Soţia lui / Vineri Seara

Scriitoare franceză, Emmanuèle Bernheim şi-a câştigat renumele o dată cu apariţia acestor două romane, primul fiind recompensat în anul 1993 cu Premiul Médicis, celălalt transformat în scenariu al filmului Friday Night (regizori: Claire Denis şi Bruno Pasery).

Soţia lui: o poveste clasică şi elegantă despre adulter.
Vineri seara: o noapte de dragoste senzuală şi fără cuvinte.

Scrise în stil minimalist, cele două romane răspund perfect ideii de scenariu de film. Deşi, în mod paradoxal poate, ele au şi tonul unei confesiuni. Confesiune aparent plată, fără efuziuni stilistice, decupând sigur şi fără pic de metaforă trăirile personajelor. Nu conţine gânduri, nu face filosofie. Nici nu acuză, nici nu salvează.

Un colţ de stradă, un stâlp, un umeraş, paşii bărbatului, carnea femeii: simple fragmente şi un timp mut al mişcării. Bernheim te transformă în privitorul plasat în spatele ecranului. Rătăcit în pânzele realului. Ar putea fi un Lynch din care am scuturat visceralul. Ar putea fi un Godard încetinit şi dezmembrat. Ar putea fi Gară pentru doi, fără trenuri şi săli de aşteptare. Aceste romane-scenariu sunt scrise în colaborare cu mintea cititorului. Motor!


Note critice:

1. Precum un surâs evanescent, timpul romanelor lui Bernheim este suspendat între prozaic şi ireal. Ce semnifică această provocare a rutinei? O libertate câştigată, o durere viitoare, un adio adresat tinereţii? Nimeni nu o va şti. Este secretul unei adevărate capodopere.
(Le Monde)

2. Uşor enigmatic, stilul narativ al lui Bernheim este simplu, sacadat şi tare ca o ceaşcă de expresso. Sentimente, obsesii, secrete: Suffice to say, it's all very French!
(Publisher's Weekly)




A doua zi, când ieşiră din cafenea, rămaseră o clipă unul în faţa celuilalt. De pe buzele întredeschise ale lui Thomas ieşeau aburi şi respiraţia îi mirosea a cafea. Interiorul gurii lui trebuie să fi fost cald şi avea, cu siguranţă, gustul cafelei dulci. Nu se îmbrăţişară. Doi muncitori de pe şantier, ce stăteau în picioare la bar, îi priveau atent prin geam. Şi, de pe trotuarul opus, o femeie bătrână care aştepta un autobuz îi surâdea lui Claire. Era una dintre pacientele ei.
Se despărţiră.
Hotărâră să nu se mai întâlnească la cafenea, ci acasă la Claire, seara, după consultaţii.

Thomas va veni la ora opt.
Claire privea fix pendula din cabinetul ei. Era opt fără douăzeci, ultima ei pacientă întârziase cu zece minute.
În sfârşit, sosi. Era foarte palidă şi părea că suferă. Se aşeză cu grijă într-unul din cele două fotolii şi, făcând o grimasă, îşi sprijini mâna stângă pe braţul fotoliului. Claire îi puse mai multe întrebări. Avea treizeci de ani şi era casieră în supermarketul din vecinătate. Repetând mereu acelaşi gest cu braţul stâng, gest prin care făcea ca fiecare articol să treacă prin faţa aparatului de citit codurile, ea ajunsese să aibă nişte dureri îngrozitoare ce coborau din cot până la mână. Şi durerea creştea pe zi ce trece. Nu putu să se dezbrace singură. Claire o ajută cu blândeţe şi o examină.
Nevralgie cervico-brahială. Îi prescrise un antiinflamator şi un analgezic. Şi o radiografie a coloanei cervicale. Îi dădu un concediu de zece zile.
Femeia îi ceru voie să rămână în sala de aşteptare, căci soţul ei urma să vină să o ia cu maşina. Locuiau departe.
Claire o instală pe canapea şi îi rezemă spatele de nişte perne.
Se auzi soneria. Era Thomas. Îl introduse în camera ei şi închise uşa în urma lui. Puse lângă pacienta ei tot felul de reviste şi se duse la Thomas.
Vorbeau în şoaptă. Se priveau, îşi surâdeau. Dar nu se îmbrăţişară. Claire era atentă la zgomotele din sala de aşteptare. Nu se auzea nimic, nici chiar fâşâitul uşor al paginilor vreunei reviste. Nimic. Femeia nu citea. Probabil că stătea aşezată pe canapea, în poziţia în care o lăsase Claire, dreaptă, nemişcată, neîndrăznind să se clintească din loc de teama de a nu stârni durerea.

