Middlesex

Jeffrey Eugenides s-a născut în Detroit în 1960, într-o familie de origine greacă. A absolvit magna cum laude Brown University, iar în 1986 un masterat în literatură engleză la Stanford University. A debutat cu povestiri în cele mai prestigioase reviste literare americane: The New Yorker, The Paris Review, The Yale Review, Granta. Primul său roman, Sinuciderea fecioarelor, publicat în 1993, s-a bucurat de un succes răsunător, fiind tradus în peste cincisprezece limbi şi ecranizat (cu titlul Virgin suicides), în 1999, de regizoarea Sofia Coppola, cu Kirsten Dunst, Josh Hartnett, James Woods şi Kathleen Turner în rolurile principale. Romanul Middlesex i-a adus elogiile criticii, care l-a comparat cu monştrii sacri ai literaturii americane, Saul Bellow şi Philip Roth, şi a fost distins, în anul 2003, cu Premiul Pulitzer.

Naratorul şi protagonistul romanului Middlesex, Cal(liope) Stephanides, suferă de o anomalie genetică rară, denumită sindromul deficitului de 5-alfa-reductază, care apare în special în comunităţile izolate. În buna tradiţie a Greciei antice, soarta i-a fost hotărîtă pe muntele Olimp, însă nu de către zei, ci de o serie de mariaje incestuoase. Urmărirea prin timp şi spaţiu a mutaţiei genetice se transformă în saga familiei de greci americani Stephanides - o cronică a emigrării şi asimilării. Jeffrey Eugenides mărturisea că a intenţionat să facă portretul intim al unei persoane intersexuale, văzute dinăuntru. Adevărată epopee americană, Middlesex poate fi, la fel de bine, romanul oraşului Detroit sau romanul grecilor americani. Povestea unei metamorfoze, Middlesex vorbeşte despre reinventarea identităţii: grecii devin americani, femeia devine bărbat. Şi, nu în ultimul rînd, Middlesex este un roman despre dreptul inalienabil de a fi noi înşine.

De acelaşi autor, în colecţia "Biblioteca Polirom" va apărea romanul Sinuciderea fecioarelor.

Pentru Yama, care are cu totul alt cod genetic

M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat, într-un salon de urgenţe de lîngă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializaţi se prea poate să mă fi întîlnit în lucrarea doctorului Peter Luce "Identitatea sexuală la pseudohermafrodiţii cu 5-alfa-reductază", publicată în Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică din 1975. Sau poate mi-aţi văzut poza în capitolul şaisprezece din Genetică şi ereditate, din păcate acum depăşită. Eu sînt cel de la pagina 578, cel care stă dezbrăcat lîngă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.

În certificatul de naştere numele meu este acela de Calliope Helen Stephanides. În cel mai recent carnet de conducere (din Republica Federală Germania), în dreptul numelui meu apare doar Cal. Sînt fost portar de hochei pe iarbă, vechi membru al Fundaţiei pentru Salvarea Lamantinilor, asist rar la liturghia ortodoxă grecească şi, în cea mai mare parte a vieţii mele de adult, am fost angajat al Departamentului de Stat american. Ca Tiresias, am fost mai întîi una, apoi alta. Colegii de clasă m-au batjocorit, doctorii m-au folosit pe post de cobai, specialiştii m-au palpat, iar fundaţia March of Dimes a cercetat cazul meu. O roşcată din Grosse Pointe s-a îndrăgostit de mine fără să ştie ce sînt. (Şi fratele ei mă plăcea.) Un tanc de armată m-a condus o dată într-o bătălie urbană, o piscină m-a transformat în mit, mi-am părăsit corpul ca să intru în altele - şi toate acestea s-au petrecut înainte să împlinesc şaisprezece ani.

