cu adevărat excelent. De Villiers ar merita Premiul Balto. Altfel, serată de Sfânta Ecaterina, la Centrul Spaniol din Belleville. Mi-am pus pantaloni albi şi santiag-uri albe. Dee-jay-ul optează pentru Il tape sur des bambous, al lui Philippe Lavil. Slow cu o esteticiană din Garches, pe L'Eté indien. Claxonat la Malibu, părăsesc sala în clipa în care începe Confidence pour confidence a lui Jean Schulteiss (1981).


Joi
Cină la Kamukera, un restaurant african super, ţinut de Ketty, o fostă Clodette. Evocăm amintirea lui Claude. Ieşim de acolo electrizaţi. Neo-şicul obligă, aşa că facem dragoste pe best off-ul Midnight Express, al lui Giorgio Moroder.


Vineri
Al dracu' mi-aş mai pune scula între picioarele lui Tanis. Până atunci, însă, îmi pun doar mâna uşurel pe mâna ei.


Sâmbătă
Întâlnit o BNP (Belă Nimfomană Planturoasă), o ANPE (Adolescentă din Nisa, Puţin cam Excitată), o VISA (Vicioasă Indoneziană fără A priori), o AXA (Actriţă de filme X Amatoare de Amor), o BIC (Belă Idioată Caldă), o RDRG (Răpciugoasă Dezmăţată Remarcabil de Gâscă) şi o SNCF (Sfânta Niculina Căutătoarea de Fese). Le agăţ cu toată viteza, luând-o pe scurtătură. Trăim într-o lume de prescurtări. Apoi, serată farmaceutică în sala de festivităţi din Nogent-le-Rotrou. O anume Manuela îmi foloseşte ca pansament pentru spleen. Ajuns acasă la ea, doar în ea m-am simţit acasă la mine. La deşteptare, mi-am dat seama că e urâtă: orgasmul este numit moartea cea mică pentru că n-ar mai trebui să te trezeşti niciodată după cei ai juisat. Asta e: sunt zile în care facem dragoste şi zile în care dragostea ne desface.


Duminică
Nu Claire e aceea care îmi lipseşte, ci lipsa lui Claire, pe care o resimţeam pe vremea când ea nu-mi lipsea. Lipsa nu-i altceva decât o supradoză de vid. Ceea ce-i reproşez vieţii, în general, este existenţa mea, în particular. Am vrut să mă dau rotund cu săptămâna mea şic anti-şic şi îmi dau seama că antineantul este tot neant.


Luni
Montréalul este New Yorkul vorbind franţuzeşte. Un furnicar ultramodern, hiper-fashion, cu totul hype şi underground în cel mai adevărat sens al cuvântului. Québec este Franţa de peste zece ani. Uiţi rapid chiar şi de accentul comic al autohtonilor, iar paternalismul de parizian arogant ţi se transformă în complex de inferioritate. E clar că aceşti canadieni francofoni sunt pe cale să inventeze singura cale de a rezista cu inteligenţă în faţa americanizării. Ei păstrează ceea ce le place de pe continent (rapiditate, eficacitate, tehnologie) şi aruncă tot restul (venalitatea, anglicismele şi pe Roch Voisine).


Marţi
Beau nişte porto la Sofa (Rachel West, nr. 451), înconjurat de tinere femei care sunt în pericol de a se pricopsi cu un guturai la buric. Afară e un frig polar, dar ele nu renunţă la tricourile din cale afară de scurte. Mai târziu, adormit în apartamentul meu de la Reine Elizabeth, voi visa nişte burice care strănută. (O să încerc s-o las mai moale cu iarba lui Maurice G. Dantec: are un conţinut prea mare de THC).


Miercuri
Aici, fufele sunt numite "agasante". Am mereu aceeaşi durere: privesc frumuseţea în faţă, dar ea nu se uită la mine. Ce păcat, cu toată zăpada asta, care nu se topeşte. Cel mai bun mijloc de a te descotorosi de o fată drăguţă e să te culci cu ea. Locuitorii din Québec au dreptate: fufele ne agasează; problema e că ne dăm în vânt după această chestie agasantă, numită dorinţă.

Jules Renard, care a spus totul despre toate cele, în Jurnalul lui, a găsit o expresie frumoasă pentru a descrie inimile largi, aşa cum e a mea. La 31 mai 1892, nota: "O inimă de douăzeci şi cinci de tacâmuri". A uitat, doar, să precizeze că, în momentul în care se strânge masa, rămân multe farfurii sparte.