Soţul ei veni să o ia abia la ora opt şi jumătate.
Câteva minute mai târziu, Thomas plecă. Claire rămase singură. De acum încolo nu va mai primi pacienţi după ora şapte.



Fie că el se întindea peste ea, fie că ea se întindea peste el, buzele lor nu se despărţiră.
Dacă braţul drept al unuia se depărta puţin de trupurile lor ce formau parcă un tot, braţul stâng al celuilalt venea imediat să-l acopere.
Erau aproape de aceeaşi înălţime.
Astfel, începând de la degetele de la picioare şi până la frunte, Thomas se lipea de trupul lui Claire şi Claire de cel al lui Thomas.

El se îmbrăcă. Ea rămase culcată.
El se aplecă deasupra ei şi o sărută din nou.
Apoi plecă.
Claire auzi o maşină demarând. Alergă la fereastră, dar nu văzu nimic. Bara de protecţie, aripile şi partea de jos a portierelor maşinii lui Thomas erau probabil murdare de noroiul de pe şantier. Şi, cu siguranţă, era o maşină cu patru uşi, pentru familiile cu copii. Camera i se păru, deodată, foarte liniştită. Nu avea nimic de aranjat. N-avea de spălat nici un pahar, căci Thomas nu băuse nimic, nu trebuia să usuce nici un prosop, căci el nu se spălase. Thomas nu lăsase nici o urmă. Doar cuvertura de pe pat era puţin şifonată. În acel moment Claire văzu, lângă pat, o punguţă din hârtie aurie, ruptă. O luă de jos şi surâse. În baie, apăsă cu piciorul pe pedala pubelei. Capacul se ridică. În fundul pubelei, ce era aproape goală, se afla un mic obiect, rotund şi lucitor. Claire îngenunche şi îl luă în mână. Era prezervativul pe care îl folosise Thomas.
Îl puse în punguţa lui ruptă. Şi îl aşeză în sertarul biroului, la un loc cu bucăţile de zahăr şi cu spatula din plastic.
Nu va lua masa acasă. Nu înlocuise lampa cu halogen a lui Michel. Încăperea era întunecată.
Se duse să mănânce singură într-o braserie luminată.
Chelnerii se înghesuiau s-o servească şi ea glumi cu ei.
Cartofii prăjiţi erau atât de buni, încât mai comandă o porţie.



Claire se trezi frântă de oboseală.
Imediat ce se punea în mişcare, îşi simţea fiecare muşchi. De aceea se sculă de pe scaun tot timpul.
În timpul zilei, se strădui să-şi simtă durerile din muşchi.
Asculta zgomotul lucrărilor. Uneori, în vacarm, o voce încerca să se facă auzită. Poate că era a lui Thomas.

La prânz, cumpără şampanie, pastis şi suc de fructe. Avea acasă whisky şi bere aduse de Michel.
Thomas putea să aleagă.

Înainte de sosirea lui, Claire luă o lampă din cabinetul ei şi o puse în priză în camera ei. În locul ei o puse pe aceea adusă de Michel.
Imediat ce intră, Thomas o strânse în braţe pe Claire.
Nu băură nimic.