Acum însă, la patruzeci şi unu, simt că se apropie o nouă naştere. După decenii de uitare, mă pomenesc gîndindu-mă la unchi şi mătuşi din generaţii îndepărtate, trecuţi în nefiinţă, la bunici de mult răposaţi, la verişori necunoscuţi de gradul al cincilea sau, cum se întîmplă cu o familie consangvinizată ca a mea, la toate acestea în acelaşi timp. Prin urmare, înainte de a fi prea tîrziu, vreau să pun totul pe hîrtie o dată pentru totdeauna: cursa asta demenţială prin timp a unei singure gene. Cîntă, zeiţă, mutaţia regresivă a celui de-al cincilea cromozom al meu! Cîntă-i înflorirea, acum două veacuri şi jumătate, pe versanţii muntelui Olimp, pe cînd caprele behăiau şi pe jos cădeau măslinele. Cîntă-i trecerea prin nouă generaţii, acumularea invizibilă în sîngele poluat al familiei Stephanides. Şi cîntă cum Providenţa, deghizată într-un masacru, a făcut ca gena să se înalţe din nou, cum a zburat ca o sămînţă pînă dincolo de mare, în America, unde a plutit prin ploile noastre industriale pînă cînd a căzut pe pămînt, împlîntîndu-se în solul fertil al pîntecelui mamei mele, acolo, în Vestul Mijlociu.

Îmi cer scuze dacă devin uşor homeric din cînd în cînd. E tot o chestie genetică.

Cu trei luni înainte de a mă naşte, după una dintre mesele noastre elaborate de duminică, Desdemona Stephanides, bunica mea, i-a poruncit lui frate-meu să se ducă după cutia ei pentru viermi de mătase. Capitolul Unsprezece tocmai se îndrepta spre bucătărie ca să-şi mai ia o porţie de budincă de orez cînd aceasta i-a blocat calea. La cincizeci şi şapte de ani, cu silueta ei scundă, îndesată şi cu plasa ei de păr impunătoare, bunica mea era foarte potrivită pentru a bloca drumurile oamenilor. În spatele ei, în bucătărie, se întrunise numerosul contingent feminin al acelei zile, rîzînd şi şuşotind. Intrigat, Capitolul Unsprezece s-a aplecat într-o parte ca să vadă ce se petrece, dar Desdemona a întins o mînă şi l-a ciupit zdravăn de obraz. Odată ce-i recaptase atenţia, a trasat în aer conturul unui dreptunghi şi a arătat spre tavan. Apoi a murmurat prin proteza şubredă:
- Du-te adu pentru yia yia, drăguţu' mou.

Capitolul Unsprezece ştia ce are de făcut. A străbătut în fugă holul pînă în camera de zi. S-a căţărat în patru labe pe scara oficială pînă la primul etaj. A alergat pe lîngă dormitoarele de pe coridor. În capătul acestuia era o uşă aproape invizibilă, acoperită cu tapet, ca intrarea într-un pasaj secret. Capitolul Unsprezece a localizat mînerul, care se afla la înălţimea capului său, şi, adunîndu-şi toate puterile, a deschis uşa, dincolo de care era o altă scară. Ezitînd îndelung, fratele meu s-a uitat destul de mult la întunericul de deasupra capului înainte de a urca - acum foarte încet - în podul unde locuiau bunicii mei.

Încălţat cu bascheţi, a trecut pe sub cele douăsprezece colivii aşternute cu ziare umede, care stăteau atîrnate de grinzi. Cu o mutră hotărîtă, a pătruns în mirosul acru al papagalilor şi în aroma specială a bunicilor mei, un amestec de naftalină şi haşiş. Şi-a croit drum pe lîngă biroul ticsit cu cărţi al bunicului şi pe lîngă colecţia lui de discuri cu rebetika. În cele din urmă, ciocnindu-se de sofaua de piele şi de măsuţa circulară de alamă, a dat de patul bunicilor şi, sub el, de cutia pentru viermi de mătase.

Cioplită din lemn de măslin, puţin mai mare decît o cutie de pantofi, aceasta avea un capac de tablă perforată, cu mici găuri prin care intra aerul şi care era gravat cu icoana unui sfînt oarecare. Chipul sfîntului se ştersese, dar degetele de la mîna dreaptă îi erau ridicate, binecuvîntînd un dud pitic, movuliu, care părea foarte încrezut. După ce s-a uitat un timp la prezenţa aceasta botanică însufleţită, Capitolul Unsprezece a tras cutia de sub pat şi a deschis-o. Înăuntru erau două coroniţe de nuntă făcute din frînghie şi, încolăcite ca şerpii, două şuviţe lungi de păr, legate fiecare cu cîte o panglică neagră, sfărîmicioasă. A împuns una dintre şuviţe cu degetul arătător. Chiar în acel moment un papagal a ţipat, iar fratele meu a sărit, a închis cutia, şi-a vîrît-o sub braţ şi a coborît cu ea la parter, la Desdemona.

