Poveste fără sfîrșit

Inscripția de mai sus se afla pe ușa de sticlă a unei prăvălioare, dar firește că arăta așa numai cînd priveai din interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară, spre stradă.
Era o dimineață de noiembrie rece și cenușie și ploua cu găleata. Picăturile se prelingeau pe fereastră și peste literele întortocheate. Tot ce se putea zări prin geam era doar un zid pătat de ploaie pe partea opusă a străzii.
Dintr-o dată ușa fu deschisă atît de violent, că micuțul ciorchine de clopoței de alamă atîrnat deasupra ei se porni să sune cu zgomot și nu se mai liniști multă vreme.
Făptașul zarvei era un băiețel gras, de vreo zece sau unsprezece ani. Părul castaniu-închis îi atîrna ud peste față, haina îi era leoarcă de ploaie și picura, iar peste umăr purta un ghiozdan prins de o curea. Băiețelul era cam palid și gîfîia, dar, spre deosebire de graba de care dăduse dovadă pînă atunci, rămase acum încremenit în pragul ușii deschise.
În fața lui se afla o încăpere lungă și îngustă, ce se pierdea spre fund în semiîntuneric. De-a lungul pereților pînă sus la tavan erau rafturi înțesate cu cărți de toate mărimile și de toate formele. Pe podea se îngrămădeau maldăre de tomuri uriașe, iar pe cîteva mese se înălțau stive de cărți mai mici, legate în piele și cu cotorul auriu. Din spatele unui zid de cărți înalt cît un stat de om, în celălalt capăt al încăperii, se zărea lumina unei lămpi. Iar printre razele ei se ridica din cînd în cînd un rotocol de fum, se dilata și apoi se topea mai sus în întuneric. Semăna cu semnalele prin care indienii își transmiteau veștile de pe un munte pe altul. Era limpede că acolo ședea cineva și într-adevăr băiatul auzi un glas spunîndu-i destul de răstit de după zidul de cărți:
- N-aveți decît să vă mirați stînd înăuntru sau afară, dar închideți ușa. Trage.

Băiatul ascultă și închise ușa încetișor. Apoi se apropie de zidul de cărți și privi cu băgare de seamă în spatele lui. Într-un fotoliu înalt din piele roasă ședea un bărbat îndesat și greoi. Era îmbrăcat în haine negre mototolite, uzate și parcă prăfuite. Avea o chelie mare și doar peste urechi i se zbîrlea cîte un smoc de peri albi. Fața îi era roșie și-ți amintea de un buldog rău. Pe nasul borcănat purta ochelari mici cu ramă de aur. Omul mai fuma și o lulea curbată, care-i atîrna din colțul gurii, astfel că toată gura i se strîmbase într-o parte. Pe genunchi ținea o carte pe care probabil tocmai o citea, căci, închizînd-o, își lăsase arătătorul gros al mîinii stîngi între paginile ei - oarecum în chip de semn de carte.
Acum își scoase ochelarii cu dreapta și îl examină pe băiețelul gras care stătea în fața lui cu hainele picurînd; uitîndu-se la el, își miji ochii, ceea ce îl făcea să semene și mai tare cu un cîine ce vrea să muște. Apoi mormăi:
- Ce mai flecușteț!
Pe urmă deschise din nou cartea și continuă să citească.