Thomas plecă. Claire îşi apropie obrazul de perna pe care îşi pusese el capul şi aspiră adânc. Dar nu regăsi mirosul lui Thomas. Nu simţi nimic.
Se ridică din pat, deschise televizorul şi dădu sonorul mai tare. În acel moment, îşi dădu seama că, în mod maşinal, îşi strângea coapsele una de cealaltă. Era inutil. Din pricina prezervativului, sperma lui Thomas nu-i va curge între picioare.
Durerile musculare dispăruseră.
Rămase o clipă nemişcată în mijlocul încăperii.
Brusc, îşi reveni. Îşi luă carnetul de telefoane. Le va telefona tuturor prietenilor, chiar şi celor cu care nu se mai întâlnea de mult.
Va ieşi în fiecare seară şi nu va mai rămâne singură după plecarea lui Thomas.
Răsfoi carnetul: la litera K, se opri şi se uită la numele care figurau acolo. Cu un scris atent, scrise Kovacs Thomas. Dădu puţin înapoi. De două ori câte şase litere. Literele "o" şi "a" din prenume corespundeau cu cele din nume. Thomas Kovacs. Suna bine.
Luă cartea de telefoane. Găsi vreo patruzeci de Kovacs, dar nici un Thomas. Locuia probabil într-un cartier mărginaş. Într-o casă cu grădină. O construise el însuşi sau, dacă nu, se mulţumise să-i aducă îmbunătăţiri.
Construise un garaj pentru maşina lui şi pentru maşina cu două portiere a soţiei lui. Tot aici îşi puneau cele patru biciclete, aliniate la perete, de la cea mai mare la cea mai mică.
Claire închise cartea de telefoane, îşi consultă carnetul cu numere de telefon şi ridică receptorul. Va avea grijă să nu-şi fixeze întâlnirile pentru cină înainte de ora nouă.



Sâmbătă, după consultaţii, Claire se hotărî să-şi cumpere un parfum. Intră într-un magazin mare şi merse de la un stand la altul, descoperind uneori mirosul vreuneia dintre pacientele ei. Când începu s-o doară capul, alese o apă de toaletă care i se păru mai uşoară. Mai cumpără un şal negru şi o fustă neagră, scurtă. Imediat ce ieşi din magazin, regretă că le-a cumpărat. Thomas nu era deloc atent la îmbrăcămintea lui Claire. N-avea timp pentru asta. Imediat ce sosea, o strângea în braţe. Traversau sala de aşteptare sărutându-se, mergeau atât de strâns îmbrăţişaţi, încât se călcau pe picioare şi chiar se împiedicau. Şi râdeau în timp ce se sărutau. Apoi încercau să se dezbrace sărutându-se întruna. Ea nu se îmbrăca din nou decât după plecarea lui Thomas.
Atunci când şi cum să vadă el cum era îmbrăcată?
Michel insista să o ajute să-şi aleagă hainele. Niciodată nu ţinuse seama de părerea lui. Îi recomanda întotdeauna ce-i venea mai rău. Fără îndoială că dorea ca ea să nu-i placă nici unui alt bărbat în afară de el.

Când ajunse acasă, se parfumă şi se îmbrăcă cu hainele cele noi. Sună telefonul. De îndată ce recunoscu vocea lui Michel, Claire, cu un gest aproape involuntar, îşi trase în jos fusta cea neagră, ca să-şi acopere coapsele. Michel se scuză că n-o sunase. Se gândise mult şi trebuia neapărat să o vadă şi să-i vorbească. Ea fu de acord să ia masa de prânz împreună a doua zi.
Când Michel puse receptorul jos, ea începu să-şi descheie copcile de la fustă. Dar imediat se răzgândi şi trase fermoarul.
Era liberă să poarte ce voia.

Cină la Marie, cea mai bună prietenă a ei.
Marie născuse cu două luni în urmă, dar era din nou la fel de subţire ca şi înainte de sarcină. Claire se duse în camera copilului. Bernard, tatăl, era aplecat deasupra leagănului. Când Claire intră, el nu-şi ridică privirea spre ea. Fredona o melodie sau murmura ceva. Claire se uită atent la el. Bernard continua să nu-şi dea seama de prezenţa ei.
Ce vârstă aveau oare copiii lui Thomas? Erau cu siguranţă foarte mici şi poate că, în acest moment chiar, Thomas le spunea o poveste sau le cânta un cântec de leagăn, un cântec unguresc. Şi nu asculta nimic altceva decât respiraţia lor uşoară, şi nu vedea nimic altceva decât ochii lor care se închideau.
Claire luă o păpuşă muzicală şi trase de şnur. Când auzi muzica, Bernard se ridică.
- Doarme.
Ieşiră din încăpere.
Ea se duse la Marie în bucătărie. Peste tot erau numai biberoane.
Claire nu-i va vorbi despre Thomas.





