Vladimir Kaminer
Russendisko
Editura Idea, 2005
*****
Vechea mea cunoştinţă, Andrei, proprietar al probabil unicei reţele de magazine alimentare ruseşti din Berlin, numită Cazacioc, vrea să-şi lichideze afacerea prosperă şi să emigreze în America, împreună cu familia. Ţine secret motivul deciziei sale. Poate nu se mai descurcă cu sistemul de impozitare german sau nu-şi mai poate pune în practică ambiţiile imperialiste în Europa. În ultima perioadă, Andrei se transformase într-un om de afaceri fără scrupule. În urmă cu nouă ani, când venisem de la Moscova la Berlin, pusesem împreună şi în mod inofensiv bazele carierei sale.
Primul nostru punct de lucru s-a aflat lîngă intrarea spre hala gării Lichtenberg. Pe atunci, Andrei, Mişa şi cu mine locuiam într-o garsonieră, din căminul pentru străini din Marzahn. Mişa şi cu mine n-aveam pe atunci nişte ţeluri precise în viaţă, iar seara ne plăcea să cântăm la chitară în bucătărie. Andrei cânta şi el destul de bine la chitară, dar avea deja un ţel în viaţă: dorea să devină neapărat milionar. Oricum, era puţin mai în vârstă decât noi, adică avea 31 de ani.
Prima sa idee de îmbogăţire a fost primită de noi cu mult entuziasm. Pe atunci, primeam de la Guvernul german doar 180 de mărci pe lună, bani de buzunar, iar Andrei ne promitea de trei ori mai mult. Am pus toţi banii la un loc şi am plecat la ora 7 dimineaţa la Wedding. Acolo, am cumpărat de la Aldi trei rucsacuri pline cu cutii de bere şi cola şi le-am cărat la gara Lichtenberg. La acea vreme, capitalismul nu pătrunsese încă pînă acolo, noi eram practic precursorii lui. Cutiile le-am vândut cu 1,20 mărci bucata. În jurul nostru se mai aflau şi alţi precursori: o familie de est-germani care vindeau sandvişuri cu ouă şi şuncă. Erau foarte mândri de preparatele lor, produse manual şi nu ne puteau suferi, considerîndu-ne doar nişte profitori care doreau să scoată repede banul. Ştiau că o cutie de bere costa la Aldi 43 de pfeningi, iar noi ceream de trei ori mai mult, ba chiar Andrei cerea de patru ori mai mult, pe când ei îşi făceau sandvişurile cu transpiraţie şi trudă. Ciudat a fost că, tocmai aceste persoane oneste care vindeau produsele muncii lor, au fost alungate, în urma unui control neanunţat de la Protecţia Consumatorului. Vânzătorii de sandvişuri aveau mâini prea murdare, în afară de-aceasta, le expirase fişa medicală iar marfa nu era ambalată corespunzător. Noi ne-am prefăcut că suntem nişte simpli beţivi de gară şi am scăpat. Nici nu şi-au dat seama că vindem ceva.
Afacerea mergea bine: aveam mulţi clienţi fideli, cum erau veşnic însetaţii martori ai lui Iehova sau Scientologii, cu costumele lor bine călcate, care stăteau la toate trenurile din Europa de est, să-i ia prin surprindere pe străinii dezorientaţi şi să-i treacă imediat la credinţa lor. Mulţi dintre călătorii care ajungeau pentru prima oară pe malul capitalismului, credeau că aceste cohorte de presiune ale Domnului făceau parte din peisaj. Străinii erau de altfel şi clienţii noştri cei mai buni, precum şi o mulţime de ţigani şi africani care îşi aveau şi ei afacerile la gară. Şi să nu uităm: turiştii japonezi.
Mişa şi cu mine eram însă prea nerăbdători: mai mult de-o oră nu doream să sacrificăm de dragul afacerii, prin urmare la noi existau o grămadă de oferte speciale, sau consumam noi restul mărfii. Uşuraţi, plecam apoi înapoi la Marzahn. De aceea, în loc de bani, ne alegeam doar cu dureri de burtă şi o mahmureală uşoară.