Băiatul nu prea știa ce să facă, de aceea rămase pe loc și-l privi cu ochi mari pe bărbat. În sfîrșit, acesta închise iar cartea - ca mai înainte, lăsînd degetul între pagini - și mîrîi:
- Ascultă, băiete, eu nu pot să sufăr copiii. E drept că în ziua de azi toată lumea face mare caz de voi - dar eu nu! Nu sînt absolut deloc un prieten al copiilor. Pentru mine copiii nu sînt nimic altceva decît niște prostovani gălăgioși, niște nesuferiți care strică totul, murdăresc cărțile cu dulceață și le rup paginile, și nu se sinchisesc defel că cei mari ar putea să aibă și ei grijile și necazurile lor. Ți-o spun numai ca să știi de la bun început la ce să te-aștepți. Și să mai știi că la mine nu există cărți pentru copii, iar alte cărți nu-ți vînd. Asta e, și sper că ne-am înțeles!
Spusese toate acestea fără să scoată luleaua din gură. Apoi deschise din nou cartea și continuă să citească.
Băiatul înclină din cap în tăcere și dădu să plece, dar pe undeva i se părea că nu putea accepta fără replică această cuvîntare, așa că se mai întoarse o dată și spuse încet:
- Dar nu sînt chiar toți așa.
Omul își ridică încet privirile și își scoase din nou ochelarii.
- Tot mai ești aici? Ia spune-mi, ce-ar trebui să fac să scap de unul ca tine? Ce lucru atît de important mai aveai de spus?
- Nimic important, răspunse băiatul încă și mai încet. Voiam doar... nu toți copiii sînt așa cum ați spus.
- Vasăzică, așa! Prefăcîndu-se mirat, bărbatul își ridică sprîncenele: Probabil că tu însuți ești marea excepție, nu?
Grăsuțul nu mai știu ce să răspundă. Doar ridică ușor din umeri și se întoarse din nou, dînd să plece.
- Dar unde-i buna-cuviință? mai auzi în spatele său vocea morocănoasă. N-ai nici un pic de bună-cuviință, căci altfel s-ar fi cuvenit să te recomanzi cel puțin...
- Mă numesc Bastian, spuse băiatul. Bastian Balthasar Bux.
- Un nume cam curios, mîrîi bărbatul, cu acești trei de B. În sfîrșit, tu n-ai nici o vină, nu ți-ai dat tu numele. Eu mă numesc Karl Konrad Koreander.
- Sînt trei de K, spuse serios băiatul.
- Hm, mormăi bătrînul, e-adevărat!
Pufăi cîțiva norișori.
- În sfîrșit, n-are nici o importanță cum ne numim, că tot n-o să ne mai revedem. Aș mai vrea însă să știu un singur lucru, anume de ce-ai pătruns adineauri cu atîta larmă în prăvălia mea. Mi se pare că fugeai de ceva. Așa e?
Bastian aprobă din cap. Fața lui rotundă părea acum și mai palidă, iar ochii lui încă și mai mari.
- Probabil că ai jefuit casa de bani dintr-o prăvălie, presupuse domnul Koreander, sau ai omorît vreo bătrînă, sau ai făcut altceva ce faceți de-alde voi în ziua de azi. Nu cumva te urmărește poliția, băiete?
Bastian făcu din cap semn că nu.
- Hai, dă-i drumul, continuă domnul Koreander, spune drept de cine ai fugit?
- De ceilalți.
- De care ceilalți?
- De copiii din clasa mea.
- De ce?
- Nu... nu mă lasă-n pace.
- Dar ce-ți fac?
- Mă pîndesc în fața școlii.
- Și pe urmă?
- Pe urmă strigă tot soiul de lucruri. Mă înghiontesc și își bat joc de mine.
- Și tu te lași?
Domnul Koreander îl privi cîtva timp dezaprobator pe băiat, apoi îl întrebă:
- De ce nu le arzi cîte un pumn zdravăn?
Bastian îl privi cu ochii mari.
- Nu - nu-mi place așa ceva. Și pe urmă - nici nu știu să boxez bine.
- Da' cu trînta cum stai? se interesă Koreander. Cu alergarea, înotul, fotbalul, gimnastica? Nu te pricepi la nimic din toate astea?
Băiatul făcu din cap semn că nu.
- Cu alte cuvinte, spuse domnul Koreander, ești un mototol, nu-i așa?
Bastian ridică din umeri.
- Dar de vorbit știi să vorbești, își dădu cu părerea Koreander. De ce nu le răspunzi cînd își bat joc de tine?
- Am făcut asta o dată...
- Și?
- M-au aruncat într-o ladă de gunoi și au ferecat capacul. Două ore a trebuit să strig pînă m-a auzit cineva.
- Hm, mormăi domnul Koreander, și acum nu mai îndrăznești.
Bastian dădu din cap.
- Prin urmare, constată domnul Koreander, pe lîngă toate celelalte mai ești și fricos.
Bastian își lăsă capul în jos.
- Probabil că ești un tocilar cumplit, așa-i? Cel mai bun din clasă, numai note de zece, preferatul tuturor profesorilor, nu?
- Nu, spuse Bastian tot cu ochii în podea, anul trecut am rămas repetent.
- Doamne Dumnezeule, strigă domnul Koreander, așadar, nereușită pe toată linia!
Bastian nu răspunse nimic. Stătea doar locului. Brațele îi atîrnau, hainele picurau.
- Și cam ce strigă atunci cînd își bat joc de tine? voi să știe domnul Koreander.
- Ah - tot soiul de lucruri.
- De pildă?
- Bastian! Rotocoală! Sta pe oală, oala se spărgea, iar Bastian zicea: De vină-i greutatea mea!
- Nu-i prea hazos, spuse domnul Koreander, și altceva?
Bastian ezită, înainte de a enumera:
- Aiurilă, măi Prostilă - Balivernosu - Mincinosu...
- Aiurilă? De ce?
- Uneori vorbesc de unul singur.
- Și cam ce vorbești de unul singur?
- Îmi imaginez povești, născocesc nume și cuvinte care încă nu există, și tot așa.
- Și ți le povestești ție însuți? De ce?
- Păi, dacă nu-i nimeni pe care să-l intereseze așa ceva.
Domnul Koreander tăcu o vreme, dus pe gînduri.
- Și ce spun părinții tăi despre toate acestea?
Bastian nu răspunse imediat. Abia după un timp șopti:
- Tata nu spune nimic. Niciodată nu spune nimic. Totul îi e indiferent.
- Și mama?
- Mama - nu mai e.
- Părinții tăi au divorțat?
- Nu, spune Bastian, mama a murit.