Fereastra, un colţ al camerei, peretele, ea înainta pe bâjbâite. Era cât pe ce să se lovească de ghetele lui. Şosetele lui Frédéric erau făcute ghem înăuntru. Le luă, îşi luă mantoul din cuier şi ieşi fără zgomot. Lăsă uşa întredeschisă. Dacă se va trezi, o va chema, îl va auzi.
Îşi puse mantoul, îşi puse şosetele şi se duse în camera învecinată.
Nu avea de ce să aprindă lumina. Obloanele nu erau închise, lucirile slabe de afară luminau cât de cât încăperea. Laure nu avea nevoie să vadă mai bine.
Se apropie de fereastră şi o deschise.
Sprijinindu-se în coate, contemplă strada, calmă, pustie, trotuarul unde, după ce se sărutaseră, aspirase aburul alb de pe buzele lui Frédéric. Şi şoseaua pe care o traversaseră, mână în mână, ca să ajungă aici, la hotel.
Aerul rece o făcea să lăcrimeze. Închise fereastra.
Se întinse pe pat.
Vedea, lângă uşă, umeraşul de sârmă care, de când intrase, se balansa întruna. Închise ochii. Fără Frédéric, încăperea asta nu era nimic altceva decât o cameră de hotel, tristă şi goală.
Şi fără mirosul lui, patul mirosea urât, a apă de Javel. Laure începu să tremure. Aproape întotdeauna era aşa, imediat ce se depărta de el, îi era frig. Din fericire, şosetele lui Frédéric îi ţineau cald. Surâse. Erau mult prea mari pentru ea şi, în semiîntuneric, picioarele ei semănau cu două urechi mari de iepure.
Deodată, surâsul îi îngheţă pe faţă.
Nu-l va putea părăsi pe bărbatul acesta.
Dintr-o săritură, se ridică în picioare.
Se va duce lângă el, el se va trezi şi ea îi va vorbi.
Înainte de a ieşi, se opri. Nu se va întoarce niciodată în încăperea asta. Nu se va mai despărţi de Frédéric.
Dădu un bobârnac umeraşului şi închise uşa după ea.
Peretele, colţul camerei, fereastra. Laure îşi scoase mantoul şi şosetele.
Frédéric se întorsese pe o parte, ea se culcă lângă el, lipindu-şi coapsele de ale lui, pântecele de pântecele lui, buzele de ceafa lui.
Cum putuse, chiar şi numai pentru o clipă, să se lipsească de căldura lui?
De acum încolo, vor dormi împreună în toate nopţile.
În locul patului ei stricat, va cumpăra unul nou, mai îngust, în care, la cea mai mică mişcare, se vor atinge.
Frédéric se mişcă, muşchii spatelui său atinseră uşor sânii lui Laure.
Ea se lipi şi mai mult de trupul lui.
De ce nu se trezea?
Îi atinse uşor ceafa cu gura. El aplecă puţin capul şi îşi descoperi gâtul şi mai mult. Oare continua să doarmă?
Buzele lui Laure urcară până la locul unde încep firele de păr, acolo unde acestea nu sunt încă decât ca un puf.
Frédéric fu cuprins de un tremur. O mângâie pe sâni, Laure respiră mai adânc.
El se depărtă de ea, se întinse.
Se trezise.
Se întoarse, acum stăteau faţă-n faţă în întuneric.
Rămaseră astfel, foarte aproape unul de celălalt, nemişcaţi.
Nu se vedeau, nu se atingeau, dar ea inspira răsuflarea lui Frédéric, iar el inspira răsuflarea lui Laure.
Şi apoi, în acelaşi moment, scoaseră acelaşi suspin, şi se întâlniră.
Laure se întoarse pe spate, târându-l după ea pe Frédéric.
El se desprinse imediat, bombăni ceva şi se ridică.
Îl auzi cum scotoceşte prin haine.
Laure suspină. Prezervativele: cât pe ce să uite de ele.
Se apropie de ea şi aruncă aşternuturile.
Laure rămase nemişcată. Întinsă pe pat, aştepta ca el să se întindă deasupra ei.
