Cum să nu dai chix ca femeie

Carmen Rico-Godoy este, fără îndoială, una dintre cele mai cunoscute scriitoare şi ziariste spaniole ale ultimelor decenii. Se naşte la Paris, în 1939, pe 30 august, "din întâmplare" - cum va mărturisi mai târziu, acolo unde mama sa, Josefina Carabias, o celebră ziaristă spaniolă a anilor '40, se refugiase din cauza regimului instaurat în Spania de Francisco Franco - El Caudillo. Totuşi, în 1944 se întorc la Madrid, unde Carmen Rico îşi începe studiile, iar câţiva ani mai târziu, la numai 16 ani, călătoreşte împreună cu familia sa în Statele Unite. Aici va studia Ştiinţele Politice la Universitatea Georgetown, din Washington D.C., iar după terminarea facultăţii, îşi va obţine, la Paris, masterul în Relaţii Internaţionale.

Odată încheiate studiile, pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde va fi nevoită să lucreze ca asistentă medicală, fotograf, profesoară, traducătoare şi interpretă. Peste câţiva ani, se va întoarce la Madrid şi îşi va începe cariera de ziaristă la revista Cambio 16, căreia îi va rămâne fidelă până ce moartea o va răpune, după ani de chinuitoare suferinţă, pe 11 septembrie 2001.

Figură atipică în lumea literară spaniolă, Carmen Rico trăieşte din plin, se căsătoreşte de două ori, are un fiu, călătoreşte, scrie în mai multe ziare şi reviste, militează fervent pentru emanciparea femeii, este membră fondatoare a Clubului Fumătorilor Toleranţi, iar în ultimii ani de viaţă este colaboratoare a postului de televiziune SER, la emisiunea: "A vivir que son dos días" (Trăieşte, că viaţa-i scurtă!).

Celebritatea şi-o câştigă, în mod neechivoc, de-abia în 1990, când publică primul său roman "Como ser una mujer y no morir en el intento" (Cum să nu dai chix ca femeie), carte care sparge toate tiparele literare şi care nu poate fi încadrată în nici un şablon stilistic. Poate doar cel al prozei umoristice. Acestui roman îi urmează şi altele: "Como ser feliz y difruatarlo", "Cuernos de mujer", "La costilla de Adánn", "Cortados, solos y con (mala) leche", "Fin de Fiesta", şi ultima operă, neterminată, "Tirar a matar".

Cu romanul său Cum să nu dai chix ca femeie, Carmen Rico-Godoy creează un nou stil romanesc. În pofida faptului că proza umoristică ar putea fi considerată subspecie literară, autoarea demonstrează că naraţiunea antrenantă, împletită cu reflecţii de bun-simţ, pornind de la doctrina feministă şi înţesată de un umor acid, poate construi o scriitură care să genereze mai apoi epigoni. Astăzi, Rico-Godoy are în lumea literelor spaniole o pleiadă de urmaşi care îi cultivă stilul.

Într-o cheie umoristică şi având ca suport o fermecătoare şi caustică satiră, drama romanului se construieşte simplu. Viaţa de zi cu zi a unei familii de nivel mediu-înalt, compusă dintr-o soţie, ziaristă celebră, un soţ, om de afaceri de succes şi trei copii, din trei căsnicii diferite.

Carmen, protagonista romanului, este o ziaristă apreciată care începe să-şi dea seama că anumite aspecte ale vieţii sale de femeie truditoare sunt foarte diferite de cele ale bărbaţilor. Şi aceasta numai pentru că este femeie. Soţul său, Antonio, o iubeşte, dar îi impune să intre în rolul tradiţional al femeii supuse. Nici la serviciu nu este tratată de la egal la egal de către colegii săi, care par a-i fi superiori doar pentru că sunt bărbaţi.

Tema romanului este, aşadar, foarte actuală: poţi să fii soţie devotată, grijulie şi tandră, fără să te anulezi ca profesionistă în meseria ta? Poţi să fii o mamă dedicată trup şi suflet copiilor tăi fără să renunţi la alte vise şi proiecte? Poţi să le ţii piept colegilor de serviciu fără să te simţi frustrată de succesul lor? Se simte singură o femeie căsătorită? Poţi, într-adevăr, trăind într-o lume a bărbaţilor, să nu dai chix ca femeie?

(Ana-Maria Tămaş)



Viaţa îmi e destul de complicată. Am trei copii şi trei bărbaţi. Vrăjitoarele şi ghicitoarele mi-au spus întotdeauna că numărul meu norocos este trei. Măcar că nu înţeleg prea bine ce are de-a face cu norocul cel de-al treilea soţ, de pildă, domnul acesta ce stă tolănit în şezlongul de pe plajă, lângă mine, şi sforăie fără să-i pese de ce zice lumea!

Hotărât lucru, pe plaja asta demenţială, nimănui nu-i pasă de celălalt. Nu vroiam să vin la Marbella anul ăsta şi, oricum, nu în august. Cineva ar trebui să ia odată o decizie în ceea ce priveşte luna asta: să o elimine din calendar sau poate să modifice sistemul de învăţământ, astfel încât şcoala copiilor să înceapă în iunie şi nimeni să nu poată merge în august în concediu.

Cam tot ce se întâmplă în luna asta-i rău, chiar şi ziua mea de naştere, de pe treizeci. Fiecare zi e mai scurtă decât cea de dinainte. Când nu e căldură toridă, bate vântul sau se iscă incredibile furtuni. Cel mai rău pentru mine e partea a doua. Vântul mă face şi mai nebună decât spun soţul meu sau foştii mei soţi că aş fi. Şi dacă într-adevăr sunt atât de dusă cu pluta, e din vina lor şi a vântului. Până şi căţelei mele, Ada, îi distruge moralul. Ada - datorită eroinei romanului lui Nabokov, trebuie să lămuresc lucrul ăsta, pentru că multă lume crede că e un diminutiv de la Adelaida sau cam aşa ceva - când bate vântul de la răsărit, se bagă sub pat şi nu iese nici să facă pipi.

Şi mie mi-ar plăcea să mă bag în pat când bate vântul ăsta, aşa, ca azi. Dar Antonio, cel de-al treilea soţ, a insistat că trebuie să mergem la plajă, cu sau fără vânt de la răsărit.
- Bine, păi, du-te tu! Eu rămân acasă. Am de citit şi, în afară de asta, azi aş vrea să gătesc, să zicem. De mers la plajă, chiar că n-am chef!