În acest moment sună telefonul. Domnul Koreander se ridică cu oarecare sforțare din fotoliu și își tîrșîi pașii pînă într-un mic cabinet din spatele prăvăliei. Ridică receptorul, și Bastian auzi nedeslușit cum domnul Koreander își spunea numele. Pe urmă ușa cabinetului se închise și nu mai auzi nimic altceva decît un murmur înăbușit.

Bastian stătea locului și nu-și dădea cîtuși de puțin seama ce se întîmplase cu el și de ce spusese și recunoscuse toate acestea. Nu putea suferi să i se pună atîtea întrebări. Amintindu-și dintr-o dată că va ajunge mult mai tîrziu la școală, îl trecură căldurile, da, sigur, trebuia să se grăbească, trebuia s-o ia la goană - dar rămase pe loc, acolo unde se afla, fără să se poată hotărî. Ceva îl țintuia locului, dar nu știa ce anume.
Glasul înăbușit tot se mai auzea de dincolo din cabinet. Era o conversație telefonică foarte lungă.
Bastian își dădu seama că tot timpul se uitase fix la cartea pe care o avusese în mînă domnul Koreander și care acum se găsea pe fotoliul de piele. Îi era cu neputință să-și ia ochii de la ea. Avea impresia că din ea pornea un soi de forță magnetică ce-l atrăgea irezistibil.

Se apropie de fotoliu, întinse încet mîna, atinse cartea - și în aceeași clipă ceva înăuntrul său făcu "țac!" - ca și cum s-ar fi închis o capcană. Bastian avea sentimentul nedeslușit că, o dată cu atingerea cărții, începuse ceva irevocabil ce-și va urma cursul de-aci înainte.
Ridică volumul și-l privi pe toate părțile. Era legat în mătase arămie și lucea cînd era înclinat într-o parte sau alta. Răsfoindu-l în grabă, văzu că textul era tipărit cu două feluri de litere. Nu părea să conțină poze, avea în schimb inițiale mari și minunat ilustrate. Uitîndu-se încă o dată mai bine la scoarțe, descoperi pe ele doi șerpi, unul deschis și unul închis la culoare, mușcîndu-și unul altuia coada și alcătuind astfel un oval. Iar în oval era scris, cu litere ciudate, întortocheate, titlul:

POVESTEA FĂRĂ SFÂRȘIT



E un lucru tare misterios cu pasiunile omenești, iar în cazul copiilor totul se petrece la fel ca și în cazul celor maturi. Cei copleșiți de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit niciodată ceva asemănător nu pot înțelege. Există oameni care își pun în joc viața pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei înșiși nu pot explica limpede de ce. Alții se ruinează pentru a cîștiga inima unei persoane care nici nu vrea să știe de ei. Iar alții se distrug, fiindcă nu pot rezista plăcerilor mîncării - sau ale băuturii. Unii își cheltuiesc întreaga avere pentru a cîștiga la jocurile de noroc sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu se poate realiza niciodată. Alții cred că nu pot fi fericiți decît în altă parte de locul unde se află și călătoresc toată viața prin lume. Iar cîțiva nu-și găsesc liniștea pînă ce n-au devenit puternici. Într-un cuvînt, există tot atîtea pasiuni, cît și oameni.
În cazul lui Bastian Balthasar Bux pasiunea erau cărțile.
Cine n-a petrecut o după-amiază întreagă cu urechile încinse și cu părul zbîrlit aplecat deasupra unei cărți, citind și iar citind, uitînd de lumea din jurul său și nebăgînd de seamă că-i e foame sau frig -
Cine n-a citit niciodată pe ascuns sub plapumă, la lumina unei lanterne de buzunar, fiindcă tata sau mama sau vreo altă persoană grijulie a stins lumina pe motivul bine intenționat că acum trebuie să dormi, căci mîine te scoli devreme -
Cine n-a vărsat niciodată lacrimi amare, fie pe față, fie în ascuns, fiindcă o poveste minunată se sfîrșea și urma despărțirea de personajele alături de care luaseși parte la atîtea aventuri, ființe iubite și admirate care îți stîrniseră îngrijorări și speranțe, și fără a căror prezență viața părea dintr-o dată goală și lipsită de sens -
Cine nu cunoaște nimic din toate acestea din proprie experiență nu va putea înțelege ceea ce făcu Bastian acum.

Se uită țintă la titlul cărții, simțind cum îl lua ba cu frig, ba cu cald. Da, asta era, la asta visase de atîtea ori și asta își dorise de cînd fusese cuprins de pasiunea sa: o poveste care să nu se sfîrșească niciodată! Cartea tuturor cărților!
Trebuia să aibă cartea, fie ce-o fi, cu orice preț!
Cu orice preț? Era ușor de spus! Chiar dacă ar fi putut să ofere mai mult decît cele trei mărci și cincisprezece pfenigi din banii de buzunar ce-i avea la el - urîciosul domn Koreander îi dăduse de înțeles cît se poate de limpede că nu-i va vinde nici o singură carte. Iar de un dar nici nu putea fi vorba. Chestiunea era lipsită de orice speranță.
Și totuși, Bastian știa că nu poate pleca fără acea carte. Îi era limpede că nici nu venise încoace decît anume pentru ea, îl chemase în mod misterios pentru că voia să ajungă la el, pentru că, de fapt, fusese dintotdeauna a lui!

