Dragostea durează trei ani

Născut în 1965, într-o familie înstărită, Frédéric Beigbeder şi-a început cariera la 24 de ani, licenţiat fiind în marketing şi publicitate. A făcut critică literară, cronică de televiziune şi a lucrat în lumea publicităţii. Şi-a atras succesul prin publicarea romanului 199 000 lei (99 francs sau 14,99 euros), text anarhic şi savuros ce contestă sistemul social în ansamblul său şi pe cel publicitar îndeosebi.

Protestatar învederat, este la rândul lui contestat, în măsura în care chiar el ar corespunde tiparului uman pe care-l denunţă: omul de media. Dar tocmai de aici i se trage succesul. Sinceritatea dezarmantă de scriitor îl fereşte de fapt de ipocrizie: nu s-a considerat niciodată altceva decât i se reproşează că este.

Dragostea durează trei ani face parte dintr-o trilogie care a debutat cu Memoriile unui tânăr ţicnit. Povestea trilogiei, Beigbeder o rezumă dezarmant de simplu: "în primul volum mă îndrăgosteam, în al doilea mă însuram, în al treilea divorţam şi mă însuram din nou". În acest ultimul volum, amorul are un timp de evoluţie şi disoluţie inconturnabil: trei ani. Sătul până la greaţă de Anne, splendida lui soţie, Marc Marronnier se îndrăgosteşte isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorţează de Anne (cei trei ani de supravieţuire a dragostei se scurseseră) şi reuşeşte, după teribile tribulaţii, s-o divorţeze şi pe Alice. Cu care se căsătoreşte. Romanul uzează, ca şi 199.000 lei, de acelaşi cinism sulfuros, aplicat acum sentinţelor despre iubire. Concluzia pulverizează aşteptările: bărbatul, fiind structural poligam, este nevoit să zappeze toate femeile pe care le întâlneşte.

Tradusă în zeci de limbi şi înregistrând tiraje mai mari chiar decât binecunoscuta 14,99 euros, această carte redă cu umor o poveste de dragoste postmodernă şi profund autobiografică.


Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.

La început, totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe faţa Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezele cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil - de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă.

În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îţi înţelegi soţia "din priviri"; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îţi este soră; chestia asta te flatează, dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, când, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii?

În al treilea an, nu te mai abţii să te uiţi după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbeşti cu soţia ta. La restaurant, stai ore în şir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieşi în oraş din ce în ce mai des: asta îţi este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea vine şi momentul în care nu-ţi mai poţi suporta nevasta nici o secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privinţa căruia nu te-ai înşelat: viaţa e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt. În al treilea an, ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.


Ca să conduci bine când ai luat-o pe ulei, este de-ajuns să virezi între clădiri. Marc Maronnier acţionează acceleratorul, ceea ce are ca efect sporirea vitezei scuterului. Se clatină printre maşini. Când le atinge, acestea fac semne cu farurile şi claxonează ca la nunţile de ţoape. Ironia sorţii: Maronnier tocmai îşi serbează divorţul. În seara asta, este la turul numărul 5 bis şi nu trebuie să piardă vremea: cinci locante într-o seară (Castel - Buddha - Bus - Cabaret - Queen) înseamnă deja o chestie cotoioasă, aşa că imaginaţi-vă cum trebuie să fie cea de a cincea bis care, după cum o indică şi numărul, este executată de două ori în noaptea respectivă.

El iese de multe ori singur. Tipii mondeni sunt fiinţe solitare, pierdute într-o mulţime de cunoştinţe vagi. Strângerile de mână au darul de a-i face să se simtă în siguranţă. Fiecare nouă pupătură pe obraz e un trofeu. Îşi dau iluzia importanţei salutând oameni celebri, în timp ce ei înşişi nu se învrednicesc să facă nimic cu mânuşiţele lor. Se aranjează în aşa fel încât să nu frecventeze decât locuri extrem de zgomotoase, ca să nu fie nevoiţi să vorbească. Petrecerile i-au fost lăsate omului ca să-şi ascundă gândurile. Puţini tipi cunosc atâta lume, cum cunoaşte Marc, şi puţini sunt atât de singuri, cum este el.