Andrei era cu totul altfel. Niciodată n-a băut din marfă şi pentru două cutii nevândute era în stare să stea şi jumătate de noapte la gară. Dacă afacerea nu mergea cum trebuie, chiar ridica preţurile de la 1,80 la 2,50. Andrei avea strategia lui proprie de vânzare. Experimenta mereu alte produse. Uneori mai cumpăra de la Aldi un kilogram de gumă de mestecat sau două duzini de batoane de ciocolată Duplo, pe care le aşeza modest, alături de bere şi le vindea cu 50 de pfenigi bucata. Făcea economie, se hrănea aproape numai cu cereale şi ţinea contabilitatea încasărilor şi cheltuielilor. În scurt timp strânsese deja bani pentru primul său televizor, pe care l-a dus cu trenul în Polonia, şi l-a vîndut cu mîna lui la târg. S-a întors cu un câştig de o sută de mărci. La următoarea călătorie a mai luat şi o combină cu el.
Un an mai târziu, Mişa şi cu mine încă mai cântam la chitară în bucătărie, în timp ce Andrei îşi deschidea primul magazin alimentar, în strada Dimitrov şi îşi cumpăra un Volkswagen. A abordat problema de-a dreptul ştiinţific, făcînd un sondaj prin cartier pentru a afla ce marfă ar trebuit să ofere în primul rînd. Conform acestui sondaj, oferta lui s-a axat cu precădere pe trei produse: bere Jägermeister, Pilsner berlineză şi ziarul Bild am Sonntag.El vroia însă mai mult şi îşi umplu în cele din urmă magazinul cu cele mai diverse produse, cum ar fi becuri şi truse de cusut. Avea pînă şi alimente ruseşti în ofertă. Puţin mai târziu, s-a însurat cu o femeie din Sankt Petersburg, care i-a dăruit un fiu, pe care l-a numit Mark. Andrei ne-a povestit că visează să aibă o familie numeroasă şi-şi doreşte mulţi copii. Mişa fu de părere că următorul fiu avea să se numească probabil Pfennig, dar, după cum se prezintă situaţia, următorul fiu al lui Andrei se va numi mai mult ca sigur Dolar.
Trebuie să ajutăm filmul german să-şi revină, ne-am gândit noi. Împreună suntem puternici: regizorul Annaud, femeia-mumie, "Shakespeare in Love", detectivul particular din "Roger Rabbit", un magician bulgar, două sute de statişti şi cu mine, adică noi toţi cei angajaţi în cadrul producţiei filmului "Stalingrad".
La ora cinci dimineaţa ne întâlnim în Fehrbelliner Platz, de unde vom fi duşi cu autobuzele la statul-major al lui Hruşciov, situat la Krampnitz. Pe Hruşciov îl cunosc, este comediantul din filmul "Roger Rabbit". Stă singur în sala de aşteptar, pe un taburet şi se plictiseşte. Mă duc la el: "How are you? Ce face Roger Rabbit?" Asistenta de regie mă dă imediat afară din încăpere. Statiştii n-au voie să discute cu starurile. Ce prostie! Azi nu-i nimic deosebit, cam patruzeci de statişti, mai ales ruşi, se învârt de colo-colo pe platou. Trebuie filmată scena de sex, mi se spune. E deja a treia într-o săptămână. Între timp au înţeles deja cu toţii: în filmul ăsta de război nu-i atît vorba de bătălie, ci toate tancurile şi avioanele servesc doar ca decor pentru o complicată relaţie de dragoste: femeia-mumie, Tania, îl iubeşte pe trăgătorul de elită Visili, dar se culcă cu Shakespeare in Love, şi anume de cîte ori de afară se aud bubuituri. În acest timp, Roger Rabbit suferă de singurătate. Şi el o iubeşte pe Tania şi îl înjură tot timpul pe Stalin, de parcă acesta ar fi vinovat că Roger este mereu singur.
Aproape că am ratat micul dejun. E deja pregătit pe masă, de la ora şase. Azi avem ochiuri cu şuncă, sandvişuri, cafea şi ceai. Toţi statiştii se bucură, şi se pregătesc să aştepte şi să stea de pomană. Pentru mulţi ruşi, filmul "Stalingrad" a devenit o ocupaţie pentru întreaga familie. Bărbaţii participă la scenele de luptă, femeile interpretează rolul secretarelor din statul-major al lui Hruşciov, iar copiii se învârt de colo-colo.