Ea era încă în prag. Aştepta. A luat cutia pentru viermi de mătase din mîinile lui şi s-a întors în bucătărie. În acest moment Capitolul Unsprezece a reuşit să arunce o privire în încăpere, unde toate femeile amuţiseră. S-au dat la o parte ca să treacă Desdemona şi în mijlocul camerei s-a ivit mama. Tessie Stephanides stătea rezemată de spătarul unui scaun de bucătărie, ţintuită sub mingea imensă, întinsă ca o tobă, a pîntecelui ei de gravidă. Pe chipul roşu şi fierbinte avea o expresie fericită, placidă. Desdemona puse cutia pentru viermi de mătase pe masa de bucătărie şi îi deschise capacul. Băgă mîna sub cununile de nuntă şi sub şuviţele de păr şi scoase ceva ce îi scăpase Capitolului Unsprezece: o lingură de argint. Legă o bucată de sfoară de mînerul lingurii. Apoi, aplecîndu-se în faţă, legănă lingura peste burta umflată a mamei mele. Şi, prin extensie, peste mine.

Pînă în acel moment Desdemona se putea lăuda cu un palmares perfect: douăzeci şi trei de preziceri corecte. Ştiuse că Tessie avea să fie Tessie. Ghicise sexul fratelui meu şi al tuturor copiilor prietenelor ei de la biserică. Singurii copii al căror sex nu-l profeţise erau ai ei, pentru că o mamă care sonda misterele propriului pîntece aducea ghinion. Pe al mamei mele îl sonda însă fără teamă. După nişte ezitări iniţiale, lingura se legănă de la nord la sud, ceea ce însemna că aveam să fiu băiat.

Stînd pe scaun cu picioarele crăcănate, mama mea se străduia să zîmbească. Nu voia un băiat. Avea deja unul. De fapt, era aşa de sigură că o să fiu fată, încît îmi alesese deja un singur nume: Calliope. Dar cînd bunica mea a strigat în greceşte "E băiat!", strigătul a făcut înconjurul camerei şi a ieşit pe hol, străbătîndu-l pînă în camera de zi, unde bărbaţii discutau politică. Iar mama mea, auzindu-l repetat de atîtea ori, începu să creadă că poate fi adevărat.

Cu toate acestea, de îndată ce strigătul a ajuns la tatăl meu, acesta s-a şi repezit în bucătărie ca să-i spună mamei sale că lingura ei greşise, cel puţin de data asta.
- Da' de unde ştii tu? îl întrebă Desdemona.

La care acesta îi zise ceea ce i-ar fi zis mulţi americani din generaţia lui:
- Ştiinţa, mamă.

Încă de cînd s-au hotărît să mai facă un copil - restaurantul mergea bine, iar Capitolul Unsprezece ieşise de mult din scutece -, Milton şi Tessie căzuseră de acord că îşi doresc o fetiţă. Capitolul Unsprezece tocmai împlinise cinci ani. Găsise de curînd în curte o pasăre moartă şi o adusese înăuntru, să i-o arate mamei. Îi plăcea să împuşte, să dea cu ciocanul, să spargă lucruri şi să se ia la trîntă cu taică-său. Într-o casă atît de masculină, Tessie începuse să se simtă în plus ca femeie; se vedea peste zece ani, prizonieră într-o lume dominată de capace de roţi şi hernii. Pentru mama, o fiică ar fi fost un camarad de nădejde: ar fi iubit, ca şi ea, căţeii de salon şi ar fi susţinut-o cu propunerile de a merge la patinoar. În primăvara anului 1959, cînd au început discuţiile despre fecundarea mea, mama nu avea cum să prevadă că în curînd femeile aveau să-şi dea foc la sutiene cu miile. Ale ei erau căptuşite, ţepene, rezistente la foc. Oricît de mult şi-ar fi iubit Tessie fiul, ştia că anumite lucruri nu le-ar fi putut împărtăşi decît cu o fiică.