În seara asta nu e o petrecere ca toate celelalte. Este propriul său divorţ-party! Ura! A început prin a cumpăra câte o sticlă în fiecare stabiliment. Şi s-ar părea, de asemenea, că a dat iama binişor prin ele.

Marc Maronnier, eşti Regele Nopţii, toată lumea te adoră; oriunde te duci, patronii de crâşmă te pupă-n bot, treci peste cozile de la intrare, ai masa cea mai bună, cunoşti numele de familie ale tuturor oamenilor, râzi de toate glumele lor (în special de cele mai lipsite de haz), ţi se dau droguri pe gratis, apari în poze peste tot şi fără nici un rost, este incredibil de câtă trecere ai ajuns să te bucuri în societate doar în câţiva ani de cronică mondenă! Un nabab! "Mondanitor"! Păi atunci, spune-mi şi mie, ca să pricep, de ce şi-a luat valea nevastă-ta?
- Ne-am despărţit de comun dezacord, mormăie Marc, intrând la Bus. Apoi, adaugă:
- M-am însurat cu Anne fiindcă era un înger; şi tocmai ăsta e motivul de divorţ. Am crezut că eram în căutarea dragostei, până într-o zi, când am înţeles că tot ce voiam era să fug de ea.

Îngerul tăcerii şi-a fâlfâit o clipă aripile, după care Marc a schimbat subiectul:
- Ei, drăcie, a exclamat, fetele de aici sunt bunuţe, ar fi trebuit să mă spăl pe dinţi înainte. Hei! Domnişoară, sunteţi frumoasă ca un vis. Aş putea să vă scot hainele, vă rog?

Aşa e Marc Maronnier: face pe scârbosul, în costumul lui de catifea, pentru că îi este ruşine să fie tandru. Tocmai a împlinit treizeci de ani: vârsta aia parşivă, la care eşti prea bătrân ca să fii tânăr şi prea tânăr ca să fii bătrân. Face totul pentru a-şi confirma reputaţia, astfel încât să nu decepţioneze pe nimeni. Voind să-şi îngroaşe dosarul de presă, s-a transformat, încetul cu încetul, în propria sa caricatură. Îl oboseşte să demonstreze că este bun şi profund, aşa că face pe hahalera superficială, adoptând un comportament dezordonat şi chiar supărător. Prin urmare, este vina lui dacă nu vine nimeni să-l consoleze, când strigă pe ringul de dans: "Iupi! Am divorţaaaat!" Razele laser sunt singurele care îi pătrund în inimă, ca tot atâtea săbii.

Curând vine şi clipa în care a face un pas după altul devine o operaţiune complicată. Se urcă pe scuter bălăbănindu-se. Noaptea este geroasă. Apăsând cât poate pe manete, Marc simte cum îi curg lacrimi pe obraji. Vântul e de vină, cu siguranţă. Pleoapele îi rămân ca de marmură. Nu poartă cască. La Dolce Vita? Care Dolce Vita? Unde s-o fi dus? Prea multe amintiri, prea multe lucruri de uitat, e treabă grea să ştergi toate astea, va trebui să retrăiască atâtea momente plăcute, pentru a înlocui frumuseţea dinainte.

Se întâlneşte cu nişte amici la Baron, pe Avenue Marceau. Şampania te costă ochii din cap, iar fetele aşijderea. De exemplu, dacă vrei să faci dragoste cu două fete, dai şase miare, în timp ce o singură fată e trei miare. Nu scad din tarif nici să le pici cu ceară. Cer cash; Marc iese să scoată bani de pe card, de la un bancomat. Ele îl duc la hotel, se despoaie în taxi, îl sug într-o înţelegere deplină, iar el le apasă pe cap. În cameră, fetele se ung cu cremă parfumată; el o regulează pe una, în timp ce aceasta o linge pe cealaltă; după o vreme, incapabil să juiseze, simulează orgasmul, apoi se duce în baie să arunce discret, în pubelă, prezervativul gol.