Vineri
Cină la Continental cu Isabelle Maréchal, o animatoare TV care face treabă ca Christine Bravo, are fizicul lui Ophélie Winter şi creierul lui Anne Sinclair. Încântătoare, dar prea dă din coate ca să ne ajungă din urmă pe Herby, pe Felipe şi pe mine, în turneul nostru de inspecţie la Sofa, apoi la Living şi la Jai Bar, de unde vom fi mătrăşiţi la ora 3 dimineaţa (unul dintre rarele defecte ale legislaţiei nocturne din Québec este faptul că seamnă leit cu legea britanică). După ce am navigat în bandă, ne băgăm în scutece fără să fi pus mâna pe vreo blondă, doar aşa, de fun! I-am tras aşa o bătută! (Încerc să mă exprim pe limba cetăţenilor din Québec: franceza celui de-al treilea mileniu seamănă mult cu argoul futurist creat de Anthony Burgess, în Portocala mecanică).


Sâmbătă
Secretul meu? Mă fac că scriu şi, profitând de ocazie, scriu.


Duminică
Claire îmi scrie: "Am să te aştept toată viaţa, cu condiţia să mă suni cât mai curând". Prea târziu, prefer să-mi amintesc de suferinţa noastră, în loc să transform această pasiune imposibilă în incompatibilitate amoroasă. Astăzi, trăiesc cu privirea îndreptată către viitoarea mea femeie. De aceea le schimb des: nu sunt în căutarea unor femei noi, ci a ultimei. Ştiu că, undeva, o femeie pe care încă nu o cunosc mă aşteaptă.


Luni
După douăzeci de ani, regăsesc starea pe care mi-o creau cântecele lui Elton John, atunci când aveam şaisprezece ani. Friends, Border Song, Tiny dancer, Skyline pigeon, Mona Lisas and Mad Hatters, Levon, Grey Seal, I need you to turn to, This song has no title, Goodbye yellow brick road, Sixty years on, Michelle's song, Into the old man shoes, We all fall in love sometimes, Pinky: cele mai frumoase melodii din viaţa mea. Orice cititor, care n-are habar de compoziţiile lui Elton John din anii '70 şi îl ia drept un buflei grăsan cu ochelari caraghioşi, din show-biz-ul englez, este rugat să închidă mintenaş această carte. Singur, în camera mea cu pereţii tapetaţi în verde sau bleu, priveam ore în şir cum se învârteau discurile maică-mii pe platanul pick-up-ului - nu pârâiau aşa rău ca azi - şi mi se făcea cald în pântece, eram fericit şi totodată nefericit, îndrăgostit de toate fetele de la Liceul Montaigne... Sunt un romantic obsedat sexual. Ceea ce nu este incompatibil, de vreme ce eu exist şi plâng adesea, stând desculţ, în vârful patului.


Marţi
Cele trei fraze pe care trebuie să le rosteşti pentru a rupe o legătură: "te părăsesc", "între noi totul s-a sfârşit" şi "nu te mai iubesc". Atât timp cât nu sunt formulate, mai există o cale de întoarcere. Poţi să te ciorovăieşti cât vrei cu celălalt, poţi să-l faci şi poate să te facă în toate felurile. Dar, în ziua în care aceste fraze au fost spuse, s-a terminat: au efectul unui clichet şi e imposibil să mai revii. Sunt asemenea unor cuvinte de trecere care blochează trecerea, sunt un "Sesam, închide-te" al dragostei.


Miercuri
Există 6 miliarde de locuitori pe această planetă şi, dintre ei, 3,5 miliarde sunt femei. Dacă se estimează că există o tipă trăsnet la mia de femei, înseamnă că, pe Terra, sunt 3,5 milioane de femei superbe, pentru care orice heterosexual şi-ar da viaţa fără să stea pe gânduri. Din aceste 3,5 milioane de creaturi, o sută sunt staruri de cinema, o altă sută sunt top-model, rămânând 3.499.800 de frumuseţi necunoscute care-ţi iau piuitul. Ca să te culci cu toate, am calculat că ar trebui să faci dragoste de 10 ori pe zi, timp de o mie de ani. Dacă raportăm acest număr la cele 2,5 miliarde de gagii în rut, care doresc neîncetat o vampă frumoasă, rezultă că 3.499.800 împărţit la 2.500.000 = mai puţin de o şansă la mie. Matematic vorbind, 999 de terrieni din 1000 vor fi frustraţi de dictatura frumuseţii. Nu degeaba li se spune femeilor fatale "trăsnet" sau "bombe": sunt nişte potenţiale Dicke Bertha.