Dimineaţa, în maşină, în drum spre serviciu, tatăl meu visase la o fetiţă cu ochii negri, de o dulceaţă irezistibilă. O vedea stînd pe scaunul de alături - mai ales în timp ce oprea la semafor - şi rostind întrebări în urechea lui răbdătoare şi atotştiutoare.
- Cum se cheamă chestia aia, tati?
- Aia? E emblema de Cadillac.
- Ce-i emblema de Cadillac?
- Păi, acum multă vreme a existat un explorator francez pe nume Cadillac şi el a fost cel care a descoperit oraşul Detroit. Iar emblema asta era emblema familiei lui din Franţa.
- Ce e Franţa?
- Franţa e o ţară din Europa.
- Ce e Europa?
- E un continent, adică o întindere mare de pămînt, mult, mult mai mare decît o ţară. Dar Cadillacul nu se mai trage din Europa, kukla. Se trage chiar de aici, din bătrîna şi buna Americă.

Semaforul se făcu verde şi el porni mai departe. Dar prototipul meu persista. Apărea din nou la următorul semafor şi la cel de după. Compania lui era atît de plăcută, încît tatăl meu, un bărbat cu iniţiativă, se hotărî să vadă ce era de făcut ca să-şi transforme visul în realitate.

Prin urmare: deja de ceva vreme, în sufrageria în care bărbaţii discutau politică începuse să se discute şi despre viteza spermei. Peter Tatakis - "unchiul Pete", cum îi spuneam noi - era unul dintre membrii marcanţi ai societăţii de dezbateri care se forma în fiecare săptămînă pe canapelele noastre negre. Burlac de-o viaţă, nu avea nici un fel de familie în America, aşa că se ataşase de a noastră. În fiecare duminică, sosea în Buickul său vişiniu: un bărbat înalt, cu faţa scofîlcită, avînd o înfăţişare tristă şi un cap ridicol de vioi, acoperit cu păr ondulat. Nu-l interesau copiii. Susţinător al seriei de "Cărţi fundamentale" - pe care le citise de două ori -, unchiul Pete era pasionat de gîndirea profundă şi de opera italiană. Îl pasionau: în istorie Edward Gibbon şi în literatură jurnalele lui Madame de Staël. Îi plăcea să citeze părerea acelei doamne înţelepte despre limba germană şi anume că germana nu era potrivită pentru conversaţie, pentru că trebuia să aştepţi verbul pînă la sfîrşitul propoziţiei, aşa că nu puteai să întrerupi. Unchiul Pete visase să devină doctor, dar "catastrofa" pusese capăt acelui vis. În Statele Unite făcuse doi ani de specializare în chiroterapie şi acum avea în Birmingham un mic cabinet, cu un schelet uman, la care încă mai plătea rate. Pe vremea aceea chiropracticienii aveau o reputaţie destul de dubioasă. Oamenii nu veneau la unchiul Pete ca să le deznoade şarpele Kundalini. Trosnea gîturi, îndrepta coloane şi făcea proteze personalizate din spumă de cauciuc. Cu toate acestea, era singurul din casă care semăna cît de cît a doctor în după-amiezile acelea de duminică. În tinereţe îi fusese extirpată jumătate din stomac şi acum după masă bea întotdeauna un Pepsi-Cola, ca să-şi digere mai bine mîncarea. Denumirea băuturii răcoritoare venea de la enzima digestivă pe nume pepsină, ne spunea el cu înţelepciune, aşa că era numai bună pentru o asemenea misiune.

Genul ăsta de cunoştinţe l-au făcut pe tata să aibă încredere în ce spunea unchiul Pete cînd venea vorba de orarul reproducerii. Cu capul sprijinit de o pernă, fără pantofi, cu Madame Butterfly cîntînd în surdină pe casetofonul părinţilor mei, unchiul Pete povesti cum că la microscop se observase că spermatozoizii care conţineau cromozomi masculini înotau mai repede decît cei care conţineau cromozomi feminini. Această afirmaţie generă o veselie spontană printre proprietarii de restaurante şi blănarii adunaţi în sufrageria noastră. Totuşi tatăl meu luă postura sculpturii lui preferate, Gînditorul, a cărei miniatură stătea în celălalt capăt al camerei, pe măsuţa de telefon. Deşi subiectul fusese adus în discuţie în atmosfera de forum deschis a acelor duminici post-prandiale, era clar că, în ciuda tonului impersonal al discuţiei, spermatozoizii despre care se vorbea erau ai tatălui meu. Unchiul Pete o spuse pe şleau: ca să aibă o fetiţă, un cuplu trebuia să "aibă contact sexual cu douăzeci şi patru de ore înainte de ovulaţie". În felul acesta spermatozoizii masculi, mai ageri, se grăbeau înăuntru şi mureau acolo. Spermatozoizii feminini, mai leneşi, dar mai siguri, ajungeau chiar cînd cobora ovulul.

