18.04.2005
Editura Polirom
Michael Ende
Povestea fără sfîrşit
Editura Polirom, 2005


traducere de Yvette Davidescu



*****

I.


ANTICARIAT
Proprietar: Karl Konrad Koreander

Inscripţia de mai sus se afla pe uşa de sticlă a unei prăvălioare, dar fireşte că arăta aşa numai cînd priveai din interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară, spre stradă.
Era o dimineaţă de noiembrie rece şi cenuşie şi ploua cu găleata. Picăturile se prelingeau pe fereastră şi peste literele întortocheate. Tot ce se putea zări prin geam era doar un zid pătat de ploaie pe partea opusă a străzii.
Dintr-o dată uşa fu deschisă atît de violent, că micuţul ciorchine de clopoţei de alamă atîrnat deasupra ei se porni să sune cu zgomot şi nu se mai linişti multă vreme.
Făptaşul zarvei era un băieţel gras, de vreo zece sau unsprezece ani. Părul castaniu-închis îi atîrna ud peste faţă, haina îi era leoarcă de ploaie şi picura, iar peste umăr purta un ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid şi gîfîia, dar, spre deosebire de graba de care dăduse dovadă pînă atunci, rămase acum încremenit în pragul uşii deschise.
În faţa lui se afla o încăpere lungă şi îngustă, ce se pierdea spre fund în semiîntuneric. De-a lungul pereţilor pînă sus la tavan erau rafturi înţesate cu cărţi de toate mărimile şi de toate formele. Pe podea se îngrămădeau maldăre de tomuri uriaşe, iar pe cîteva mese se înălţau stive de cărţi mai mici, legate în piele şi cu cotorul auriu. Din spatele unui zid de cărţi înalt cît un stat de om, în celălalt capăt al încăperii, se zărea lumina unei lămpi. Iar printre razele ei se ridica din cînd în cînd un rotocol de fum, se dilata şi apoi se topea mai sus în întuneric. Semăna cu semnalele prin care indienii îşi transmiteau veştile de pe un munte pe altul. Era limpede că acolo şedea cineva şi într-adevăr băiatul auzi un glas spunîndu-i destul de răstit de după zidul de cărţi:
- N-aveţi decît să vă miraţi stînd înăuntru sau afară, dar închideţi uşa. Trage.

Băiatul ascultă şi închise uşa încetişor. Apoi se apropie de zidul de cărţi şi privi cu băgare de seamă în spatele lui. Într-un fotoliu înalt din piele roasă şedea un bărbat îndesat şi greoi. Era îmbrăcat în haine negre mototolite, uzate şi parcă prăfuite. Avea o chelie mare şi doar peste urechi i se zbîrlea cîte un smoc de peri albi. Faţa îi era roşie şi-ţi amintea de un buldog rău. Pe nasul borcănat purta ochelari mici cu ramă de aur. Omul mai fuma şi o lulea curbată, care-i atîrna din colţul gurii, astfel că toată gura i se strîmbase într-o parte. Pe genunchi ţinea o carte pe care probabil tocmai o citea, căci, închizînd-o, îşi lăsase arătătorul gros al mîinii stîngi între paginile ei - oarecum în chip de semn de carte.
Acum îşi scoase ochelarii cu dreapta şi îl examină pe băieţelul gras care stătea în faţa lui cu hainele picurînd; uitîndu-se la el, îşi miji ochii, ceea ce îl făcea să semene şi mai tare cu un cîine ce vrea să muşte. Apoi mormăi:
- Ce mai flecuşteţ!
Pe urmă deschise din nou cartea şi continuă să citească.