Asta i-o spuneam în timp ce spălam vasele de la micul dejun.
- Nici vorbă! Cum o să rămâi aici? Nu îţi plăcea ţie aşa mult la mare? N-am venit aici ca să mergem la plajă? Şi, în afară de asta, de ce să găteşti, dacă mâncăm acolo? Iar apoi o să cinăm cu Mariano şi Chelo.
- Nu, nu, te rog, cu Mariano şi Chelo, nu! Nu mi-ai spus nimic!
- Cum să nu, ţi-am zis aseară. Au sunat chiar când erai în grădină şi a rămas să cinăm azi. Şi apoi sunt destul de simpatici, pe tine te apreciază mult, iar Mariano e foarte amuzant.
- Foarte... În curând o să fie pe post de pisică neagră.

Antonio se apropie de mine, trecu nevătămat prin aura mea ciufută şi prin iradiaţiile mele de furie şi mă sărută delicat pe gât, gest care întotdeauna mi s-a părut de o tandreţe irezistibilă. Aşa că i-am spus, înapoindu-i sărutul:
- Bine, bine. Vom merge să cinăm cu prietenul tău Mariano, atât timp cât vântul ăsta n-o să ia pe sus restaurantele.
- Nu, măi femeie! Bine, hai să mergem la plajă puţin! În zile din astea vine mai puţină lume, iar marea este minunată şi mai limpede.
- Nu, serios, eu rămân aici.
- Fără tine mă plictisesc. Dacă tu nu mergi, nici eu nu merg.

Oh, doamne! De ce cad mereu în aceeaşi capcană? De ce sunt o pradă atât de uşoară a şantajului sentimental? De ce nu pot să spun simplu, cu o voce calmă şi cu un surâs larg: "O să vezi cum n-o să te plictiseşti fără mine. Hai, du-te la plajă, că eu rămân aici. Dragul meu, cât de mult te iubesc!"

Sunt incapabilă. În astfel de cazuri, în mod inevitabil fac întotdeauna două lucruri: unu, îi reproşez într-o manieră urâtă, prepotenţa, egoismul şi lipsa de respect faţă de ceea ce eu am chef sau n-am chef să fac; doi, îl însoţesc la plajă ciufută, disimulând frustrarea şi lehamitea de a face ceva ce nu vreau să fac.
- Bine, dragă, bine! - am zis, scoţându-mi şorţul furioasă şi m-am dus în dormitor.

Am vârât, cu o bruscheţe nepotrivită, într-o sacoşă de plajă, soluţia de bronzat, prosoapele, radioul portativ, cartea pe care o citesc, două cămăşi, portofelul, cheile, o pilă de unghii, un pieptene cu ţepi mari, suplimentul ziarului El País de duminica trecută, un pix, ca să rezolv cuvinte încrucişate, o şapcă cu bor şi un măr. E incredibil câte lucruri sunt necesare la plajă.
- Hai, hai să mergem! Oricând doreşti! - i-am spus, aşezându-mă în faţa lui, ceva cam instigatoare, cu sacoşa în mâna stângă şi cheile de la maşină în dreapta. Conduci tu sau conduc eu?

Vedeam în ochii lui că sărisem calul. Primul meu bărbat mi-ar fi dat deja două buşituri şi la orele astea ale soirée-ului - în acest caz ale matinée-ului - am fi fost în plină luptă pe câmp deschis. Sigur că Joao era brazilian, iar brazilienii, în special Joao, trec direct la subiect cu mult mai repede decât ceilalţi muritori.
- Ceea ce vreau să spun - am continuat, lăsând sacoşa de plajă pe jos - este: de ce trebuie să fac mereu ce vrei tu? De ce nu pot să fac ce vreau eu?

Antonio închise ziarul, îl îndoi fără îndemânare şi mă privi. Privirea lui se îndulcise sau cel puţin reflecta indiferenţa obişnuită, lucru care mă liniştea. Aveam senzaţia de a fi trecut prin faţa unui pluton de execuţie înarmat şi gata de tragere şi de a fi ieşit nevătămată. Proasta-dispoziţie subită care mă invadase părea că s-a evaporat, lăsând locul chiar unei anumite euforii. Antonio se ridică, îmi luă din mână cheile de la maşină, sacoşa de plajă de pe jos şi, sărutându-mă pe tâmplă, mă întrebă:
- Eşti la ciclu?... Şi apoi adăugă: Câinele nu vine, să fie clar!

Ada ieşise de sub pat şi când m-a văzut cu sacoşa de plajă în mână, a venit după mine şi aştepta, stând răbdătoare lângă picioarele mele, decisă să meargă la plajă.

Recunosc că am ridicat tonul. Prea mult. Îi invidiez pe actorii care îşi cunosc bine vocea şi pot s-o nuanţeze. Eu sunt incapabilă, trec de la a vorbi normal la a ţipa fără întrerupere. N-am acele tonalităţi medii de ameninţare, supărare reţinută, furie. Ţip direct, iar în cazul de faţă, mai ales pentru că Antonio este pe punctul de a deschide uşa de la ieşire, dacă nu ţip, nu mă aude.

M-a auzit, în mod sigur, dar s-a făcut că nu m-a auzit şi a dispărut afară, coborând treptele care separau casa de grădină.

Fără nici un fel de solidaritate, Ada alergă spre uşa deschisă şi se năpusti pe scări în jos, lăsându-mă pe mine absolut singură, şi trebuie spus, destul de agitată şi transpusă. Corpul îmi cerea să fac ceva răsunător, important, spectaculos. Dar eram într-o situaţie de inferioritate; abandonată în casă, fără sacoşa de plajă, fără cheile de la maşină, fără căţeaua mea, fără bani, pentru că portofelul era în coş.

O rafală de vânt închise uşa de la ieşire cu violenţă. Uşa trântită rezona în ovarele mele, chiar dacă nu, nu domnilor, nu eram la ciclu. Ceea ce aveam era vântul de la răsărit vârât în creierul meu, în măruntaiele mele şi un atac matinal de spleen.

Am ieşit afară şi m-am dus spre maşină, care era deja pornită. Antonio îşi aprindea un trabuc. Ada, pe locul din spate, adulmeca cu urechile ei enorme în vânt. În eventualitatea că n-am mai spus-o, căţeaua mea este un basset-hound, această rasă de câini voinici şi robuşti, scunzi şi lungi, cu ochi mari şi trişti, şi urechile enorme lăsate în jos. Mi-a dăruit-o un iubit pe care l-am avut între al doilea soţ şi Antonio. Spunea că-mi seamănă, idiotul. Eu nu sunt foarte înaltă, de acord. Cu un metru şaizeci nu se câştigă concursurile de foto-modele. Dar sunt bine făcută: 85-60-85. Am ochi mari, închişi la culoare, şi trişti, şi unul dintre ei puţin cruciş, aproape că nu se observă, numai când sunt foarte obosită sau făcută mangă. Port ochelari pentru că văd rău cu ochiul prost. Îmi plac ochelarii ca obiect şi îmi sunt mult mai comozi decât lentilele, o adevărată porcărie.