Înainte să înceapă scena de dragoste, statul-major este zdravăn bombardat. Aşa se face la Stalingrad. În timpul unui bombardament, trebuie să mă ascund în spatele unui dulap mare de bucătărie şi să-mi fie frică. Dulapul este o piesă valoroasă, cu-adevărat veche, umplut cu pungi cu dafin, pe care scrie în ruseşte. În acest context, foile de dafin nu-şi au rostul, dar tanti de la recuzită nu poate oricum citi etichetele, important este să fie scris ceva în rusă. Bombardamentul necesită o întreagă logistică: un tehnician zgâlţâie dulapul de bucătărie, altul aruncă praf peste mine. Asistenta de regie e nemulţumită. "Nu sunteţi destul de speriat", spune ea. "Gândiţi-vă, că ar putea fi ultima zi din viaţa dumneavoastră. Nu puteţi avea o expresie corespunzătoare aceastei situaţii? Nu fiţi atât de ţeapăn!" "Pentru treisprezece mărci pe oră nu mă strâmb", protestez eu. "Ajunge cred că stau plin de praf, în spatele dulapului cu foi de dafin. Pentru strâmbături îl aveţi doar pe Roger Rabbit." Se iscă un conflict salarial. În cele din urmă sunt înlocuit şi mă alătur celorlalţi statişti care joacă cărţi afară.
Scena de sex este filmată printr-o foaie de cort, sub formă de umbre. Lângă cort, noi, soldaţii, jucăm cărţi. Magicianul bulgar ne arată câteva şmecherii cu cărţile de joc şi ne povesteşte cum Guvernul Federal l-a răscumpărat atunci din închisoarea bulgărească pentru 35.000 de mărci. "O afacere bună!", spune bulgarul. Colegul lui german spune că ăştia sunt bani aruncaţi pe fereastră. Ruşii tac politicoşi. Asistenta de regie vine şi ne întreabă dacă este vreunul în stare să-şi arate fundul gol în faţa camerei, pentru 250 de mărci în plus. Ruşii se jenează, la fel şi bulgarul. Doar neamţul este dispus s-o facă. Fundul său este filmat cu două camere – din spate şi dintr-o parte. În scenă este vorba de următoarele: în timp ce, în cort, femeia-mumie şi Shakespeare in Love îşi dau frâu liber pasiunilor, afară, jucătorii de cărţi se distrează la rîndul lor. Cel care pierde trebuie să stingă cinci lumânări cu un pârţ. Astea sunt sălbaticele tradiţii ruseşti. Cei 30 de soldaţi trebuie să se strice de rîs ca nişte demenţi, numai că lor le este doar ruşine.
Russendisko
Editura Idea, 2005
*****
Gara Lichtenberg
Vechea mea cunoştinţă, Andrei, proprietar al probabil unicei reţele de magazine alimentare ruseşti din Berlin, numită Cazacioc, vrea să-şi lichideze afacerea prosperă şi să emigreze în America, împreună cu familia. Ţine secret motivul deciziei sale. Poate nu se mai descurcă cu sistemul de impozitare german sau nu-şi mai poate pune în practică ambiţiile imperialiste în Europa. În ultima perioadă, Andrei se transformase într-un om de afaceri fără scrupule. În urmă cu nouă ani, când venisem de la Moscova la Berlin, pusesem împreună şi în mod inofensiv bazele carierei sale.
Primul nostru punct de lucru s-a aflat lîngă intrarea spre hala gării Lichtenberg. Pe atunci, Andrei, Mişa şi cu mine locuiam într-o garsonieră, din căminul pentru străini din Marzahn. Mişa şi cu mine n-aveam pe atunci nişte ţeluri precise în viaţă, iar seara ne plăcea să cântăm la chitară în bucătărie. Andrei cânta şi el destul de bine la chitară, dar avea deja un ţel în viaţă: dorea să devină neapărat milionar. Oricum, era puţin mai în vârstă decât noi, adică avea 31 de ani.
Prima sa idee de îmbogăţire a fost primită de noi cu mult entuziasm. Pe atunci, primeam de la Guvernul german doar 180 de mărci pe lună, bani de buzunar, iar Andrei ne promitea de trei ori mai mult. Am pus toţi banii la un loc şi am plecat la ora 7 dimineaţa la Wedding. Acolo, am cumpărat de la Aldi trei rucsacuri pline cu cutii de bere şi cola şi le-am cărat la gara Lichtenberg. La acea vreme, capitalismul nu pătrunsese încă pînă acolo, noi eram practic precursorii lui. Cutiile le-am vândut cu 1,20 mărci bucata. În jurul nostru se mai aflau şi alţi precursori: o familie de est-germani care vindeau sandvişuri cu ouă şi şuncă. Erau foarte mândri de preparatele lor, produse manual şi nu ne puteau suferi, considerîndu-ne doar nişte profitori care doreau să scoată repede banul. Ştiau că o cutie de bere costa la Aldi 43 de pfeningi, iar noi ceream de trei ori mai mult, ba chiar Andrei cerea de patru ori mai mult, pe când ei îşi făceau sandvişurile cu transpiraţie şi trudă. Ciudat a fost că, tocmai aceste persoane oneste care vindeau produsele muncii lor, au fost alungate, în urma unui control neanunţat de la Protecţia Consumatorului. Vânzătorii de sandvişuri aveau mâini prea murdare, în afară de-aceasta, le expirase fişa medicală iar marfa nu era ambalată corespunzător. Noi ne-am prefăcut că suntem nişte simpli beţivi de gară şi am scăpat. Nici nu şi-au dat seama că vindem ceva.