Băiatul nu prea ştia ce să facă, de aceea rămase pe loc şi-l privi cu ochi mari pe bărbat. În sfîrşit, acesta închise iar cartea - ca mai înainte, lăsînd degetul între pagini - şi mîrîi:
- Ascultă, băiete, eu nu pot să sufăr copiii. E drept că în ziua de azi toată lumea face mare caz de voi - dar eu nu! Nu sînt absolut deloc un prieten al copiilor. Pentru mine copiii nu sînt nimic altceva decît nişte prostovani gălăgioşi, nişte nesuferiţi care strică totul, murdăresc cărţile cu dulceaţă şi le rup paginile, şi nu se sinchisesc defel că cei mari ar putea să aibă şi ei grijile şi necazurile lor. Ţi-o spun numai ca să ştii de la bun început la ce să te-aştepţi. Şi să mai ştii că la mine nu există cărţi pentru copii, iar alte cărţi nu-ţi vînd. Asta e, şi sper că ne-am înţeles!
Spusese toate acestea fără să scoată luleaua din gură. Apoi deschise din nou cartea şi continuă să citească.
Băiatul înclină din cap în tăcere şi dădu să plece, dar pe undeva i se părea că nu putea accepta fără replică această cuvîntare, aşa că se mai întoarse o dată şi spuse încet:
- Dar nu sînt chiar toţi aşa.
Omul îşi ridică încet privirile şi îşi scoase din nou ochelarii.
- Tot mai eşti aici? Ia spune-mi, ce-ar trebui să fac să scap de unul ca tine? Ce lucru atît de important mai aveai de spus?
- Nimic important, răspunse băiatul încă şi mai încet. Voiam doar... nu toţi copiii sînt aşa cum aţi spus.
- Vasăzică, aşa! Prefăcîndu-se mirat, bărbatul îşi ridică sprîncenele: Probabil că tu însuţi eşti marea excepţie, nu?
Grăsuţul nu mai ştiu ce să răspundă. Doar ridică uşor din umeri şi se întoarse din nou, dînd să plece.
- Dar unde-i buna-cuviinţă? mai auzi în spatele său vocea morocănoasă. N-ai nici un pic de bună-cuviinţă, căci altfel s-ar fi cuvenit să te recomanzi cel puţin...
- Mă numesc Bastian, spuse băiatul. Bastian Balthasar Bux.
- Un nume cam curios, mîrîi bărbatul, cu aceşti trei de B. În sfîrşit, tu n-ai nici o vină, nu ţi-ai dat tu numele. Eu mă numesc Karl Konrad Koreander.
- Sînt trei de K, spuse serios băiatul.
- Hm, mormăi bătrînul, e-adevărat!
Pufăi cîţiva norişori.
- În sfîrşit, n-are nici o importanţă cum ne numim, că tot n-o să ne mai revedem. Aş mai vrea însă să ştiu un singur lucru, anume de ce-ai pătruns adineauri cu atîta larmă în prăvălia mea. Mi se pare că fugeai de ceva. Aşa e?
Bastian aprobă din cap. Faţa lui rotundă părea acum şi mai palidă, iar ochii lui încă şi mai mari.
- Probabil că ai jefuit casa de bani dintr-o prăvălie, presupuse domnul Koreander, sau ai omorît vreo bătrînă, sau ai făcut altceva ce faceţi de-alde voi în ziua de azi. Nu cumva te urmăreşte poliţia, băiete?