În taxiul cu care se întoarce, la revărsatul zorilor, aude:
"Alcoolul are gust de fiere
Trecut-a ieri ca o părere
Orchestra cântă îmbrăcată
În haină ponosită
Viaţa mea cea dezlânată
Şi-atât de pustiită".
(Christophe, Frumosul Bizar)

Se hotărăşte ca, de acum încolo, să se masturbeze întotdeauna înainte de a ieşi în oraş, ca să nu mai fie ispitit să facă tot ce-i vine pe chelie.


Bună ziua la toată lumea, aici e autorul. Vă urez bun-venit în creierul meu, scuzaţi-mă de deranj. Gata cu păcăleala: am luat hotărârea să-mi fiu propriul personaj principal. De obicei, ceea ce mi se întâmplă nu e niciodată grav şi nimeni din jurul meu nu moare din această pricină. De exemplu, n-am pus niciodată piciorul în Sarajevo. Dramele mele se desfăşoară în restaurante, în localuri de noapte şi în apartamente decorate cu muluri. Chestia cea mai dureroasă care mi s-a întâmplat în ultima vreme este că n-am fost invitat la parada de modă a lui John Galliano. Şi, dintr-o dată, poftim: mor de supărare. Am cunoscut o perioadă în care toţi amicii mei se puseseră pe băutură, apoi una în care se drogau, după aia una în care se însurau şi acum o traversez pe cea în care toţi divorţează, după care mor. Asta se petrece totuşi în locuri vesele, cum este cel de aici, de la Voile Rouge, o plajă din Saint Tropez, unde este foarte cald şi se eurodansează sus, pe bar, iar lumpencurviştinele în bikini, sunt duşuite - pentru a se răcori - cu şampanie Cristal Roederer de un miar sticla de 75 de centilitri, care le este suptă, după aceea, din buric. Sunt înconjurat de râsete silite. Am poftă să mă înec în mare, dar prea sunt multe jet-skiuri.

Cum am putut lăsa aparenţele să-mi dicteze viaţa în asemenea hal? Se spune deseori că "trebuie salvate aparenţele". Eu, unul, zic că trebuie asasinate, fiindcă ăsta e singurul mijloc prin care te poţi salva.


La Paris există unele locuri în care - pe timp de iarnă - este mai frig decât în altele. Degeaba tot bei alcooluri tari, aici, parcă suflă viscolul până în fundul barurilor. Era glaciară a venit mai devreme. Chiar şi mulţimea te face să dârdâi.

Am făcut lucrurile aşa cum se cuvine: născut într-o familie bună, am învăţat la liceul Montaigne, apoi la liceul Louis le Grand, am făcut studii superioare în institute unde am întâlnit oameni inteligenţi, i-am invitat la ceaiuri dansante, iar unii dintre ei au mers chiar până acolo încât mi-au dat de lucru, m-am însurat cu cea mai drăguţă fată pe care o cunoşteam. De ce este atât de frig aici? În ce moment m-am rătăcit? Eu, unul, nu ceream altceva decât să vă fac pe plac; nu mă deranja chiar aşa de tare să fiu la locul meu. De ce să n-am şi eu dreptul ăsta? De ce, în locul fericirii simple, care îmi fusese fluturată prin faţa ochilor, n-am găsit decât o complicată degradare?

Sunt un om mort. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un chef de somn imposibil de stăpânit. Mă îmbrac în negru fiindcă sunt în doliu după mine însumi. Port doliu după omul care aş fi putut fi. Mă preumblu cu un pas neabătut pe Rue des Beaux-Arts - strada pe care a murit, ca şi mine, Oscar Wilde. Mă duc la restaurant şi nu mănânc nici o îmbucătură. Chelnerii sunt jigniţi fiindcă nu mă ating de farfuriile lor. Dar cunoaşteţi voi oare morţi care să-şi termine felul principal lingându-se pe bot? Prin urmare, tot ce beau e pe burta goală. Avantaj: beţie rapidă. Inconvenient: ulcer la stomac.