Afacerea mergea bine: aveam mulţi clienţi fideli, cum erau veşnic însetaţii martori ai lui Iehova sau Scientologii, cu costumele lor bine călcate, care stăteau la toate trenurile din Europa de est, să-i ia prin surprindere pe străinii dezorientaţi şi să-i treacă imediat la credinţa lor. Mulţi dintre călătorii care ajungeau pentru prima oară pe malul capitalismului, credeau că aceste cohorte de presiune ale Domnului făceau parte din peisaj. Străinii erau de altfel şi clienţii noştri cei mai buni, precum şi o mulţime de ţigani şi africani care îşi aveau şi ei afacerile la gară. Şi să nu uităm: turiştii japonezi.
Mişa şi cu mine eram însă prea nerăbdători: mai mult de-o oră nu doream să sacrificăm de dragul afacerii, prin urmare la noi existau o grămadă de oferte speciale, sau consumam noi restul mărfii. Uşuraţi, plecam apoi înapoi la Marzahn. De aceea, în loc de bani, ne alegeam doar cu dureri de burtă şi o mahmureală uşoară.
Andrei era cu totul altfel. Niciodată n-a băut din marfă şi pentru două cutii nevândute era în stare să stea şi jumătate de noapte la gară. Dacă afacerea nu mergea cum trebuie, chiar ridica preţurile de la 1,80 la 2,50. Andrei avea strategia lui proprie de vânzare. Experimenta mereu alte produse. Uneori mai cumpăra de la Aldi un kilogram de gumă de mestecat sau două duzini de batoane de ciocolată Duplo, pe care le aşeza modest, alături de bere şi le vindea cu 50 de pfenigi bucata. Făcea economie, se hrănea aproape numai cu cereale şi ţinea contabilitatea încasărilor şi cheltuielilor. În scurt timp strânsese deja bani pentru primul său televizor, pe care l-a dus cu trenul în Polonia, şi l-a vîndut cu mîna lui la târg. S-a întors cu un câştig de o sută de mărci. La următoarea călătorie a mai luat şi o combină cu el.
Un an mai târziu, Mişa şi cu mine încă mai cântam la chitară în bucătărie, în timp ce Andrei îşi deschidea primul magazin alimentar, în strada Dimitrov şi îşi cumpăra un Volkswagen. A abordat problema de-a dreptul ştiinţific, făcînd un sondaj prin cartier pentru a afla ce marfă ar trebuit să ofere în primul rînd. Conform acestui sondaj, oferta lui s-a axat cu precădere pe trei produse: bere Jägermeister, Pilsner berlineză şi ziarul Bild am Sonntag.El vroia însă mai mult şi îşi umplu în cele din urmă magazinul cu cele mai diverse produse, cum ar fi becuri şi truse de cusut. Avea pînă şi alimente ruseşti în ofertă. Puţin mai târziu, s-a însurat cu o femeie din Sankt Petersburg, care i-a dăruit un fiu, pe care l-a numit Mark. Andrei ne-a povestit că visează să aibă o familie numeroasă şi-şi doreşte mulţi copii. Mişa fu de părere că următorul fiu avea să se numească probabil Pfennig, dar, după cum se prezintă situaţia, următorul fiu al lui Andrei se va numi mai mult ca sigur Dolar.
****
Cum am fost odată actor
Cum am fost odată actor
Trebuie să ajutăm filmul german să-şi revină, ne-am gândit noi. Împreună suntem puternici: regizorul Annaud, femeia-mumie, "Shakespeare in Love", detectivul particular din "Roger Rabbit", un magician bulgar, două sute de statişti şi cu mine, adică noi toţi cei angajaţi în cadrul producţiei filmului "Stalingrad".