Tatăl meu întîmpinase probleme încercînd s-o convingă pe mama să-i urmeze planul. "La douăzeci şi doi de ani, cînd se măritase cu Milton Stephanides, Tessie Zizmo era virgină." Logodna lor, care coincisese cu al doilea război mondial, fusese o relaţie castă. Mama era mîndră de felul în care reuşise să aprindă şi să înăbuşe simultan vîlvătaia din inima tatălui meu, perpelindu-l apoi la foc mic pe durata cataclismului global. Acest lucru nu fusese însă deloc complicat, avînd în vedere că ea fusese în Detroit, în timp ce Milton era la Annapolis, la Academia de Marină Militară a Statelor Unite. Mai bine de un an, Tessie aprinsese lumînări la biserica ortodoxă pentru logodnicul ei, iar Milton privise la fotografiile ei, prinse cu piuneze de salteaua patului de deasupra. Îi plăcea s-o surprindă pe Tessie în ipostaze asemănătoare celor din revistele de cinema: din profil, pe tocuri, cu un picior ridicat pe o treaptă, dezvelind privirii gamba în ciorapi negri de mătase. În acele vechi instantanee mama mea arată surprinzător de maleabilă, de parcă nimic nu i-ar fi făcut mai mare plăcere decît să se lase aranjată de bărbatul ei în uniformă în poziţia aceea, stînd rezemată de verandele şi felinarele din modestul lor cartier.

Pînă nu s-a predat Japonia, nu s-a predat nici ea. Apoi, începînd din noaptea nunţii lor (dacă ar fi să mă iau după ce mi-a spus fratele meu în timp ce-mi ţineam urechile astupate), părinţii mei au făcut dragoste cu regularitate şi plăcere. Cu toate acestea, cînd venea vorba de făcut copii, mama avea propriile ei păreri. Avea convingerea că un embrion putea să simtă cantitatea de iubire cu care fusese creat. Din acest motiv, sugestia tatălui meu nu-i convenea.
- Milt, tu crezi că aici sîntem la Olimpiadă?
- Vorbeam doar în principiu, spuse tatăl meu.
- Ce ştie unchiul Pete despre făcut copii?
- A citit articolul ăsta anume în Scientific American, spuse Milton.

Şi, ca să-şi susţină cazul:
- E abonat.
- Ascultă, dacă m-ar lăsa coloana, m-aş duce la unchiul Pete. Sau dacă aş avea platfus, ca tine. Dar asta-i tot.
- Toate chestiile astea au fost verificate. La microscop. Spermatozoizii masculi sînt mai rapizi.
- Pun pariu că-s şi mai tîmpiţi.
- Spune ce vrei. Ponegreşte-i cît vrei pe spermatozoizii masculi. Dă-ţi drumul. Nouă nu ne trebuie un spermatozoid mascul. Ne trebuie un spermatozoid feminin, bătrîn şi bun, leneş şi de încredere.
- Chiar dacă-i adevărat, tot e absurd. Nu pot s-o fac mecanic, Milt.
- Mie o să-mi fie mai greu decît ţie.
- Nu mă interesează.
- Credeam că vrei o fetiţă.
- Vreau.
- Ei bine, spuse tata, aşa putem s-o obţinem.

Tessie alungă propunerea cu un hohot de rîs. Dar, dincolo de sarcasmul ei, avea o serioasă reţinere morală. A umbla la un lucru atît de misterios şi de miraculos precum naşterea unui copil însemna să sfidezi soarta. Înainte de toate, Tessie nu credea că e posibil s-o faci. Şi chiar dacă era, nu credea că se cuvine s-o încerci.