Aşa că nu ştiu de ce cretinul ăla a crezut că eu semăn cu Ada. Ada este absolut imprevizibilă şi indisciplinată, niciodată nu se ştie ce o să facă. Are nenumărate manii şi preferinţe. Totuşi ,este o căţea bună; tandră cu cine îi place, docilă când vrea şi adorabilă când are chef, dar dacă se încăpăţânează, poate să fie insuportabilă.

Ada, care se presupune că e căţeaua mea, când l-a văzut pe Antonio luând sacoşa de plajă şi cheile de la maşină, s-a dus după el fără ca nici măcar să mă aştepte. O fi, poate, câinele cel mai bun prieten al omului, dar în mod cert o căţea basset-hound niciodată nu va fi cea mai bună prietenă a altcuiva decât a ei înseşi.

M-am apropiat de maşină, am deschis portiera şi m-am aşezat înăuntru.
- Dacă o să trânteşti uşa, aminteşte-ţi că e MAŞINA TA, a spus Antonio cu o jumătate de zâmbet în timp ce scotea fum albastru din trabucul său care mirosea minunat, trebuie să o spun cinstit.
- Spune-mi un lucru, Antonio, de ce trebuie să mă "aia" la cap?
- Întotdeauna mi-a plăcut felul tău de a vorbi, delicat şi fin, atât de feminin.
- Pe tine ce te interesează dacă sunt sau nu la ciclu?
- S-a demonstrat că atunci când sunteţi la ciclu, sunteţi mai sensibile, mai irascibile şi vă enervaţi mai uşor. Iar acest lucru, chiar dacă tu te încăpăţânezi să-l negi, este un fapt. Nu ai de ce să o ascunzi. Nici să te ofensezi în felul ăsta. Dacă eşti la ciclu, o să înţeleg şi o să fiu mai prudent. Chiar dacă în cazul tău, Carmencita, nu e nevoie să-ţi ieşi din sărite fără nici un motiv aparent.
- Deci, în plus, sunt isterică.
- Eu nu am spus că ai fi vreo isterică, am spus doar că pe neaşteptate îţi pierzi controlul şi devii agresivă fără motiv.
- Fără motiv, nu. Aproape întotdeauna am un motiv.
- Ce motiv aveai azi să devii grosolană, hai să vedem? Te scoli ciufută aproape mereu, să zicem că din misterioase motive biologice şi psihologice, iar eu înţeleg, de asta încerc să nu-ţi vorbesc până ce nu ai băut vreo douăzeci şi cinci de cafele.
- Oh, câtă înţelegere! Nici tu nu te scoli prea simpatic.
- Îţi baţi joc de mine sau încerci să-ţi baţi joc. Uite, dacă nu vrei să mergi la plajă, mi-o spui, şi gata.
- Dar ţi-am spus-o! Am spus că nu vroiam să merg la plajă! Şi tu m-ai şantajat sentimental, îţi aminteşti? Mi-ai spus: haide, vino cu mine la plajă, scumpo, altminteri mă plictisesc.
- Eu nu ţi-am zis scumpo! Prefer să fiu cu tine, dar dacă vii cu capsa pusă, prefer să nu vii.
- Un moment. Hai să vedem, tu îmi zici să merg la plajă cu tine. Eu îţi spun: nu vreau. Şi tu, în loc să-mi spui: "bine, dacă nu vrei să vii, rămâi acasă, iubito", nu, tu zici că vrei să fii cu mine, că singur te plictiseşti şi că împreună ne simţim mai bine şi să merg cu tine. Deci mă obligi să merg prost-dispusă, iar ceva înăuntrul meu se revoltă. Pentru că, într-un anumit fel, tu întotdeauna ştii ce vrei, ştii ce faci. Eu aproape niciodată nu ştiu ce vreau şi când ştiu, nu ştiu cum să fac. Cred că ai prea multă influenţă asupra mea şi asta mă cam sperie.
- Tu ai mai multă influenţă asupra mea decât am eu asupra ta şi pe mine nu mă deranjează absolut deloc.
- Da, e o frază foarte frumoasă. Câtă gingăşie!

Profilul lui Antonio, aşa cum stătea el, concentrat în a conduce maşina, cu o mână pe volan şi alta pe schimbătorul de viteză, era cât se poate de atrăgător. Antonio e un domn foarte bine, sincer. Şi adevărul e că îl favoriza mult Volkswagen-ul meu decapotabil. În acest moment, Antonio inspiră putere, siguranţă şi control asupra propriei persoane şi asupra lumii.
- Deja începem cu sarcasmul. Auzi, hai s-o lăsăm, că n-am chef de analize la orele astea ale dimineţii.

Dar Antonio vroia să pună punctul pe "i".
- De exemplu, întotdeauna am urât câinii şi uite-mă aici, ducându-l la plajă în maşină pe monstrul ăsta. Facem eforturi să ne înţelegem bine.
- Probabil că e meritul Adei.

Privind spre mare, m-am izbit de imaginea din oglinda retrovizoare din dreptul meu. Uitasem să îmi dau cu cremă hidratantă după duş şi aveam faţa ca de carton, liniile de la gură pronunţate şi aspre. Ochelarii întunecaţi ar fi ascuns şi aranjat întrucâtva întregul ansamblu, dacă n-ar fi fost părul ce cădea fără strălucire şi fără formă de ambele părţi ale feţei. Am zâmbit, să văd dacă se rezolvă ceva, dar a fost şi mai rău: au apărut nişte dinţi galbeni.
- Sunt groaznică, e incredibil.

După ce m-a privit scurt, Antonio îmi spuse:
- Trebuie să faci plajă, ai culoare de oraş.
- Ai putea să fii ceva mai fin şi să spui că nu-i adevărat, că nevăstica ta e superbă.

Antonio, fără să mă privească, zâmbi, amplificându-şi până la cote nebănuite farmecul. În acest moment doream cu toată fiinţa să ne izbim de un camion. S-a sfârşit farmecul său şi urâţenia mea, s-a sfârşit superioritatea lui şi inferioritatea mea, controlul lui şi lipsa mea de control. Kaput, finito, totul dintr-o dată.