Nu mai zâmbesc. Este peste puterile mele. Sunt mort şi îngropat. N-am să fac copii. Morţii nu se reproduc. Sunt un mort care strânge mâna oamenilor de prin cafenele. Sunt un mort mai degrabă convivial şi foarte zgribulit. Cred că sunt persoana cea mai tristă pe care am întâlnit-o vreodată.

La Paris - pe timp de iarnă - când termometrul coboară sub zero grade, făptura umană are nevoie de săli dosnice, luminate la căderea întunericului. Acolo, ascunsă în mijlocul turmei, poate, în sfârşit, să se pună pe tremurat.


Poţi să fii înalt, brunet, şi să plângi. Pentru a face asta, e de ajuns să descoperi dintr-o dată că dragostea durează trei ani. Este genul de descoperire pe care nu i-l doresc nici celui mai mare duşman - ceea ce este o figură de stil, fiindcă n-am aşa ceva. Snobii n-au duşmani, dar încearcă să-şi facă, de-aia îi vorbesc de rău pe toţi cei din jur.

Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: "Dacă mă părăseşti, mă OMOR".
În al doilea an spui: "Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă".
În al treilea an spui: "Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie".

Nimeni nu te avertizează că dragostea durează trei ani. Complotul dragostei se bazează pe un secret bine păstrat. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt - din punct de vedere chimic - dispare după trei ani. Am citit într-o revistă pentru femei că dragostea este o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sistemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Tandreţea nu înseamnă altceva decât endorfine (opiul cuplului). Societatea te înşală: îţi vinde marea dragoste, când, de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.

De altfel, statisticile arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile (mă întreb ce s-o fi petrecând în ultima jumătate de zi...), iar, la Paris, două cupluri căsătorite din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. În anuarele demografice ale Naţiunilor Unite, specialiştii din domeniul recensămintelor îi chestionează, cu privire la divorţ, pe locuitorii din şaizeci şi două de ţări, încă din 1947. Majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsătorie (ceea ce înseamnă că demersurile au fost începute la sfârşitul celui de-al treilea an). "În Finlanda, Rusia, Egipt, Africa de Sud, sutele de milioane de bărbaţi şi de femei studiate de ONU, care vorbesc limbi diferite, exercită meserii diferite, se îmbracă în mod diferit, manipulează monede, rostesc rugăciuni, se tem de demoni diferiţi, nutresc o infinitate variată de speranţe şi visuri... cunosc cu toţii un vârf al curbei divorţurilor exact după trei ani de viaţă în comun". Această banalitate nu este decât o umilinţă în plus.

Trei ani! Statisticile, biochimia, propriul meu caz: toate arată că durata dragostei rămâne mereu aceeaşi. Tulburătoare coincidenţă. De ce trei ani şi nu doi sau patru sau şase sute? După mintea mea, asta confirmă existenţa celor trei etape pe care le-au evidenţiat atât de des Stendhal, Barthes şi Barbara Cartland: Pasiune - Tandreţe - Plictiseală, ciclu cu trei faze ce durează, fiecare, un an - triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.

În primul an, cumperi mobila.
În al doilea an, muţi mobila.
În al treilea an, împarţi mobila.

Cântecul lui Ferré rezuma totul: "Cu timpul, iubirea dispare". Cine eşti tu, să cutezi a te măsura cu nişte glande şi cu nişte neurotransmiţători care te lasă baltă, inevitabil, la data prevăzută? Poţi, la o adică, să iei în discuţie lirismul poetului, dar, dacă te pui cu ştiinţele naturii şi cu demografia, ţi-ai asigurat înfrângerea chiar din start.