Desigur, un narator în situaţia mea (prefetală la acea vreme) nu poate fi absolut sigur de nimic din toate acestea. Pot doar să explic mania savantă care pusese stăpînire pe tatăl meu în acea primăvară din '59, ca simptom al credinţei în progres care îi infesta pe toţi la vremea respectivă. Amintiţi-vă, sputnikul fusese lansat doar cu doi ani înainte. Poliomielita, care îi ţinuse pe părinţii mei închişi în casă, în carantină, pe timpul verilor din copilăria lor, fusese învinsă de vaccinul Salk. Oamenii habar n-aveau că viruşii sînt mai deştepţi decît fiinţele umane şi îşi închipuiau că în curînd aveau să devină ceva de domeniul trecutului. În acea Americă postbelică, optimistă, căreia i-am surprins ultimele zvîcniri, toţi erau stăpînii propriului destin, aşa că era firesc ca şi tatăl meu să încerce să şi-l conducă pe al său.

La cîteva zile după ce îi dezvăluise lui Tessie planul său, Milton veni într-o seară acasă cu un cadou. Era o casetă de bijuterii legată cu o panglică.
- Asta pentru ce mai e? întrebă Tessie suspicioasă.
- Cum adică pentru ce?
- Nu-i ziua mea. Nu e aniversarea căsătoriei noastre. Atunci pentru ce îmi dai un cadou?
- Trebuie să am un motiv ca să-ţi dau un cadou? Hai, deschide-l.

Neconvinsă, Tessie strîmbă dintr-un colţ al gurii. Dar era greu să ţii în mînă o casetă de bijuterii fără s-o deschizi. Aşa că pînă la urmă îi scoase panglica şi o deschise.

Înăuntru, pe catifea neagră, era un termometru.
- Un termometru, spuse mama.
- Nu-i un termometru oarecare, spuse Milton. A trebuit să mă duc la trei farmacii ca să găsesc aşa ceva.
- Un model de lux, ai?
- Exact, zise Milton. E un termometru de precizie. Măsoară temperatura pînă la o zecime de grad.

Milton ridică din sprîncene.
- Termometrele normale măsoară doar din două în două zecimi. Ăsta măsoară fiecare zecime. Încearcă-l. Pune-l în gură.
- N-am febră, spuse Tessie.
- Nu-i vorba de febră. Îl foloseşti ca să vezi care ţi-e temperatura de bază. E mult mai exact şi mai precis decît un termometru obişnuit, de măsurat febra.
- Data viitoare să-mi aduci un colier.

Dar Milton insistă:
- Temperatura corpului tău se schimbă tot timpul, Tess. Poate că nu-ţi dai seama, dar aşa e. Eşti într-un flux continuu în ceea ce priveşte temperatura. Să spunem, de exemplu - tuşi scurt -, că se întîmplă să fii la ovulaţie. Atunci temperatura îţi creşte. Şase zecimi de grad, în cazul cel mai probabil.

Tatăl meu îi dădea înainte, înfierbîntîndu-se, fără să observe că soţia lui se încrunta:
- Acum, dacă ar fi să aplicăm procedura de care vorbeam zilele trecute - doar aşa, ca exemplu -, ceea ce trebuie să faci mai întîi este să îţi stabileşti temperatura de bază. Poate că nu e treizeci şi şapte. Fiecare cu temperatura lui. Ăsta-i alt lucru pe care l-am învăţat de la unchiul Pete. În sfîrşit, odată ce-ai stabilit care ţi-e temperatura de bază, aştepţi apoi acea creştere de şase zecimi. Şi acela e momentul în care, dacă e să mergem pînă la capăt cu treaba asta, am şti să, înţelegi tu, să punem de mămăligă.

Mama n-a spus nimic. N-a făcut decît să pună termometrul în cutie, s-o închidă şi să-i dea cutia înapoi soţului ei.
- Da? Bine, spuse el. Fă cum vrei. Poate o să facem alt băiat. Numărul doi. Dacă aşa vrei tu, aşa să fie.
- În clipa asta nu prea cred c-o să facem nimic, răspunse mama.