Pe măsură ce ne apropiam de parcarea, arhiplină de maşini, de lângă plajă, chiar sub nasul nostru, un automobil părăsea un loc mare şi spaţios. Fără a fi nevoie să frâneze sau să reducă viteza, Antonio aşeză delicat maşina noastră în acel spaţiu.
- Nu-mi explic de ce tu întotdeauna găseşti loc de parcare cu uşurinţă, iar eu, în schimb, trebuie să tot dau ture timp de ore întregi până ce găsesc unul, am spus coborând din maşină. Care-i treaba, tipul care tocmai a plecat ştia că o să vii tu? A mirosit că o să soseşti sau l-ai plătit ca să-ţi păstreze locul?
- Întâmplare, noroc..., zi-i cum vrei...
- Problema-i că mereu este la fel, aceeaşi întâmplare, acelaşi noroc!
- Hai, nu fii nesuferită: Chiar trebuie să răstălmăceşti totul?




Înainta urmat de Ada, amândoi mergeau pe nisipul încins cu absolută normalitate, ca şi cum ar fi făcut-o pe Grand Vía de Madrid. Era prima zi de plajă, după doi ani fără vacanţă. Mie mi se afundau picioarele încălţate cu nişte espadrile de patru sute de pesete şi sacoşa de plajă de pe umăr îmi atârna ca un sac cu pietre.
- Să vedem acum dacă norocul tău funcţionează - să găsim două şezlonguri libere în balamucul ăsta.

Mii de oameni se îngrămădeau pe malul mării aşezaţi pe patru rânduri de şezlonguri cu parasolarul tras. Pe malul mării, sute de copii intrau şi ieşeau din apă sau se jucau cu nisipul umed, grupuri de tineri se stropeau cu apă, ţipând şi arătându-şi corpurile insultător de perfecte. Doamne grase aşezate pe marginea apei lăsau ca marea să le intre printre picioare şi surâdeau evlavios când le atingea adierea valului. Câte un nordic blond şi puternic se pregătea să iasă cu placa de wind-surf.

Mirosea a transpiraţie şi a loţiune de bronzat din nucă de cocos, a cremă Nivea, a pipi de copil şi a hamsii prăjite. De data asta norocul nu-l ajută pe Antonio, cele două sute de şezlonguri erau super-ocupate.

L-am văzut pe administratorul plajei, înconjurat de tinerele zvăpăiate, un tip bondoc şi brunet pe care îl cunoşteam din alţi ani. Ciocnindu-mă de copii, lăzi frigorifice şi femei dezbrăcate, m-am dus către el:
- Pepe! - l-am strigat cât de tare am putut.

Pepe a întors capul, iar eu am strigat din nou: "Pepe", de astă dată, fluturând mâna. Respectivul Pepe era la un metru şi jumătate de mine, dar să nu credeţi că m-a văzut. Şi-a îndreptat privirea spre locul în care eram şi a început să meargă în direcţia mea. "Slavă Domnului - gândeam - că în fine am reuşit!"

Dar Pepe a continuat să meargă, a trecut prin faţa mea, ignorându-mă şi a continuat grăbind pasul până ce a ajuns unde era Antonio. Eu priveam mută. Pepe îl salută cordial pe Antonio, bătându-l pe spate. "Ce-i cu tine, omule?" - îmi imaginam ce i-o fi spunând, mă simţeam înfrântă, îmi era cald, costumul de baie cel nou mă strângea între picioare şi îmi făcea praf părţile delicate. "Nu vă faceţi griji, când o să se ude, o să se ajusteze şi nu o să vă mai deranjeze", mi-a zis idioata de vânzătoare iar eu, încă şi mai idioată, am crezut-o.

Antonio şi Pepe vorbeau ca nişte prieteni de o viaţă. Ada era deja în apă, înota în cercuri, iar urechile îi pluteau.

Am ajuns cu chiu, cu vai, unde erau Antonio şi Pepe, chiar când acesta se îndrepta spre partea de sus a plajei.
- O să ne aducă şezlonguri noi.
- Dar tipul ăsta chiar că a rămas la fel de idiot ca întotdeauna. Am fost să-l caut, l-am strigat, a trecut prin faţa mea şi nu m-a văzut. Pe tine, da, te-a văzut în toată mulţimea! De ce nu mă vede, sunt invizibilă sau ce?
- Nu te şucări din nou. Auzi? Dă-o naibii, că totul te calcă pe nervi! Doar n-o să-i faci scandal bietului Pepe, care nu vrea decât să fie amabil.
- Şi şpăgile pe care le dai, ca să-i corupi pe toţi cu sumele astea nemăsurate? Vorbim apoi de politicieni, de etică şi de mama mă-sii, dar noi suntem primii care incităm la corupţie.

Pepe se întorcea cu două şezlonguri şi două saltele.
- O să le pun aici, se stă foarte bine. Între terasă şi apă.
- Auzi, dumneata chiar nu-ţi aminteşti de mine?, i-am spus lui Pepe.
- Sigur, doamnă, cum să nu-mi amintesc de matale, chiar dacă sunteţi mai grasă.
- Hai, bagă-te în apă - Antonio încerca să evite furtuna, să nu încep să-i dau lui Pepe cu plasa în cap... sau să-l stropşesc cu înjurături. Lasă aici sacoşa şi du-te să o cauţi pe Ada, să nu facă vreo prostie. Du-te-n apă, măi femeie!




Apa era mult mai rece decât părea la prima vedere şi decât îţi puteai imagina după afluenţa de turişti. Dar contrastul mi se potrivea. Am înotat puţin printre copiii cu colac, doamne grase şi domni care, fără nici un motiv anume, înotau cu intenţia (vădită) de a atinge din întâmplare vreun picior sau vreo ţâţă.

Mă simţeam bine în apa curată şi aproape împăcată cu lumea şi cu viaţa în general. Pepe îmi dispăruse din minte. Am simţit deodată că cineva se bălăcea nefiresc în jurul meu şi încerca să mă înhaţe de gât, cu brutalitate.
- Fir-ar să fie, Ada, mă îneci! Pleacă de aici!

Căţeaua îmi lingea faţa şi îşi sprijinea cu stângăcie labele pe umerii mei. Era încântată că mă întâlnise în apă. Pufnea, dădea din picioare şi gâfâia foarte excitată.
- Hai Ada, hai acasă! Lasă-mă!

Amândouă am început să înotăm spre mal, lumea ne lăsa să trecem şi avea reacţii contradictorii, unii ziceau că n-ar trebui să li se permită câinilor să facă baie unde fac şi oamenii, că e o porcărie. Alţii îi făceau complimente.

Am ieşit din apă aproape în aplauze.