Bastian făcu din cap semn că nu.
- Hai, dă-i drumul, continuă domnul Koreander, spune drept de cine ai fugit?
- De ceilalţi.
- De care ceilalţi?
- De copiii din clasa mea.
- De ce?
- Nu... nu mă lasă-n pace.
- Dar ce-ţi fac?
- Mă pîndesc în faţa şcolii.
- Şi pe urmă?
- Pe urmă strigă tot soiul de lucruri. Mă înghiontesc şi îşi bat joc de mine.
- Şi tu te laşi?
Domnul Koreander îl privi cîtva timp dezaprobator pe băiat, apoi îl întrebă:
- De ce nu le arzi cîte un pumn zdravăn?
Bastian îl privi cu ochii mari.
- Nu - nu-mi place aşa ceva. Şi pe urmă - nici nu ştiu să boxez bine.
- Da' cu trînta cum stai? se interesă Koreander. Cu alergarea, înotul, fotbalul, gimnastica? Nu te pricepi la nimic din toate astea?
Băiatul făcu din cap semn că nu.
- Cu alte cuvinte, spuse domnul Koreander, eşti un mototol, nu-i aşa?
Bastian ridică din umeri.
- Dar de vorbit ştii să vorbeşti, îşi dădu cu părerea Koreander. De ce nu le răspunzi cînd îşi bat joc de tine?
- Am făcut asta o dată...
- Şi?
- M-au aruncat într-o ladă de gunoi şi au ferecat capacul. Două ore a trebuit să strig pînă m-a auzit cineva.
- Hm, mormăi domnul Koreander, şi acum nu mai îndrăzneşti.
Bastian dădu din cap.
- Prin urmare, constată domnul Koreander, pe lîngă toate celelalte mai eşti şi fricos.
Bastian îşi lăsă capul în jos.
- Probabil că eşti un tocilar cumplit, aşa-i? Cel mai bun din clasă, numai note de zece, preferatul tuturor profesorilor, nu?
- Nu, spuse Bastian tot cu ochii în podea, anul trecut am rămas repetent.
- Doamne Dumnezeule, strigă domnul Koreander, aşadar, nereuşită pe toată linia!
Bastian nu răspunse nimic. Stătea doar locului. Braţele îi atîrnau, hainele picurau.
- Şi cam ce strigă atunci cînd îşi bat joc de tine? voi să ştie domnul Koreander.
- Ah - tot soiul de lucruri.
- De pildă?
- Bastian! Rotocoală! Sta pe oală, oala se spărgea, iar Bastian zicea: De vină-i greutatea mea!
- Nu-i prea hazos, spuse domnul Koreander, şi altceva?
Bastian ezită, înainte de a enumera:
- Aiurilă, măi Prostilă - Balivernosu - Mincinosu...
- Aiurilă? De ce?
- Uneori vorbesc de unul singur.
- Şi cam ce vorbeşti de unul singur?
- Îmi imaginez poveşti, născocesc nume şi cuvinte care încă nu există, şi tot aşa.
- Şi ţi le povesteşti ţie însuţi? De ce?
- Păi, dacă nu-i nimeni pe care să-l intereseze aşa ceva.
Domnul Koreander tăcu o vreme, dus pe gînduri.
- Şi ce spun părinţii tăi despre toate acestea?
Bastian nu răspunse imediat. Abia după un timp şopti:
- Tata nu spune nimic. Niciodată nu spune nimic. Totul îi e indiferent.
- Şi mama?
- Mama - nu mai e.
- Părinţii tăi au divorţat?
- Nu, spune Bastian, mama a murit.