Voia să-l simtă apăsând-o cu toată greutatea lui.
Se aplecă deasupra ei.
Îşi aşeză mâinile pe palmele deschise ale lui Laure şi se sprijini pe ele.
Îşi îndoi coatele.
Şi, treptat, trupul lui se lăsă în jos, se lăsă în jos, până când acoperi trupul lui Laure.
Piept, pântece, coapse, braţe, era aşezat peste ea cu tot trupul.
Lui Laure i-ar fi plăcut ca el să fie şi mai greu încă.
Îşi înălţă capul şi buzele ei veniră în întâmpinarea buzelor lui Frédéric.
Picioarele i se desfăcură.
Şi trupurile lor se uniră.
Se sărutau, saliva li se contopea.
Transpirau, sudorile li se amestecau.
Mai repede, mai tare, încet, mişcările şoldurilor lor se armonizau.
Dintr-o dată, coapsele lui Laure strânseră între ele trupul lui Frédéric, atrăgându-l şi mai mult înspre ea.
Laure îşi trase braţul şi şi-l puse pe gură. Trupul ei, până şi trupul ei mirosea a apă de toaletă, a tutun şi a piele.
Respiraţia i se opri, muşchii i se încordară.
Mirosul lui Frédéric devenise, în sfârşit, şi mirosul ei.
Braţul îi căzu, picioarele i se desfăcură.
Începea iar să respire.
Gura lui Frédéric coborî în lungul gâtului ei şi i se opri pe umăr.
Buzele lui întredeschise i se plimbau pe piele, în sus şi în jos, catifelate, uşoare.
El respira din ce în ce mai repede.
Brusc, gura îi rămase aproape nemişcată.
O apăsă pe pielea lui Laure.
Ea simţi un contact sec şi dur.
Şi dinţii lui Frédéric se strânseră pe carnea de pe umărul ei.
Laure se încordă.
Nu.
François.
Nu voia semne, urme, nimic.
Îl respinse pe Frédéric.
Imediat, dinţii lui îi dădură drumul şi gura i se desprinse de pe umărul lui Laure. Trupul lui păru, dintr-o dată, mai uşor. Şi nu se mai mişcă.
Piept, pântece, coapse, braţe, era aşezat în continuare cu tot trupul pe trupul ei, dar nu mai erau lipiţi unul de celălalt.
Erau unul peste altul, atât.
Ce se întâmplase? De ce îl respinsese?
Îl strânse lângă ea cu toată puterea. El o lăsă să-l strângă.
Rămaseră aşa o clipă, apoi el se desprinse din strânsoare.
Salteaua se lăsă puţin într-o parte, Frédéric se aşezase pe marginea patului.
Laure aşteptă cu nerăbdare să vadă flacăra brichetei, să simtă mirosul de tutun.
Nimic. Frédéric nu fumă.
Se ridică şi ieşi din încăpere.
Când apăsă pe comutatorul de pe culoar, în crăpătura uşii apăru un lung dreptunghi de lumină albă.
Apoi se auzi zgomotul apei.
Şi dacă se hotăra să plece?
Îl respinsese, cum ar putea acum să-l reţină?
Se întorcea. Uşa se închise şi se făcu din nou întuneric.
Frédéric se culcă din nou. Laure îl auzi cum îşi aranjează perna.
Nu pleca.
Tresări când, cu un gest brusc, el trase cearşafurile peste ei, peste trupurile lor pe care le despărţea, acum, toată lăţimea patului.
Îi întorcea spatele, era sigură.
Şi, de data asta, el nu-i va mai rosti numele, nu va spune nimic.
Nu se vor mai apropia unul de altul.
Se va aşterne tăcerea.
Tăcerea. Pleoapele lui Laure se închideau.
Simţea răcoarea aşternuturilor pe picioarele ei, greutatea păturii.
Va adormi.
Şi dacă se va trezi prea târziu?
În dimineaţa asta urma să se mute.
Astăzi se va instala la François.
Nu, nu trebuia să doarmă.
Încercă să deschidă ochii, dar nu izbuti.
Era toropită, trupul ei refuza să se mişte, şi totuşi, pentru o clipă, i se păru că unul dintre braţe se depărta de ea şi se întindea spre cealaltă parte a patului, spre Frédéric.