Antonio stătea aşezat pe şezlong şi contempla cu atenţie sânii vecinei din stânga, o femeie matură, dar atractivă, care stătea la soare tolănită şi aparent străină de tot ceea ce o înconjura.
- Ce faci? O s-o enervezi cu atâta privit. Las-o-n pace!
- Îi place s-o privesc. Ştie că mă uit la ea.
- Cum să-i placă? Stă aici la soare, relaxată, fără să se preocupe de nimeni şi pretinde ca nimeni să nu o deranjeze.
- Nu e adevărat, pentru că dacă ar fi aşa, n-ar sta cu ţâţele în vânt. Femeile care stau la soare pe plajele aglomerate cu sânii descoperiţi sunt nişte scroafe şi te provoacă.
- Mamă doamne, ce mi-e dat s-aud în vremurile noastre! În 1989.
- Nu-ncepe. Pe mine sânii tipelor mă excită, ce vrei să-ţi zic, şi cred că tuturor bărbaţilor li se întâmplă acelaşi lucru. Şi atunci, să mă prefac, mi se pare o tâmpenie!
- Deci, ţâţele gagicii ăsteia te excită.
- Taci, că poate e spanioloaică şi te aude.
- Mă doare-n cot! Aşadar, te nelinişteşte dacă mă aude, dar ţi se pare normal să o mănânci din ochi. Voi bărbaţii sunteţi ceva de groază, serios.
- Atragi atenţia cu zbieretele tale.
- Eu nu zbier!

Antonio se întoarse brusc în şezlong cu spatele la mine, ca din întâmplare, înspre ţâţoasa care nu-şi mişcase nici un muşchi al feţei sau al corpului.
- Eu cred că tipa asta ori e în comă, ori e gonflabilă, am spus.
- Vrei să taci odată?
- Bine, nu mai vorbesc! Gata!

M-am aşezat în hamac şi mi-am scos partea de sus a costumului de baie - aveam sânii complet albi. Dar şi restul corpului. Soarele de la prânz cădea în picaj peste corpul meu. Mă simţeam bătrână şi grotescă. Mă simţeam nefericită şi tristă. Mă simţeam singură, deprimată şi obosită, înconjurată de o lume mulţumită, frumoasă şi bine epilată.

Corpul lui Antonio degaja către mine agresivitate şi ostilitate. Starea mea de spirit începu să se învârtă încet, ca soarele implacabil: şi el se simte amărât, nefericit, frustrat şi totul din cauza mea, care fac din ţânţar armăsar şi exagerez în mod continuu. Îi cer prea mult, îl aduc adeseori la marginea imposibilului. Îl năucesc şi îi cer prea mult din punct de vedere emoţional. E logic să se simtă trist şi deprimat lângă mine, sunt o idioată care nu ştie să-şi stăpânească insatisfacţia permanentă şi, în loc să o digere, o revarsă probabil mereu asupra lui, ca şi cum el ar fi de vină. Sigur că e de vină, dar eu ar trebui să mă port ca şi cum nu ar fi! Trebuie să mă controlez. Jur că voi fi tandră şi înţeleaptă, elegantă şi discretă, cel puţin până la ora mesei.
- Dă-mă cu puţină cremă!

Vocea lui Antonio mi-a produs acelaşi şoc ca un claxon în ureche.
- Ai coşuri pe spate, ar trebui să te dai cu un burete dur când îţi faci duş.
- Chiar crezi că tipele îşi lasă balcoanele la vedere pe plajă ca să vă excite?
- N-ai zis că n-o să mai vorbeşti?
- Eşti supărat pe mine?
- Nuuu!
- Chiar nu eşti? Eu te iubesc mult. Ştii?
- Şi eu.
- Păi, n-o spui cu prea mult entuziasm.
- Oooo! Nu te saturi să mă agasezi, niciodată?
- Înainte am fost cam grosolană, recunosc.
- Înainte, când?
- Eu înţeleg că sunt insuportabilă, că-ţi creez doar probleme şi griji.
- Mi-e foame, hai să mâncăm.
- Avem o dată o conversaţie serioasă şi ţie ţi-e foame! N-ai zis că n-o să mănânci azi? N-ai început ieri regimul?
- Ai dreptate, uitasem. Dar tot mi-e foame. Ai adus ziarele? O să le răsfoiesc.
- Am uitat să le bag în plasă.
- Şi cartea mea?
- Nici pe ea, îmi pare rău.
- Dă-mi şosetele, o să fac o plimbare.
- N-am băgat nici şosetele tale.

Ostile, frigul şi tăcerea invadară în mod subit bucăţica noastră de plajă. Antonio îmi luă cartea şi începu să citească profund.
- Auzi, îmi pare rău. Eu n-am de ce să bag în plasă lucrurile tale. Ar trebui să ţi le bagi singur, nu crezi?

(Tăcere.)

- Asta-i chiar culmea! Eu nu sunt maică-ta! Nu m-am gândit la şosetele tale, iartă-mă.

(Tăcere.)

Toate intenţiile mele bune s-au dus dracului, cu bărbaţii nu există nici o soluţie, mereu te iau pe nepregătite. Regula este: mai întâi ei şi lucrurile lor, apoi tu şi ale tale. Şi când inversezi ordinea, el întotdeauna îşi dă seama, întotdeauna se simte ofensat, întotdeauna o să aducă vorba despre asta.

Unul dintre lucrurile care m-au enervat cel mai mult în dimineaţa asta a fost, în afară de chestia cu ciclul pe care nu-l am, dar care o să-mi vină, că atunci când intru în baie, să-mi fac duş, o găsesc împuţită, cu podeaua plină de apă - de ce nu poate să tragă perdeaua de la cadă cu grijă? - prosopul aruncat pe jos, pijamaua umedă în bideu.

De ce toţi fac la fel? Deşi Luis era şi mai rău, pentru că avea părul lung şi lăsa cada plină de păr. A fost o perioadă, între soţi, când am trăit cu un tip care avea barbă. În fiecare dimineaţă era chiuveta plină de perişori; timpul pe care îl economisea nebărbierindu-se, îl folosea tunzându-şi bărbuţa şi mustăcioara cu nişte foarfece mici, iar perişorul cădea în chiuvetă şi acolo rămânea. E prima dată când îmi amintesc de dementul ăla, e amuzant, avea mâini frumoase, şi un surâs larg, dar e chiar culmea că nu-mi amintesc cum îl chema, ce groaznic... Manolo, nu, Manolo a fost cel care m-a invitat să ieşim, dar cu care nu m-am culcat niciodată. Nu, nu! Avea un nume foarte ciudat ca Hermogens, sau Eulogio, sau cam aşa ceva. Cum e posibil să nu-mi amintesc? E adevărat că nu-mi prea plăcea şi că a durat o lună şi jumătate. Era un tupeist; mi s-a băgat în pat şi în casă, profitând de faptul că eu treceam printr-o perioadă ciudată. Nu se gândea decât cum să muncească şi să câştige bani.