În acest moment sună telefonul. Domnul Koreander se ridică cu oarecare sforţare din fotoliu şi îşi tîrşîi paşii pînă într-un mic cabinet din spatele prăvăliei. Ridică receptorul, şi Bastian auzi nedesluşit cum domnul Koreander îşi spunea numele. Pe urmă uşa cabinetului se închise şi nu mai auzi nimic altceva decît un murmur înăbuşit.

Bastian stătea locului şi nu-şi dădea cîtuşi de puţin seama ce se întîmplase cu el şi de ce spusese şi recunoscuse toate acestea. Nu putea suferi să i se pună atîtea întrebări. Amintindu-şi dintr-o dată că va ajunge mult mai tîrziu la şcoală, îl trecură căldurile, da, sigur, trebuia să se grăbească, trebuia s-o ia la goană - dar rămase pe loc, acolo unde se afla, fără să se poată hotărî. Ceva îl ţintuia locului, dar nu ştia ce anume.
Glasul înăbuşit tot se mai auzea de dincolo din cabinet. Era o conversaţie telefonică foarte lungă.
Bastian îşi dădu seama că tot timpul se uitase fix la cartea pe care o avusese în mînă domnul Koreander şi care acum se găsea pe fotoliul de piele. Îi era cu neputinţă să-şi ia ochii de la ea. Avea impresia că din ea pornea un soi de forţă magnetică ce-l atrăgea irezistibil.