Între timp, eu aşteptam în foaierul lumii. Încă nu eram nici măcar o scînteie în ochii tatălui meu (care privea abătut în poală, la caseta cu termometrul). Mama se ridică de pe canapea. Se îndreaptă spre scară, ţinîndu-şi o mînă la frunte, iar posibilitatea apariţiei mele pare din ce în ce mai îndepărtată. Acum tata se ridică să îşi facă rondul, stingînd luminile şi încuind uşile. Porneşte în sus pe scări şi din nou apare o speranţă pentru mine. Sincronizarea trebuia să fie respectată întocmai pentru ca eu să devin persoana care sînt. Dacă întîrzii actul cu o oră, se schimbă configuraţia genelor. Mai erau destule săptămîni pînă la conceperea mea, dar părinţii mei începuseră deja să se prăbuşească lent unul spre altul. În holul de la etaj, lumina de veghe reprezentînd Acropolele este aprinsă; era un cadou de la Jackie Halas, care avea un magazin de suveniruri. Cînd tatăl meu intră în dormitor, mama e la măsuţa ei de toaletă. Cu două degete, îşi dă cu cremă Noxzema pe faţă, ştergîndu-se apoi cu un şerveţel. Tatăl meu nu trebuia decît să spună un cuvînt tandru şi ea l-ar fi iertat. Nu eu, dar cineva ca mine ar fi fost creat în acea noapte. Un număr infinit de euri posibile stăteau îngrămădite în prag, cu tot cu mine printre ele, fără să am totuşi vreun bilet rezervat, şi orele treceau lent, planetele se roteau în ceruri în ritmul lor obişnuit, iar vremea îşi spunea şi ea cuvîntul, pentru că mamei îi era frică de furtunile cu tunete şi trăsnete şi s-ar fi ghemuit în tatăl meu dacă în acea noapte ar fi plouat. Dar nu, seninul cerului persista, după cum persista şi încăpăţînarea părinţilor mei. Lumina din dormitor se stinse, iar ei rămaseră fiecare pe partea lui de pat. În cele din urmă se auzi mama:
- Noapte bună.

Şi tata:
- Ne vedem dimineaţă.

Clipele care au dus la apariţia mea se aşezau la locul lor ca la comandă. Motiv pentru care, îmi închipui, mă gîndesc atît de mult la ele.

În duminica următoare mama s-a dus cu Desdemona şi cu fratele meu la biserică. Tata nu se ducea niciodată cu ei; devenise apostat de la vîrsta de opt ani, din cauza preţului exorbitant al lumînărilor de închinăciune. Bunicul meu prefera, de asemenea, să-şi petreacă dimineţile lucrînd la o traducere în greaca modernă a poeziilor "restaurate" ale lui Sapho. În cei şapte ani care au urmat, în ciuda infarcturilor repetate, bunicul meu a lucrat la un birou micuţ, lipind laolaltă fragmente legendare spre a forma un mozaic mai mare, adăugînd o strofă ici, un fragment final colo, sudînd cîte-un anapest sau cîte-un iamb. Iar serile îşi asculta muzica de bordel şi fuma din narghilea.

În 1959 Biserica Ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului era pe Charlevoix. Acolo aveam să fiu botezat, în mai puţin de un an, şi educat în spiritul credinţei ortodoxe. Biserica Adormirii Maicii Domnului, ai cărei preoţi parohi se schimbau regulat, fiind toţi trimişi la noi de Patriarhia din Constantinopol. Toţi veneau cu barba şi autoritatea intacte, cu veşmintele brodate ale sanctităţii, şi toţi se săturau după o vreme - de obicei şase luni - de ciorovăielile din congregaţie, de atacurile personale asupra felului în care cîntau, de nevoia constantă de a-i şuşui pe enoriaşii care se comportau în biserică de parcă ar fi fost în tribunele de la Tiger Stadium şi, în cele din urmă, de efortul de a ţine predica în fiecare săptămînă de două ori, mai întîi în greacă şi apoi în engleză. Biserica Adormirii Maicii Domnului: cu orele ei însufleţite în care se bea cafeaua, cu fundaţia ei şubredă şi cu găurile din acoperiş, cu festivalurile ei etnice perseverente, cu orele de catehism în care moştenirea noastră învia prin noi pentru scurt timp înainte de a fi lăsată să-şi dea duhul în marea diasporă. Tessie şi compania avansară prin naos, trecînd pe lîngă tăvile umplute cu nisip în care se puneau lumînările de închinăciune. Deasupra, mare cît un car de procesiune de la parada de Ziua Recunoştinţei, era Hristos Pantocrator. Se curba dintr-o parte în alta a domului ca spaţiul însuşi. Spre deosebire de Hristosul chinuit, pămîntean, zugrăvit la nivelul ochilor pe pereţii bisericii, Hristosul nostru Pantocrator era clar transcendent, atotputernic, stăpîn al cerurilor. Se apleca spre apostolii de deasupra altarului ca să le dea cele patru pergamente rulate cu Evangheliile. Iar mama mea, care a încercat toată viaţa să creadă în Dumnezeu, fără să reuşească vreodată de-a binelea, se uita în sus la el, căutînd îndrumare.