E uimitor cum au ăştia capacitatea de a adormi profund. Antonio sforăie. Cu faţa la soare, braţele căzute în nesimţire de-a lungul corpului, picioarele desfăcute, dă-i şi sforăie! Ţâţoasa din partea cealaltă şi-a aprins ţigara.

Are sânii catifelaţi şi tari. Îl priveşte pe Antonio uimită din pricina sforăiturilor. Apoi mă priveşte pe mine şi-mi zâmbeşte. Eu nu-i zâmbesc, e o scroafă. Cât de puţin solidare suntem, uneori, femeile între noi. Dacă ar ştii ea că totuşi i-am luat apărarea în faţa lui Antonio... Sigur, acum nu sunt atât de sigură că o merita şi că Antonio n-ar avea ceva dreptate. E o scroafă, mai ales fiindcă are o talie pe care eu nu o aveam nici la douăzeci de ani. Ah, invidia asta scârboasă!

A început să bată o briză plăcută, care aduce miros de mare, de apă sărată. Incredibil cât de bine e să stai aici, cât de în largul său se simte corpul, eliberat de haine, în contact cu nisipul, şi cu soarele. Binecuvântat fie soarele care ne dă lumină, culoare şi căldură. Mă simt bine, copiii mei sunt bine, eu sunt bine, Antonio şi Ada sforăie. Nu poţi să pretinzi o fericire mai mare.

Când m-am trezit, Antonio nu era în şezlong. Şi nici ţâţoasa de alături. Şi, ceea ce era infinit mai rău, Ada se făcea remarcată prin absenţa ei.

Partea din faţă a picioarelor mele nu ardea, frigea. Mi-am ridicat costumul de baie şi am scos un strigăt de durere, care i-a făcut să zâmbească pe vecinii de şezlong. Faptul că Antonio ar fi plecat să o agaţe pe scroafa aia mi se părea o măgărie, dar intra în legea firească a lucrurilor. Dar că Ada să-şi fi abandonat locul de lângă mine, singura fiinţă care o mângâia după urechi, ore întregi, mi se părea insultător!

M-am dus fuga în apă. Vaietele mele îi goniră pe cei care intrau în mare şi care mă priveau cu uimire. A sosit nebuna zilei, probabil că aşa gândeau. Dar pot să vă asigur, dragi cititori, că pe pielea arsă, sarea şi iodul din apă îmi produceau o senzaţie care mă jupuia de vie. La început, fiindcă după câteva clipe iodul şi sarea au început să-mi aline destul de mult mâncărimea, până ce aproape că m-au anesteziat. Bălăcindu-mă prosteşte în apă şi fără să îndrăznesc să ies, i-am zărit la terasă pe cei trei trădători.

Antonio şi scroafa stăteau sprijinindu-se de barul circular din lemn şi bambus. Ea îşi pusese sutienul, slavă domnului! Jigodia era mai înaltă şi mai subţire decât părea. Avea părul nu prea lung şi drept, negru şi strălucitor. În schimb, burta lui Antonio se vedea şi mai mult în poziţie verticală, decât orizontală. Părul lui Antonio, de culoarea mierii, era, de asemenea, strălucitor. El vorbea şi ea râdea, dându-şi părul pe spate cu mâna.

Imbecila de Ada, la picioarele amândurora, aştepta, atentă, ca unul dintre cei doi să-i dea o măslină sau cartofi prăjiţi. Cum nici Antonio şi nici scroafa n-o băgau în seamă, căţeaua le amintea de existenţa ei, sprijinindu-şi laba dreaptă din faţă de piciorul lui Antonio.

Gelozia mă rodea pe dinăuntru la fel de mult ca arsurile pe dinafară. Eram indignată, frustrată.

Ce naiba fac eu acum? - cred că am spus-o chiar cu voce tare pentru că un copil, care era în apropiere, s-a întors repede pe mal, strigând-o pe maică-sa. Ies şi mă duc la terasă, surâzătoare, ca să-i salut şi să beau un pahar, ca şi cum aş fi o persoană civilizată? N-am tupeu, aş începe să spun măgării. Mă duc fără să spun nimic, şi-i pleznesc două palme lui Antonio? Am şi mai puţin tupeu ca să fac una ca asta. Strâng totul şi mă duc acasă? Sigur, şi rămân nemâncată, fără aperitiv şi fără să mai fi făcut plajă!

Luis, al doilea bărbat al meu, mi-a făcut odată ceva asemănător, într-un hotel din Buenos Aires. A ieşit primul din cameră şi a rămas să ne vedem la bar. Când am coborât eu, zece minute mai târziu, era deja într-o vie conversaţie cu o damă. Mi-a făcut-o în mod special, ca să se răzbune, fiindcă adevărul e că ne aveam aşa ş-aşa. El în general nu mă băga în seamă, iar eu eram încântată de asta pentru că astfel nu trebuia să-mi fac griji pentru el. Dar mi s-a părut o mitocănie din partea lui.

Luis era un extrovertit bolnăvicios. Se lungea la vorbă cu felinarele, cu paznicii şi cu pomii. Era, sau este, tipicul călător cu avionul care vorbeşte tot timpul cu stewardesa şi cu individul de alături. În acea seară, Luis şi cu mine trebuia să cinăm împreună. Ieşeam dintr-o etapă destul de agresivă şi vroiam să încercăm să reconstruim pe cât posibil căsnicia noastră, mai ales fiindcă, într-un anumit fel, amândoi gândeam că trebuia să procedăm astfel pentru fiica noastră, Marta.

Fata aia era balerină într-un ansamblu de flamenco ce vizita Buenos Aires iar Luis, care era ziarist, se simţea fascinat şi foarte interesat de toate prostiile pe care balerina i le povestea despre turneul ei prin America. Eu am fost discretă şi distantă, aşa cum trebuie să se poarte întotdeauna femeile bine educate, ceea ce nu e prea uşor când vezi că un bărbat care te interesează se uită la alta.

De ce fac bărbaţii astfel de lucruri? Probabil ca să se simtă superiori, având control asupra situaţiei. Ca şi cum ar spune: "Vedeţi? Sunt atât de sigur de dragostea nevesti-mii, că pot să flirtez cu o necunoscută în faţa ei şi nu se întâmplă nimic." Fiecare ştie unde şi care îi e locul. În acea noapte, în Buenos Aires nu ştiam nici unde şi nici care îmi era locul, m-am îmbătat criţă în timp ce cinam cu Luis într-un restaurant din Costanera, lângă Río de la Plata. Am făcut glume şi am spus bancuri mai ales despre familia lui, care era foarte pitorească. El n-a deschis gura, a suportat, după câte mi-a mărturisit mai apoi, ruşinea de a lua cina cu o beţivă care făcea scandal.