La ora cinci dimineaţa ne întâlnim în Fehrbelliner Platz, de unde vom fi duşi cu autobuzele la statul-major al lui Hruşciov, situat la Krampnitz. Pe Hruşciov îl cunosc, este comediantul din filmul "Roger Rabbit". Stă singur în sala de aşteptar, pe un taburet şi se plictiseşte. Mă duc la el: "How are you? Ce face Roger Rabbit?" Asistenta de regie mă dă imediat afară din încăpere. Statiştii n-au voie să discute cu starurile. Ce prostie! Azi nu-i nimic deosebit, cam patruzeci de statişti, mai ales ruşi, se învârt de colo-colo pe platou. Trebuie filmată scena de sex, mi se spune. E deja a treia într-o săptămână. Între timp au înţeles deja cu toţii: în filmul ăsta de război nu-i atît vorba de bătălie, ci toate tancurile şi avioanele servesc doar ca decor pentru o complicată relaţie de dragoste: femeia-mumie, Tania, îl iubeşte pe trăgătorul de elită Visili, dar se culcă cu Shakespeare in Love, şi anume de cîte ori de afară se aud bubuituri. În acest timp, Roger Rabbit suferă de singurătate. Şi el o iubeşte pe Tania şi îl înjură tot timpul pe Stalin, de parcă acesta ar fi vinovat că Roger este mereu singur.
Aproape că am ratat micul dejun. E deja pregătit pe masă, de la ora şase. Azi avem ochiuri cu şuncă, sandvişuri, cafea şi ceai. Toţi statiştii se bucură, şi se pregătesc să aştepte şi să stea de pomană. Pentru mulţi ruşi, filmul "Stalingrad" a devenit o ocupaţie pentru întreaga familie. Bărbaţii participă la scenele de luptă, femeile interpretează rolul secretarelor din statul-major al lui Hruşciov, iar copiii se învârt de colo-colo.
Înainte să înceapă scena de dragoste, statul-major este zdravăn bombardat. Aşa se face la Stalingrad. În timpul unui bombardament, trebuie să mă ascund în spatele unui dulap mare de bucătărie şi să-mi fie frică. Dulapul este o piesă valoroasă, cu-adevărat veche, umplut cu pungi cu dafin, pe care scrie în ruseşte. În acest context, foile de dafin nu-şi au rostul, dar tanti de la recuzită nu poate oricum citi etichetele, important este să fie scris ceva în rusă. Bombardamentul necesită o întreagă logistică: un tehnician zgâlţâie dulapul de bucătărie, altul aruncă praf peste mine. Asistenta de regie e nemulţumită. "Nu sunteţi destul de speriat", spune ea. "Gândiţi-vă, că ar putea fi ultima zi din viaţa dumneavoastră. Nu puteţi avea o expresie corespunzătoare aceastei situaţii? Nu fiţi atât de ţeapăn!" "Pentru treisprezece mărci pe oră nu mă strâmb", protestez eu. "Ajunge cred că stau plin de praf, în spatele dulapului cu foi de dafin. Pentru strâmbături îl aveţi doar pe Roger Rabbit." Se iscă un conflict salarial. În cele din urmă sunt înlocuit şi mă alătur celorlalţi statişti care joacă cărţi afară.
Scena de sex este filmată printr-o foaie de cort, sub formă de umbre. Lângă cort, noi, soldaţii, jucăm cărţi. Magicianul bulgar ne arată câteva şmecherii cu cărţile de joc şi ne povesteşte cum Guvernul Federal l-a răscumpărat atunci din închisoarea bulgărească pentru 35.000 de mărci. "O afacere bună!", spune bulgarul. Colegul lui german spune că ăştia sunt bani aruncaţi pe fereastră. Ruşii tac politicoşi. Asistenta de regie vine şi ne întreabă dacă este vreunul în stare să-şi arate fundul gol în faţa camerei, pentru 250 de mărci în plus. Ruşii se jenează, la fel şi bulgarul. Doar neamţul este dispus s-o facă. Fundul său este filmat cu două camere – din spate şi dintr-o parte. În scenă este vorba de următoarele: în timp ce, în cort, femeia-mumie şi Shakespeare in Love îşi dau frâu liber pasiunilor, afară, jucătorii de cărţi se distrează la rîndul lor. Cel care pierde trebuie să stingă cinci lumânări cu un pârţ. Astea sunt sălbaticele tradiţii ruseşti. Cei 30 de soldaţi trebuie să se strice de rîs ca nişte demenţi, numai că lor le este doar ruşine.