Bastian trase cu urechea la murmurul ce se mai auzea și acum din cabinet.
Dintr-o dată, fără să-și dea prea bine seama, ascunse cartea sub paltonul său, strîngînd-o cu amîndouă brațele la piept. Apoi o porni, mergînd de-a-ndăratelea, spre ușa prăvăliei, nelăsînd nici o clipă cealaltă ușă din ochi, cea spre cabinet. Cu băgare de seamă apăsă pe clanță. Nu trebuia să se audă clinchet de clopoței, de aceea deschise ușa de sticlă doar atît cît să se strecoare prin ea. Încetișor și cu precauție închise apoi ușa pe dinafară.
Abia după aceea începu să alerge.
Caietele, manualele școlare și penarul din ghiozdan săltau și clămpăneau în tactul pașilor săi. Simțea junghiuri sub coaste, dar alerga mai departe.
Ploaia îi curgea peste obraz și pe spate în jos pe sub guler. Umezeala și frigul pătrundeau prin haine, Bastian nu simțea însă nimic. Îi era foarte cald, dar nu numai din cauza alergatului.
Conștiința lui care mai înainte, în prăvălioară, nici nu crîcnise, se deșteptase dintr-o dată. Toate motivele, atît de convingătoare mai înainte, i se păreau acum cu totul neplauzibile și se topeau ca oamenii de zăpadă la răsuflarea unui balaur ce scuipă foc.
Furase! Era un hoț!
Ceea ce făcuse el era chiar mai grav decît un furt obișnuit. Cartea era cu siguranță unică și de neînlocuit. Precis că fusese cea mai scumpă comoară a domnului Koreander. Era cu totul altceva să furi unui violonist vioara sa fără pereche sau unui rege coroana sa, decît să iei bani dintr-o casă.
Și pe cînd alerga, strîngea la piept pe sub palton cartea. Nu voia s-o piardă, oricît de mult l-ar fi costat. Era tot ce mai avea pe lume.
Căci acasă, firește, nu se mai putea întoarce acum.
Încercă să și-l închipuie pe tatăl său cum ședea și lucra în camera cea mare transformată în laborator. În jurul lui se aflau zeci de mulaje de ghips ale unor danturi, căci tata era tehnician dentar. Bastian nu se întrebase, de fapt, niciodată dacă tata își făcea munca cu plăcere. Acum îi trecea pentru prima dată prin minte, dar de aici înainte n-avea cum să-l mai întrebe.
Dacă s-ar duce acum acasă, tata ar ieși din laborator în halatul său alb, ținînd poate în mînă o dantură din ghips, și l-ar întreba: "Te-ai și întors?" - "Da", ar spune Bastian - "N-ai școală azi?". Vedea în minte fața tristă și liniștită a tatălui său și știa că-i va fi cu neputință să-l mintă. Dar adevărul nu i-l putea spune cu nici un chip. Nu, singurul lucru pe care îl putea face era să plece, oriunde, departe. Tata nu trebuia să afle niciodată că fiul lui devenise un hoț. Și poate că nici nu va băga de seamă că Bastian nu mai era acolo. Gîndul acesta îl consolă parcă.
Bastian se opri din alergat. Acum mergea încet, iar la capătul străzii vedea clădirea școlii. Fără să-și dea seama, alergase pe drumul obișnuit ce ducea spre școală. Strada i se părea de-a dreptul pustie, deși ici și colo treceau oameni. Dar în ochii celui care sosește mult prea tîrziu, lumea din jurul școlii pare întotdeauna un deșert. Iar Bastian simțea cum la fiecare pas crește teama în el. În orișice caz, se temea de școală, locul înfrîngerilor sale zilnice, se temea de profesori, care îl mustrau cu blîndețe sau își vărsau supărarea pe el, se temea de ceilalți copii care rîdeau de el și nu lăsau să treacă nici un prilej fără să-i dovedească ce băiat nepriceput și lipsit de apărare era. Dintotdeauna școala îi apăruse ca o pedeapsă cu închisoarea nesfîrșit de lungă, ce va ține pînă va fi om mare și pe care trebuia s-o rabde supus și în tăcere.
Acum însă, trecînd prin coridoarele răsunătoare unde mirosea a ceară și a paltoane ude, simțind cum liniștea ce pîndea în clădire îi astupă brusc urechile ca niște dopuri de vată și ajungînd, în sfîrșit, în fața ușii clasei sale, vopsită în aceeași culoare a spanacului bătrîn ca și pereții din jur, înțelese limpede că nici aici nu mai avea ce căuta de acum înainte. Tot trebuia să plece. Așa că putea pleca chiar acum.
Dar încotro?
În cărțile sale Bastian citise povești cu băieți care se angajau pe cîte un vapor și plecau în lumea largă ca să-și caute norocul. Unii deveneau pirați sau eroi, alții se întorceau după ani și ani ca oameni bogați în patrie, fără ca cineva să ghicească cine erau de fapt.
Bastian nu se credea însă în stare de așa ceva. De asemenea, nu își închipuia defel că ar putea fi primit ca elev matelot. În plus, nu avea nici cea mai vagă idee cum ar putea ajunge într-un port unde să existe vapoarele potrivite pentru asemenea planuri cutezătoare.
Deci încotro?
Și dintr-o dată îi veni în minte locul potrivit, singurul loc unde nu va fi căutat - cel puțin pentru moment - și unde nu va fi găsit.