El, de obicei atât de simpatic şi de vorbăreţ cu toată lumea, n-a deschis gura întreaga seară, nici măcar ca să-mi spună: "Dacă nu te simţi bine, mergem acasă să bem un ultim păhărel". Care este gestul de tandreţe şi protecţie ce se aşteaptă de la un bărbat în astfel de circumstanţe?

Dar nu trebuie să aştepţi niciodată nimic de la un bărbat! Doar veşti proaste.

Întotdeauna fac invers decât te aştepţi! Dacă ai nevoie de afecţiune, te înjură! Dacă ceea ce doreşti este fermitate, sunt mieluşei! Uneori, ceri un cuvânt de îmbărbătare. O mână întinsă. Ei obişnuiesc să-ţi răspundă cu un şut în fund. De ce procedează astfel, încă nu ştiu.


Dar - vă amintiţi? - pluteam pe apă, văzând cum bărbatul şi căţeaua mea îmi puneau coarne în duo cu o necunoscută. Îmi simţeam pielea anesteziată şi zbârcită de atâta bălăcit. Am ieşit din apă, m-am dus la şezlong, m-am pieptănat, mi-am pus tricoul preferat, unul care îmi ajunge până la genunchi, negru, cu litere roşii, care spun: When God created man, SHE was only kidding (Când Dumnezeu a creat bărbatul, EA a glumit doar). Am o mare colecţie de tricouri cu inscripţii ciudate, pe care mi le-am cumpărat într-o călătorie la Los Angeles. Există un magazin micuţ în Westwood unde vând o mulţime de tricouri cu inscripţii incredibile şi diferite sloganuri clasice. Nu suport tricourile cu nume de mărci sau de universităţi occidentale.

M-am îndreptat spre terasă, dar am luat-o prin spate, m-am aşezat la bar, sprijinindu-mă în coate şi i-am cerut ajutorului de ospătar o bere. M-am răsucit pe jumătate în timp ce-mi serveau berea şi am început să privesc panorama şi panaramele conaţionale, prin ochelarii negri.
- Carmen, Carmen, aici!

Auzeam perfect vocea lui Antonio, strigându-mă, dar întorceam capul în cealaltă parte, prefăcându-mă că aş auzi ceva fără să ştiu foarte bine de unde venea. Cu coada ochiului puteam să-l văd fluturând din mâini. Ne despărţeau câţiva metri, barul circular şi chelnerii care serveau la tejghea.
- Carmen!!!

Vocea stăpânului meu m-a făcut să mă simt cu musca pe căciulă, deoarece toţi clienţii obişnuiţi erau nerăbdători să afle dacă eu eram surdă, oarbă sau idioată din naştere. Aşa că m-am întors şi mi-am înfruntat tragicul destin fără să ştiu dinainte ce-o să fac, sau pe ce cale o s-o ia viaţa mea.
- Dragul meu, eşti aici! Credeam că ţi s-a întâmplat ceva.
- Nu striga şi vino aici!
- Ada e cu tine?
- Ce zici?
- Dacă e Ada cu tine!
- Sigur că e cu el - mi-a spus un domn foarte în vârstă, cu o pălărie cu boruri mari, la fel ca cea pe care o purta Fraga când s-a băgat să înoate în Palomares -. N-o vedeţi? Fata aia, e acolo, lângă el.
- Îmi pare rău că vă decepţionez, dragă domnule, dar Ada este un câine, o căţea basset.
- Auzi, Antonio, Antonio! Iuhuu!
- Domnu' Antonio, vă strigă prietena! - spuseră tipa şi domnul în vârstă, încercând să-i atragă atenţia soţului meu, care acum îi povestea ceva foarte interesant scrofeniei, ea aprobând din cap. Eu îmi imaginam ce îi povestea: că eu eram o fată de treabă, destul de tandră, dar cu un caracter insuportabil şi că ne aveam nici prea-prea, nici foarte-foarte, că el suporta pentru copii şi pentru că era un bărbat responsabil, dar între noi nu mai era nimic.

Deocamdată, între noi era un bar circular, trei ospătari şi douăzeci de persoane preocupate de conversaţia noastră la mare distanţă.
- Antonio iubitule, mi-a zis Pepe, cel cu şezlongurile, că maşina a început să ardă dintr-o dată! Antonio! Mă auzi?
- Hei, Don Antonio, zice prietena dumneavoastră că maşina arde! îi comunică vecinul de bar.

Atunci Antonio a încetat să mai vorbească şi m-a privit fix, cu acea expresie a feţei pe care o cunoşteam atât de bine şi pe care o folosea întotdeauna când se simţea perplex. Nu îndrăznea să mă creadă, dar nici nu avea obrăznicia să nu mă creadă.
- Faceţi ceva, domnule, că maşina dumneavoastră e în flăcări, s-a răstit la el un tip cu aspect de jandarm şi cu un slip Meyba negru.
- Zice prietenul dumneavoastră că, dacă vreţi, să mergeţi acolo.
- Spuneţi-i că nu. Că sunt prea mulţi ciudaţi acolo.
- Auziţi, Antonio, zice prietena dumneavoastră că nu, că sunt mulţi necunoscuţi pe aici! Spuneţi-i că da, domnişoară, că în ziua de azi nu trebuie să mai vorbeşti cu persoane necunoscute.
- Şi mai ales cu lipsa asta de siguranţă din oraşe şi aşa mai departe... - argumentă o doamnă care se înroşea de la vinul alb.

În fine, ceva se întâmpla! Antonio îşi luase paharul şi se îndrepta spre mine.

Şi Ada se apropie şi mă atinse pe picior cu laba dreaptă din faţă, în timp ce gemea uşor.
- Ce tâmpenie mai e şi asta - că a luat foc maşina?

Antonio era deja lângă mine şi făcu gestul de a pune mâna pe berea mea proaspăt servită, ca şi cum ar fi subliniat bine drepturile lui asupra mea.
- Stop! Nu pune mâna pe bere, frumosule, e a mea!
- Bine, bine, încă o bere pentru mine!
- O să vi-o plătească el - l-am lămurit pe chelner. Eu o plătesc pe a mea şi punct.
- Ce tot spui, te-a bătut soarele în cap, sau ce-ai?
- Mi-a spus Pepe că maşina arde şi, cum nu am cheile, am venit să văd dacă te zăresc. Cum nu te vedeam, mi-am zis: o să beau o bere!
- Mă vedeai perfect, inventezi totul. Dacă maşina ţi-ar fi în flăcări, tu ai fi prima care ai stinge focul cu sticle de apă minerală!
- Da, dar după cum se vede, există focuri care nu se sting cu nimic.
- O spui din cauza proastei ăsteia?
- Deci, nu numai că are corp frumos, păr frumos şi multă obrăznicie, dar în plus e şi proastă, după părerea ta. Aţi discutat deja despre insuportabila nestatornicie a fiineţei sau despre găurile negre?
- Eşti geloasă.
- Eu, geloasă? Din partea mea, poţi să ţi-o freci, frumosule... cu proasta asta sau cu o piatră ponce.