M-am întors acasă într-un hal fără de hal. Ei, fir-ar al dracu', ce porcărie să fac asemenea chestie la vârsta mea! Cultul clondirului mai merge la optsprezece ani, dar la treizeci e ceva jalnic. Am ciugulit o jumătate de ecstasy, ca să iau la mozol nişte necunoscute. Altfel, aş fi fost prea sfios pentru a-mi încerca norocul. Numărul de fete pe care nu le-am sărutat niciodată de teamă să n-o zbârcesc este incalculabil. Şarmul meu e acela de a nu şti dacă am sau nu şarm. La Queen, cele două blonde drăgălaşe şi abţiguite, care îşi vârau limba în urechile mele, creând un efect de gâlgâială stereofonică, m-au întrebat:
- Mergem la tine sau la noi?

După ce le-am tras o ţocăială colectivă amândurora (şi după ce le-am muşcat cei patru sâni), le-am răspuns ţanţoş:
- Voi la voi şi eu la mine. N-am cauciucuri şi, pe urmă, în seara asta îmi serbez divorţul; tare mi-e teamă că n-o să mi se scoale.

După ce m-am dat jos de pe scuter, mi-am regăsit apartamentul pustiu. Pumnul angoasei m-a izbit în stomac: deşteptarea de după X. N-am nevoie de aşa ceva; ce folos să-ţi petreci seara fugind de tine însuţi, dacă, după aia, tot te prinzi, la tine acasă. În buzunarele paltonului, am dat peste nişte cocaină rămasă pe un fund de plic. Am tras-o pe nas chiar din hârtie. Asta o să-mi amorţească spleen-ul. Pe vârful nasului mi-a rămas puţin praf alb. Acum mi-a fugit somnul. Zorii au venit, Franţa o să se apuce de lucru. Şi, în timpul ăsta, un adolescent întârziat o să stea neclintit ore în şir. Prea turtit ca să poată dormi, citi sau scrie, am să stau cu ochii în bagdadie, strângând din dinţi. Aşa cum arăt, aprins la faţă şi cu nasul alb de praf, mă văd în oglindă ca un clovn în negativ.

Azi n-o să mă duc la muncă. Mândrie de a fi refuzat o partuză bisexuală, a doua zi după divorţ. Lehamite de fetele astea cu care te culci, dar lângă care deteşti să te trezeşti.

În afară de o cratiţă cu lapte, care dă pe dinafară, nu există pe toată faţa pământului o chestie mai sinistră decât mine.


Să repetaţi des aceste trei fraze:

1) FERICIREA NU EXISTĂ.
2) DRAGOSTEA ESTE IMPOSIBILĂ.
3) NIMIC NU ESTE GRAV.

Nu râdeţi, pare o tâmpenie, dar reţeta asta poate că mi-a salvat viaţa atunci când ajunsesem la fund. Încercaţi-o când o fi să faceţi următoarea depresie nervoasă. V-o recomand.

Iată şi o listă de cântece triste, bune de ascultat la vremea când o iei din nou în sus, pe pantă: April come she will, al lui Simon şi Garfunkel (de 20 de ori), Trouble, al lui Cat Stevens (de 10 ori), Something in the way she moves, al lui James Taylor, Et si tu n'existais pas, al lui Joe Dassin (de 5 ori), Sixty years on urmat de Border Song al lui Elton John (de 40 de ori), Everybody hurts al lui REM (de 5 ori), Quelques mots d'amour al lui Michel Berger (de 40 de ori, dar nu vă fuduliţi prea tare cu treaba asta), Memory Motel al lui Rolling Stones (de 8 ori şi jumătate), Living without you al lui Randy Newman (de 100 de ori), Caroline No al lui Beach Boys (de 600 de ori), Sonata Kreutzer a lui Ludwig van Beethoven (de 6000 de ori).

Bun concept pentru un compil; am chiar şi sloganul:
"Este Compilul Cătrănit,
De gânduri negre chinuit".


Am treizeci de ani şi încă nu-s în stare să mă uit în ochii unei fete drăguţe fără să roşesc. Atâta emotivitate mă consternează. Sunt prea blazat pentru a mă îndrăgosti cu adevărat şi totuşi prea sensibil pentru a rămâne indiferent. Pe scurt, prea slab pentru a rămâne însurat. Dar ce m-o fi apucat? Evident că ispita de a vă trimite la cele două volume precedente e mare, dar, la urma urmei, n-ar fi fair-play, dat fiind că aceste capodopere romantice au fost date la topit puţin după succesul lor de stimă.