Podul era mare și întunecos. Mirosea a praf și a naftalină. Nu se auzea nici un sunet în afară de darabana înăbușită a ploii pe tabla de aramă a uriașului acoperiș. Grinzi groase, înnegrite de vreme, se ridicau la distanțe egale din podeaua de scînduri, se uneau mai departe, sus, cu alte grinzi ale șarpantei acoperișului și se pierdeau undeva în întuneric. Ici și colo spînzurau pînze de păianjen, mari cît un hamac, ușor și fantomatic purtate încolo și încoace de curentul de aer. De sus de tot, dintr-o ferestruică, pătrundea o lumină lăptoasă.
Singura vietate din acest loc unde timpul părea să se fi oprit era un șoricel care fugea cu pași mărunței pe podeaua de scînduri, lăsînd urme fine în praf. Codița pe care o trăgea după el se vedea ca o linie subțire între urmele lăbuțelor. Brusc, șoricelul se ridică în două labe și ascultă. Apoi dispăru - țuști! - într-o gaură din dușumea.
Se auzi zgomotul unei chei într-o broască mare. Ușa podului se deschise încet și scîrțîind, o rază lungă de lumină pătrunse o clipă în încăpere. Bastian se strecură înăuntru, apoi ușa se închise din nou scîrțîind și se trînti. Băiatul vîrî o cheie mare pe dinăuntru în broască și răsuci cheia. Pe urmă mai trase și un zăvor și răsuflă ușurat. Acum era într-adevăr de negăsit. Aici nu-l va căuta nimeni. Foarte rar venea cineva aici - o știa destul de sigur - și chiar dacă întîmplarea ar face ca tocmai azi sau mîine cineva să aibă treabă aici, persoana respectivă va găsi ușa încuiată. Iar cheia se rătăcise. Și dacă ar izbuti totuși să deschidă într-un fel oarecare ușa, lui Bastian îi mai rămînea încă destul timp să se ascundă printre vechiturile din pod.
Încetul cu încetul ochii lui se obișnuiră cu lumina scăzută. Cunoștea bine locul. Cu o jumătate de an în urmă administratorul școlii îi ceruse să-l ajute la un coș de rufe mare și plin cu reformulare și documente vechi care trebuiau duse în pod. Tot atunci văzuse și unde era locul cheii: într-un dulăpior de perete atîrnat lîngă palierul de sus al scării. De atunci nu se mai gîndise niciodată la asta. Acum însă își amintise.
Începu să-i fie frig, căci paltonul îi era ud, iar aici sus era foarte rece. Mai întîi să-și caute un loc unde putea să se instaleze ceva mai confortabil. Căci avea să rămînă multă vreme aici. Cît de multă - nici nu voia să se gîndească deocamdată, și nici la faptul că foarte curînd i se va face foame și sete.
Se plimbă puțin prin pod.
Tot soiul de vechituri pretutindeni, rafturi cu clasoare și acte nefolosite de mult, bănci îngrămădite unele peste altele, cu pupitre mînjite de cerneală, un stativ de care atîrnau o duzină de hărți depășite, mai multe table de pe care se cojea vopseaua neagră, sobe de fier ruginite, aparate de gimnastică ce nu mai erau bune de întrebuințat, ca, de pildă, o capră al cărei înveliș de piele era atît de rupt, că toți cîlții ieșeau afară, mingi de sport plesnite, un vraf de saltele de gimnastică vechi și pătate, apoi cîteva animale împăiate și pe jumătate roase de molii, printre ele o bufniță mare, un vultur și o vulpe, tot soiul de retorte și eprubete crăpate, o mașină Wimshurst, un schelet omenesc atîrnat pe un fel de cuier și multe lăzi și cutii pline cu caiete și manuale vechi. Pînă la urmă, Bastian se hotărî să se instaleze pe maldărul de saltele vechi. Dacă te întindeai pe ele, te simțeai aproape ca pe o canapea. Le cără sub ferestruica din acoperiș unde era locul cel mai luminos. În apropiere erau stivuite cîteva pături militare cenușii, firește foarte prăfuite și rupte, dar totuși în stare de folosință. Bastian și le luă. Își dezbrăcă paltonul ud și-l atîrnă de cuier, lîngă schelet. Omul de oase se legănă puțin încoace și încolo, dar Bastian nu se temea de el. Poate pentru că era obișnuit de acasă cu lucruri asemănătoare. Își scoase și cizmele pătrunse de apă. Numai în ciorapi, se așeză turcește pe saltelele de gimnastică și își trase păturile cenușii pe umeri, ca un indian. Lîngă el se afla ghiozdanul - și cartea arămie.
Se gîndi că jos în clasă ceilalți erau acum la ora de germană. Poate că scriau tocmai o compunere pe cine știe ce temă plicticoasă de moarte.
Bastian privi cartea.
- Aș vrea să știu, spuse vorbindu-și singur, ce se petrece, de fapt, într-o carte cît timp stă închisă. Probabil că nu există decît literele tipărite pe hîrtie, totuși - ceva tot trebuie să se petreacă, fiindcă atunci cînd o deschid, găsesc acolo o întreagă poveste. Apar personaje pe care eu nu le cunosc, fel de fel de aventuri, de isprăvi și lupte - uneori au loc furturi pe mare sau ajungi în țări și orașe străine. Toate acestea se găsesc într-un anumit fel de carte. Trebuie s-o citești ca să le trăiești pe toate, asta-i limpede. În carte se găsesc însă toate acestea dinainte. Aș vrea să știu în ce fel?
Dintr-o dată se simți într-o dispoziție aproape solemnă.
Se așeză mai bine, luă cartea, deschise prima pagină și începu să citească.
POVESTEA FĂRĂ SFÂRȘIT