Antonio începu să zâmbească şi să dea din cap.
- Zi-mi bancul, aşa o să râdem toţi.
- Mă amuză că devii geloasă, la cel mai mic lucru sări în sus, cazi în plasă şi devii geloasă.
- Nu sunt geloasă, fiindcă nu-i nici o plasă în care să cad, totul e clar şi limpede. Eşti un tip căruia îi place să se dea mare în faţa unei oareşicare şi te doare-n cot de ce-aş putea simţi eu. În plus, o faci fără să ştiu, pe la spate, în timp ce dorm: te duci după prima pereche de ţâţe care îţi ies în cale.

Ca să nu-l privesc, o îndopam pe Ada cu cartofi prăjiţi.
- O să i se facă rău căţelei ăsteia dacă îi tot dai cartofi.
- Şi pe tine ce te interesează dacă i se face rău sau nu? O urăşti pe biata Ada, ţi se pare o lighioană scârboasă şi băloasă.
- Niciodată nu mi-au plăcut câinii şi o ştii, petreci mai mult timp cu monstrul ăsta decât cu mine şi îi acorzi mai multă atenţie.
- Aaaah, deci asta e. Eşti gelos?
- Nuuu!... Nu sunt gelos pe o căţea, chestia e că sunt sătul şi mi-e lehamite de schimbările tale de dispoziţie şi de exaltările tale, că le iei pe toate ca şi cum viaţa ţi-ar depinde de asta. Uite, suntem în vacanţă şi nu vreau să încep cu belele şi scandaluri. Hai, iubito, iart...
- Aaaau!

Idiotul îmi pune mâna pe umăr şi strânge. În mintea mea ştiu că o face din dragoste, dar corpul meu ars de soare se plânge cu un strigăt care îngheaţă personalul de la bar.
- Îmi pare rău... aau... uite cum îmi sunt umerii.
- Slavă Domnului - zise tipul ca un jandarm, îmbrăcat marca Meyba - pentru o clipă am crezut că i-a băgat un stilet în burtă. Există violatori care fac din astea. Dar dacă-i din cauza soarelui, nu-i nimic, se pune puţin oţet pe arsuri şi se vindecă repede.
- Oţet? Doar că mă gândesc şi mi se ia pielea.
- Ţi-am zis că-mi pare rău. Ştii cine era fata aia pe care ai numit-o scroafă? Una care a fost iubita lui Joaquín Esteban, tipul ăla care mi-a fost un timp asociat. Avea un coafor. Îţi aduci aminte?
- Hai, nu zău! Şi de ce nu mi-ai spus-o mai înainte. În ce situaţie ridicolă m-am pus, iar tu nici măcar n-ai încercat s-o eviţi.
- Nu-i nimic. Nu te-ai pus în nici o situaţie ridicolă. Ţi-ai consumat energia. În mod cert, în noaptea asta vei dormi minunat.
- Nu fii aşa de sigur, Antonio, tresăririle astea emoţionale mă enervează şi mă fac praf.


În timp ce pregăteau paella pe care o comandaserăm la terasă, ne-am întors la şezlonguri. Sunt epuizată. Îmi iau un pahar cu apă ca să beau două aspirine efervescente. Urăsc gustul apei provocat de acidul acetilsalicilic, dar nu pot să trăiesc mult timp fără efecte balsamice şi tranchilizante. Aspirina efervescentă este pentru mine ca suzeta pentru bebeluşi, sau ursuleţul de pluş pentru copii, sau injecţia pentru drogaţi. "Mă cheamă Carmen şi sunt drogată, doctore." I-am mărturisit-o cândva ginecologului meu şi mi-a spus că aveam noroc, că e multă lume care are nevoie de ceva mai mult decât de nişte aspirine pentru a se consola.

Antonio se duce în apă. Aleargă pe nisipul încins, spre mal. Intră în mare fără să şovăie, iese imediat ca să-şi bage capul în apă şi apare din nou strălucitor şi cu părul lipit de faţă. Începe să înoate pe spate. Nu ştiu din ce motiv, îi place mult să înoate pe spate şi o face fără prea multă ştiinţă, dar cu ritm şi spor. Un adolescent pe o placă de windsurf traversează perpendicular. Se vede că e un începător şi că n-are deloc controlul pânzei. Se va ciocni cu Antonio. O să rămân văduvă. Vârful plăcii îi va străpunge tâmpla. Iar eu nu pot face nimic.

Urmând instrucţiunile codului său genetic, Ada săpa un tunel în nisipul de sub şezlongul meu, căutând, presupun, trufe imaginare, complet străină de tragedia care se punea la cale în apă. Codul meu genetic se pune şi el în funcţiune: când ciocnirea va avea loc, voi alerga la oficiul Crucii Roşii, îl vom scoate din apă şi îl vom duce fuga la centrul medical, cu speranţa că nu va fi prea târziu.

Nu-l mai văd în apă. Surfer-ul a pierdut complet controlul pânzei, se clatină pe placă şi cade în apă.

Mă ridic în picioare, ca împinsă de un resort. Îmi bate inima şi gura mi se usucă. Accidentul fatal a avut loc. Corpul s-a scufundat sau a fost luat de maree. Merg încet spre ţărm, pentru că picioarele îmi tremură. Copiii se joacă, mamele îi supraveghează, tinerii sar, grasele se bălăcesc. Viaţa pe plajă îşi continuă cursul, străină de drama care tocmai s-a întâmplat aproape de ei.
- Intri în apă îmbrăcată?

E o voce pe care o cunosc. Mă întorc.
- Doamne, Antonio! Credeam că te-ai înecat, că te-a omorât placa de surf.

L-am îmbrăţişat tare, tare.
- Bine, nu e rău. Data viitoare când o să vreau să mă îmbrăţişezi, ştiu ce am de făcut.
- Nu mă "aia" la cap, Antonio! M-am speriat groaznic.
- Dar cum era să mă înec pe plaja asta în miniatură?
- Te priveam înotând pe spate şi dintr-odată, ca din senin, nu te-am mai văzut. Credeam că te-a lovit placa de surf în tâmplă.
- Hai să mâncăm şi apoi facem o siestă pe cinste.