Joi
Am obţinut totul prea de tânăr. Din cauza asta, oamenii îmi poartă pică, şi, asemenea şeicului arab din reclama pentru Renault Clio, mă bat pe umăr, zicându-mi:
- Nu eşti destul de bătrân, fiule!


Vineri
Ca s-o sâcâi pe Laetitia, tipa din Lille, îi spun că o să i-o trag alteia, gândindu-mă la ea. Dar ea îmi zâmbeşte tandru, fiindcă, în ciuda tuturor eforturilor, nimic din făptura mea nu izbuteşte s-o exaspereze. Îmi spune cu vocea ei mieroasă:
- Prefer să i-o tragi ei, gândindu-te la mine, decât să mi-o tragi mie, gândindu-te la ea.


Duminică
Îmi închei săptămâna "Elegantly wasted", cum zicea grupul INXS, înainte de a i se sinucide vocalistul. Jean Eustache avea dreptate: căutăm o mamă şi, în acelaşi timp, o curvă. Iar femeile sunt la fel ca noi: vor un tată şi, în acelaşi timp, un gigolo.



Luni
O chestie penibilă: să aştepţi o femeie la un rendez-vous, într-un loc pe unde trece multă lume (priviri pline de speranţă aruncate necunoscutelor care intră în cafenea şi obligaţia de a-ţi aranja iar freza, după fiecare decepţie, păstrându-ţi o aparenţă de demnitate). Altă chestie penibilă: să fii în acelaşi loc, dar să nu ai rendez-vous cu nimeni. Singura chestie care e mai rea decât să iei o ţeapă, e să n-ai pe nimeni care să ţi-o dea.


Marţi
M-am întâlnit întâmplător cu Claire: mare decepţie. În amintirea mea, era mult mai frumoasă, iar eu o iubeam mult mai mult; savuram fiecare secundă. (Cu ea, secundele durau mai mult decât nişte secunde. Fiecare secundă parcă era cea dintâi). Iar acum - puf! - vraja s-a rupt, magia nu mai acţionează. Din lene, orgoliu, teamă de suferinţă, ne-am îndepărtat unul de celălalt, iar sentimentele noastre s-au veştejit, fără putinţa de a le mai readuce la viaţă. Nu mai vedeam decât o roşcovană smucită, cu sânii fleşcăiţi, cu haine vulgare, cu machiaj strident. Doar fluturele tatuat pe piciorul ei drept îmi mai amintea că era cu adevărat cea care mă înnebunea de dorinţă doar cu câteva săptămâni în urmă. M-am gândit la ce a scris Paul-Jean Toulet în Amica mea Nane: "Căci el mai ştia şi ce gafă vecină cu sacrilegiul era să reiei relaţia cu o femeie, după o despărţire îndelungată; era la fel ca vinul de Jurançon pe care, după ce ai băut din el, îl laşi să se trezească în sticlă, devenind, în curând, doar un topaz insipid". Este unul dintre lucrurile care s-au scris cu cea mai crudă exactitate despre dragostea ce s-a stins, această pălălaie devenită o flăcăruie pâlpâindă, acest vin preţios devenit poşircă. Sfârşitul oricărei cristalizări e un sacrilegiu; un păcat capital, prin omisiune. Când dispreţuieşti o persoană pe care ai iubit-o, te insulţi pe tine însuţi.


Miercuri
Ea mi-a strigat:
- Ai să sfârşeşti singur ca un rahat!
I-am răspuns:
- Mai bine aşa, decât să sfârşesc singur cu un rahat!


Joi
Pénélope mă sună ca să-mi spună că a fost fericită, în sfârşit, sâmbăta trecută, de la ora 21,17 la ora 21,42. Am implorat-o să nu-mi povestească. Eu sunt împotriva fericirii. Ar trebui să se organizeze manifestaţii împotriva oamenilor fericiţi. Marşuri ale tăcerii, în care depresivii ar defila, cu mutra de un cot, agitând pancarte: "Nu bucuriei de a trăi!", "Opriţi fericirea!", "Hedonism? Nu, mulţumim!".

Ar fi trebuit să mă combin cu Pénélope, atunci când mă voia. Este încântătoare şi nebunatică. Dar, după gustul meu, nu prea avea sâni. Şi, pe urmă, şi-o punea cu Ludo fără să-mi spună. Ce vacă: dacă mi-ar fi povestit, m-ar fi excitat la culme. Asta i-ar fi suplinit lipsa sânilor!