Se apropie de fotoliu, întinse încet mîna, atinse cartea - şi în aceeaşi clipă ceva înăuntrul său făcu "ţac!" - ca şi cum s-ar fi închis o capcană. Bastian avea sentimentul nedesluşit că, o dată cu atingerea cărţii, începuse ceva irevocabil ce-şi va urma cursul de-aci înainte.
Ridică volumul şi-l privi pe toate părţile. Era legat în mătase arămie şi lucea cînd era înclinat într-o parte sau alta. Răsfoindu-l în grabă, văzu că textul era tipărit cu două feluri de litere. Nu părea să conţină poze, avea în schimb iniţiale mari şi minunat ilustrate. Uitîndu-se încă o dată mai bine la scoarţe, descoperi pe ele doi şerpi, unul deschis şi unul închis la culoare, muşcîndu-şi unul altuia coada şi alcătuind astfel un oval. Iar în oval era scris, cu litere ciudate, întortocheate, titlul:

POVESTEA FĂRĂ SFÂRŞIT



E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul copiilor totul se petrece la fel ca şi în cazul celor maturi. Cei copleşiţi de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit niciodată ceva asemănător nu pot înţelege. Există oameni care îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei înşişi nu pot explica limpede de ce. Alţii se ruinează pentru a cîştiga inima unei persoane care nici nu vrea să ştie de ei. Iar alţii se distrug, fiindcă nu pot rezista plăcerilor mîncării - sau ale băuturii. Unii îşi cheltuiesc întreaga avere pentru a cîştiga la jocurile de noroc sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu se poate realiza niciodată. Alţii cred că nu pot fi fericiţi decît în altă parte de locul unde se află şi călătoresc toată viaţa prin lume. Iar cîţiva nu-şi găsesc liniştea pînă ce n-au devenit puternici. Într-un cuvînt, există tot atîtea pasiuni, cît şi oameni.
În cazul lui Bastian Balthasar Bux pasiunea erau cărţile.
Cine n-a petrecut o după-amiază întreagă cu urechile încinse şi cu părul zbîrlit aplecat deasupra unei cărţi, citind şi iar citind, uitînd de lumea din jurul său şi nebăgînd de seamă că-i e foame sau frig -
Cine n-a citit niciodată pe ascuns sub plapumă, la lumina unei lanterne de buzunar, fiindcă tata sau mama sau vreo altă persoană grijulie a stins lumina pe motivul bine intenţionat că acum trebuie să dormi, căci mîine te scoli devreme -
Cine n-a vărsat niciodată lacrimi amare, fie pe faţă, fie în ascuns, fiindcă o poveste minunată se sfîrşea şi urma despărţirea de personajele alături de care luaseşi parte la atîtea aventuri, fiinţe iubite şi admirate care îţi stîrniseră îngrijorări şi speranţe, şi fără a căror prezenţă viaţa părea dintr-o dată goală şi lipsită de sens -
Cine nu cunoaşte nimic din toate acestea din proprie experienţă nu va putea înţelege ceea ce făcu Bastian acum.

Se uită ţintă la titlul cărţii, simţind cum îl lua ba cu frig, ba cu cald. Da, asta era, la asta visase de atîtea ori şi asta îşi dorise de cînd fusese cuprins de pasiunea sa: o poveste care să nu se sfîrşească niciodată! Cartea tuturor cărţilor!
Trebuia să aibă cartea, fie ce-o fi, cu orice preţ!
Cu orice preţ? Era uşor de spus! Chiar dacă ar fi putut să ofere mai mult decît cele trei mărci şi cincisprezece pfenigi din banii de buzunar ce-i avea la el - urîciosul domn Koreander îi dăduse de înţeles cît se poate de limpede că nu-i va vinde nici o singură carte. Iar de un dar nici nu putea fi vorba. Chestiunea era lipsită de orice speranţă.
Şi totuşi, Bastian ştia că nu poate pleca fără acea carte. Îi era limpede că nici nu venise încoace decît anume pentru ea, îl chemase în mod misterios pentru că voia să ajungă la el, pentru că, de fapt, fusese dintotdeauna a lui!