Aşadar, să facem rezumatul episoadelor anterioare: eram un petrecăreţ înverşunat, produs de soi al societăţii noastre bazate pe luxul inutil. Născut la 21 septembrie 1965, după douăzeci de ani de la Auschwitz, în prima zi de toamnă. Am venit pe lume în ziua în care frunzele încep să cadă din copaci, în ziua în care zilele încep să descrească. Poate că de aci mi se trage temperamentul posac. Îmi câştigam existenţa înşirând cuvinte prin jurnale şi pe la agenţiile de publicitate - acestea din urmă prezentând avantajul de a plăti mai scump pentru un număr de cuvinte mai redus. M-am făcut cunoscut prin petrecerile pe care le-am organizat la Paris, într-un moment când, la Paris, nu mai erau petreceri. Asta n-are nimic de-a face cu cuvintele şi totuşi în felul ăsta mi-am făcut un nume, probabil fiindcă, în epoca noastră, cei ce înşiră cuvinte sunt socotiţi mai puţin importanţi decât oamenii cu poza publicată în paginile destinate evenimentelor nocturne, din unele reviste.

Pe cei interesaţi de biografia mea i-a surprins că m-am căsătorit din dragoste. Într-o zi, am crezut că zăresc eternitatea într-o privire albastră. Eu, care îmi duceam viaţa alergând de la o sindrofie la alta şi de la o ocupaţie la alta, ca să n-am vreme să fiu deprimat, mi-am închipuit că sunt fericit.

Anne, soţia mea, era ireală, de o frumuseţe luminoasă, aproape imposibilă. Mult prea frumoasă pentru a fi fericită, dar asta n-am aflat decât prea târziu. O priveam ore în şir. Uneori, îşi dădea seama şi îmi reproşa: "Nu te mai uita atâta la mine, îmi striga, mă deranjează!" Dar spectacolul meu preferat ăsta era: s-o urmăresc în tot ce făcea. În general, băieţii aşa ca mine, care s-au socotit pociţi, în copilărie, sunt atât de uimiţi când reuşesc să cucerească o fată drăguţă, încât o cer de nevastă la iuţeală.

Urmarea nu străluceşte prin originalitate: ca să nu intrăm în detalii, să zicem că ne-am instalat într-un apartament prea mic pentru o dragoste atât de mare. Cert este că ieşeam prea des în oraş, aşa că am fost târâţi într-un vârtej destul de tulbure. Lumea zicea despre noi:
- Ăştia doi ies foarte des.
- Da, săracii... Rău trebuie să le mai meargă!

Oamenii nu greşeau în totalitate, chiar dacă erau încântaţi să aibă măcar o dată, la petrecerile lor fâsâite, o fată drăguţă.

Aşa e viaţa: cum eşti niţeluş fericit, cum are ea grijă să te cheme la ordine.

Ne-am fost infideli, rând pe rând.

Ne-am lăsat aşa cum ne-am luat: fără să ştim de ce.

Căsătoria este o uriaşă maşinaţie, o escrocherie infernală, o minciună organizată, în care ne-am pierdut ca doi copii. De ce? Cum? Foarte simplu. Un tânăr cere mâna femeii pe care o iubeşte. Lui îi ţâţâie fundul de frică, e înduioşător, transpiră, bâiguie, iar ea, ea are ochii strălucitori, râde nervos, îl pune să repete întrebarea. De îndată ce ea a spus da, pe cap le cade brusc o întreagă listă de obligaţii: cine şi prânzuri în familie, planuri pentru masa festivă, probe pentru rochia de mireasă, ciorovăieli, interdicţia de a râgâi sau pârţâi în faţa socrilor, stai drept, zâmbeşte, zâmbeşte, e un coşmar fără sfârşit şi ăsta nu-i decât începutul. După aceea - o să vedeţi - totul este organizat în aşa fel încât să se deteste reciproc.