Vineri
Aseară, amicul meu, Guillaume Rappeneau, i-a răspuns unui bou care îi cerea adresa pe e-mail:
- Rappeneau@pupămăncur.com!

După aia, cafteală generală, echimoze pentru toată lumea, câte un rând de hematoame la toţi.


Sâmbătă
Ludo e trist.
- De ce eşti trist?
- Mi-am lăsat amanta.
- Ah, da? Ai o nouă amantă?
- Păi, te cred, altfel la ce mi-ar folosi că sunt însurat?
- Şi, atunci, de ce ai lăsat-o?
- Pentru că îşi dădea cu prea mult parfum.
- Cum?
- Păi da: când mă întorceam acasă, nevastă-mea mă lua tot timpul la trei-păzeşte, aşa că am preferat s-o las baltă.

Doamnelor şi domnişoarelor care ne citiţi, dacă aveţi un amant însurat, fie-vă milă de nevastă-sa, nu vă parfumaţi cu parfumuri ameţitoare: nici cu "Coco", nici cu "Poison", nici cu "Obsession", dar, mai ales, în nici un caz cu "Rush". Fiţi milostive. Mulţumiri anticipate de la ele şi de la ei.


Duminică
De fapt, e uşor să strici totul, atunci când ţi-e bine cu cineva: e de-ajuns să-i spui: "te iubesc".


Luni
Nu dau decât de cretini de-ăia tineri, care nu vor "să se lege la cap". În timp ce mie, care am treizeci şi, ca mâine, patruzeci de ani, dacă îmi place ceva e tocmai "să mă leg la cap": să înlătur ceea ce scârţâie în viaţa mea de bou şi să refac toată lumea, în jurul meu. Dacă vrei să exişti trebuie "să te legi la cap" necontenit. Să te legi la cap şi să dai cu el de pereţi. Astăzi, Descartes ar spune: "Mă leg la cap, deci exist".


Marţi
Ludo aşteaptă al doilea copil! Mă anunţă cu o mutră de înmormântare, care are darul de a mă scoate din sărite:
- Problema voastră, a ăstora însuraţi, este că regulaţi fără cauciuc. Ce dracu, doar nu eşti obligat să repopulezi întreaga planetă!
- Dar mai lasă-mă, dracu'-n pace! Eu sunt mulţumit! Ador copiii!

Îl cred pe cuvânt. Face el întotdeauna pe nefericitul, în faţa mea (ca să-mi facă plăcere), dar, în fond, este încântat. Această progenitură îi flatează virilitatea. Încerc un contraatac:
- Le-ai văzut degetele alea mici întinse: sunt "Invadatori", se strecoară printre noi, se infiltrează ca să ne ia locul!
- Tu nu pricepi că, atunci când se întind spre tine, mânuţele astea... Aoleu, te fac praf, îţi jur... Da' şi eu, nu ştiu ce dracu' m-o fi apucat, să fac dragoste cu nevastă-mea...
- Nu eşti sănătos! În ziua de azi, nimeni nu mai face aşa ceva!
- Ştii bancul cu ăla care s-a dus la Lourdes cu nevastă-sa?
- Nu.
- Ei bine, nu s-a petrecut nici o minune, e tot cu ea.

Asta-mi place la Ludo: spune întotdeauna bancuri de sfârşit de banchet, la începutul mesei.


Miercuri
Ce mă sâcâie cel mai rău, cu procesul lui Roland Dumas, e că riscă să-mi demodeze pantofii Berluti.


Joi
Era o vreme când mălaiul curgea valuri-valuri, în ţările capitaliste. Era de ajuns să te pleci şi să-l aduni. Din fericire, rămâneau câteva persoane care refuzau să se plece.


Vineri
Aseară, Ann Scott găseşte un mod original de a mă lua în pleasnă:
- Zău, sunt de-a dreptul jenată că părăseşti cinci fete pentru mine.

Aşa sunt unele zile. Înainte de asta, îmi lăsase un mesaj pe robot şi, când am sunat-o, am dat de căsuţa vocală. După aceea, m-a sunat din nou, dar eram într-o reuniune şi îmi închisesem celularul. Şi-a lăsat iar numărul de mobil la căsuţa mea vocală. Când am sunat-o eu, îşi închisese încă o dată celularul. După un alt mesaj de-al meu, mi-a răspuns, dar s-a întrerupt convorbirea, din cauză că intram într-un tunel. Am format numere de telefon din oraş. Ne-am tot chemat în gol toată ziua. Prefer să cred că am alergat unul după celălalt.