Bastian trase cu urechea la murmurul ce se mai auzea şi acum din cabinet.
Dintr-o dată, fără să-şi dea prea bine seama, ascunse cartea sub paltonul său, strîngînd-o cu amîndouă braţele la piept. Apoi o porni, mergînd de-a-ndăratelea, spre uşa prăvăliei, nelăsînd nici o clipă cealaltă uşă din ochi, cea spre cabinet. Cu băgare de seamă apăsă pe clanţă. Nu trebuia să se audă clinchet de clopoţei, de aceea deschise uşa de sticlă doar atît cît să se strecoare prin ea. Încetişor şi cu precauţie închise apoi uşa pe dinafară.
Abia după aceea începu să alerge.
Caietele, manualele şcolare şi penarul din ghiozdan săltau şi clămpăneau în tactul paşilor săi. Simţea junghiuri sub coaste, dar alerga mai departe.
Ploaia îi curgea peste obraz şi pe spate în jos pe sub guler. Umezeala şi frigul pătrundeau prin haine, Bastian nu simţea însă nimic. Îi era foarte cald, dar nu numai din cauza alergatului.
Conştiinţa lui care mai înainte, în prăvălioară, nici nu crîcnise, se deşteptase dintr-o dată. Toate motivele, atît de convingătoare mai înainte, i se păreau acum cu totul neplauzibile şi se topeau ca oamenii de zăpadă la răsuflarea unui balaur ce scuipă foc.
Furase! Era un hoţ!
Ceea ce făcuse el era chiar mai grav decît un furt obişnuit. Cartea era cu siguranţă unică şi de neînlocuit. Precis că fusese cea mai scumpă comoară a domnului Koreander. Era cu totul altceva să furi unui violonist vioara sa fără pereche sau unui rege coroana sa, decît să iei bani dintr-o casă.
Şi pe cînd alerga, strîngea la piept pe sub palton cartea. Nu voia s-o piardă, oricît de mult l-ar fi costat. Era tot ce mai avea pe lume.
Căci acasă, fireşte, nu se mai putea întoarce acum.
Încercă să şi-l închipuie pe tatăl său cum şedea şi lucra în camera cea mare transformată în laborator. În jurul lui se aflau zeci de mulaje de ghips ale unor danturi, căci tata era tehnician dentar. Bastian nu se întrebase, de fapt, niciodată dacă tata îşi făcea munca cu plăcere. Acum îi trecea pentru prima dată prin minte, dar de aici înainte n-avea cum să-l mai întrebe.
Dacă s-ar duce acum acasă, tata ar ieşi din laborator în halatul său alb, ţinînd poate în mînă o dantură din ghips, şi l-ar întreba: "Te-ai şi întors?" - "Da", ar spune Bastian - "N-ai şcoală azi?". Vedea în minte faţa tristă şi liniştită a tatălui său şi ştia că-i va fi cu neputinţă să-l mintă. Dar adevărul nu i-l putea spune cu nici un chip. Nu, singurul lucru pe care îl putea face era să plece, oriunde, departe. Tata nu trebuia să afle niciodată că fiul lui devenise un hoţ. Şi poate că nici nu va băga de seamă că Bastian nu mai era acolo. Gîndul acesta îl consolă parcă.
Bastian se opri din alergat. Acum mergea încet, iar la capătul străzii vedea clădirea şcolii. Fără să-şi dea seama, alergase pe drumul obişnuit ce ducea spre şcoală. Strada i se părea de-a dreptul pustie, deşi ici şi colo treceau oameni. Dar în ochii celui care soseşte mult prea tîrziu, lumea din jurul şcolii pare întotdeauna un deşert. Iar Bastian simţea cum la fiecare pas creşte teama în el. În orişice caz, se temea de şcoală, locul înfrîngerilor sale zilnice, se temea de profesori, care îl mustrau cu blîndeţe sau îşi vărsau supărarea pe el, se temea de ceilalţi copii care rîdeau de el şi nu lăsau să treacă nici un prilej fără să-i dovedească ce băiat nepriceput şi lipsit de apărare era. Dintotdeauna şcoala îi apăruse ca o pedeapsă cu închisoarea nesfîrşit de lungă, ce va ţine pînă va fi om mare şi pe care trebuia s-o rabde supus şi în tăcere.
Acum însă, trecînd prin coridoarele răsunătoare unde mirosea a ceară şi a paltoane ude, simţind cum liniştea ce pîndea în clădire îi astupă brusc urechile ca nişte dopuri de vată şi ajungînd, în sfîrşit, în faţa uşii clasei sale, vopsită în aceeaşi culoare a spanacului bătrîn ca şi pereţii din jur, înţelese limpede că nici aici nu mai avea ce căuta de acum înainte. Tot trebuia să plece. Aşa că putea pleca chiar acum.
Dar încotro?
În cărţile sale Bastian citise poveşti cu băieţi care se angajau pe cîte un vapor şi plecau în lumea largă ca să-şi caute norocul. Unii deveneau piraţi sau eroi, alţii se întorceau după ani şi ani ca oameni bogaţi în patrie, fără ca cineva să ghicească cine erau de fapt.
Bastian nu se credea însă în stare de aşa ceva. De asemenea, nu îşi închipuia defel că ar putea fi primit ca elev matelot. În plus, nu avea nici cea mai vagă idee cum ar putea ajunge într-un port unde să existe vapoarele potrivite pentru asemenea planuri cutezătoare.
Deci încotro?
Şi dintr-o dată îi veni în minte locul potrivit, singurul loc unde nu va fi căutat - cel puţin pentru moment - şi unde nu va fi găsit.

Podul era mare şi întunecos. Mirosea a praf şi a naftalină. Nu se auzea nici un sunet în afară de darabana înăbuşită a ploii pe tabla de aramă a uriaşului acoperiş. Grinzi groase, înnegrite de vreme, se ridicau la distanţe egale din podeaua de scînduri, se uneau mai departe, sus, cu alte grinzi ale şarpantei acoperişului şi se pierdeau undeva în întuneric. Ici şi colo spînzurau pînze de păianjen, mari cît un hamac, uşor şi fantomatic purtate încolo şi încoace de curentul de aer. De sus de tot, dintr-o ferestruică, pătrundea o lumină lăptoasă.
Singura vietate din acest loc unde timpul părea să se fi oprit era un şoricel care fugea cu paşi mărunţei pe podeaua de scînduri, lăsînd urme fine în praf. Codiţa pe care o trăgea după el se vedea ca o linie subţire între urmele lăbuţelor. Brusc, şoricelul se ridică în două labe şi ascultă. Apoi dispăru - ţuşti! - într-o gaură din duşumea.
Se auzi zgomotul unei chei într-o broască mare. Uşa podului se deschise încet şi scîrţîind, o rază lungă de lumină pătrunse o clipă în încăpere. Bastian se strecură înăuntru, apoi uşa se închise din nou scîrţîind şi se trînti. Băiatul vîrî o cheie mare pe dinăuntru în broască şi răsuci cheia. Pe urmă mai trase şi un zăvor şi răsuflă uşurat. Acum era într-adevăr de negăsit. Aici nu-l va căuta nimeni. Foarte rar venea cineva aici - o ştia destul de sigur - şi chiar dacă întîmplarea ar face ca tocmai azi sau mîine cineva să aibă treabă aici, persoana respectivă va găsi uşa încuiată. Iar cheia se rătăcise. Şi dacă ar izbuti totuşi să deschidă într-un fel oarecare uşa, lui Bastian îi mai rămînea încă destul timp să se ascundă printre vechiturile din pod.
Încetul cu încetul ochii lui se obişnuiră cu lumina scăzută. Cunoştea bine locul. Cu o jumătate de an în urmă administratorul şcolii îi ceruse să-l ajute la un coş de rufe mare şi plin cu reformulare şi documente vechi care trebuiau duse în pod. Tot atunci văzuse şi unde era locul cheii: într-un dulăpior de perete atîrnat lîngă palierul de sus al scării. De atunci nu se mai gîndise niciodată la asta. Acum însă îşi amintise.
Începu să-i fie frig, căci paltonul îi era ud, iar aici sus era foarte rece. Mai întîi să-şi caute un loc unde putea să se instaleze ceva mai confortabil. Căci avea să rămînă multă vreme aici. Cît de multă - nici nu voia să se gîndească deocamdată, şi nici la faptul că foarte curînd i se va face foame şi sete.
Se plimbă puţin prin pod.
Tot soiul de vechituri pretutindeni, rafturi cu clasoare şi acte nefolosite de mult, bănci îngrămădite unele peste altele, cu pupitre mînjite de cerneală, un stativ de care atîrnau o duzină de hărţi depăşite, mai multe table de pe care se cojea vopseaua neagră, sobe de fier ruginite, aparate de gimnastică ce nu mai erau bune de întrebuinţat, ca, de pildă, o capră al cărei înveliş de piele era atît de rupt, că toţi cîlţii ieşeau afară, mingi de sport plesnite, un vraf de saltele de gimnastică vechi şi pătate, apoi cîteva animale împăiate şi pe jumătate roase de molii, printre ele o bufniţă mare, un vultur şi o vulpe, tot soiul de retorte şi eprubete crăpate, o maşină Wimshurst, un schelet omenesc atîrnat pe un fel de cuier şi multe lăzi şi cutii pline cu caiete şi manuale vechi. Pînă la urmă, Bastian se hotărî să se instaleze pe maldărul de saltele vechi. Dacă te întindeai pe ele, te simţeai aproape ca pe o canapea. Le cără sub ferestruica din acoperiş unde era locul cel mai luminos. În apropiere erau stivuite cîteva pături militare cenuşii, fireşte foarte prăfuite şi rupte, dar totuşi în stare de folosinţă. Bastian şi le luă. Îşi dezbrăcă paltonul ud şi-l atîrnă de cuier, lîngă schelet. Omul de oase se legănă puţin încoace şi încolo, dar Bastian nu se temea de el. Poate pentru că era obişnuit de acasă cu lucruri asemănătoare. Îşi scoase şi cizmele pătrunse de apă. Numai în ciorapi, se aşeză turceşte pe saltelele de gimnastică şi îşi trase păturile cenuşii pe umeri, ca un indian. Lîngă el se afla ghiozdanul - şi cartea arămie.
Se gîndi că jos în clasă ceilalţi erau acum la ora de germană. Poate că scriau tocmai o compunere pe cine ştie ce temă plicticoasă de moarte.
Bastian privi cartea.
- Aş vrea să ştiu, spuse vorbindu-şi singur, ce se petrece, de fapt, într-o carte cît timp stă închisă. Probabil că nu există decît literele tipărite pe hîrtie, totuşi - ceva tot trebuie să se petreacă, fiindcă atunci cînd o deschid, găsesc acolo o întreagă poveste. Apar personaje pe care eu nu le cunosc, fel de fel de aventuri, de isprăvi şi lupte - uneori au loc furturi pe mare sau ajungi în ţări şi oraşe străine. Toate acestea se găsesc într-un anumit fel de carte. Trebuie s-o citeşti ca să le trăieşti pe toate, asta-i limpede. În carte se găsesc însă toate acestea dinainte. Aş vrea să ştiu în ce fel?
Dintr-o dată se simţi într-o dispoziţie aproape solemnă.
Se aşeză mai bine, luă cartea, deschise prima pagină şi începu să citească.
POVESTEA FĂRĂ SFÂRŞIT

0 comentarii

Publicitate

Sus