Ochii lui Hristos Pantocrator licăriră în lumina slabă. Păreau că o trag pe Tessie în sus. Prin vîrtejurile de tămîie, ochii Mîntuitorului licăreau ca nişte televizoare ce prezentau scene ale unor evenimente recente...

Mai întîi apărea Desdemona, în săptămîna dinainte, sfătuind-o pe nora ei.
- De ce mai vrei copii, Tessie? întrebase aceasta cu o nonşalanţă studiată.

Aplecîndu-se ca să se uite în cuptor şi ascunzîndu-şi îngrijorarea de pe chip (o îngrijorare care avea să rămînă neexplicată încă şaisprezece ani), Desdemona alungă ideea cu un gest al mîinii:
- Mai mulţi copii, mai multe probleme...

Apoi venea doctorul Philobosian, bătrînul nostru medic de familie. Cu diplome străvechi în spate, acesta şi-a dat verdictul:
- Aiureli. Spermatozoizii masculi înoată mai repede? Ascultaţi aici: prima persoană care a văzut spermatozoizi la microscop a fost Leeuwenhoek. Ştiţi cum i s-a părut lui că arată? Ca nişte viermi...

Şi apoi apărea iar Desdemona, de data asta cu altă abordare:
- Dumnezeu hotărăşte ce este copilul. Nu tu...

Scenele acestea se perindau prin mintea mamei mele în timpul slujbei interminabile de duminică. Congregaţia se ridica în picioare, apoi se aşeza la loc. În strana din faţă, verii mei, Socrate, Platon, Aristotel şi Cleopatra, se foiau. Părintele Mike ieşi cădelniţînd din altar. Mama încerca să se roage, dar nu reuşea. De-abia reuşea să supravieţuiască pînă cînd sosea vremea cafelei.

De la frageda vîrstă de doisprezece ani, mamei îi fusese imposibil să-şi înceapă ziua fără ajutorul a cel puţin două ceşti de cafea excesiv de tare, neagră ca smoala şi neîndulcită, căreia îi prinsese gustul de la căpitanii de remorchere şi burlacii uşchiţi care populau pensiunea unde crescuse. Cînd era la liceu şi avea un metru cincizeci şi cinci înălţime, stătea cot la cot cu mecanicii auto la bufetul din colţ, bîndu-şi cafeaua înainte să înceapă orele. În timp ce ei se uitau peste programul curselor, Tessie îşi termina temele la educaţie civică. Acum, în subsolul bisericii, îi spuse Capitolului Unsprezece să fugă să se joace cu ceilalţi copii, ca să poată şi ea să bea o cană de cafea, să-şi revină.

Era la a doua cană cînd o voce suavă, feminină, îi răsună în ureche:
- Bună dimineaţa, Tessie.

Era cumnatul ei, părintele Michael Antoniou.
- Salut, părinte Mike. Foarte frumoasă slujba de azi, spuse Tessie şi regretă imediat.

Părintele Mike era diacon la biserica Adormirii Maicii Domnului. Cînd plecase ultimul preot, întorcîndu-se ocărît la Atena după numai trei luni de zile, familia sperase că părintele Mike va fi promovat. Dar pînă la urmă postul fusese obţinut de părintele Gregorios, un alt proaspăt preot născut pe alte meleaguri. Mătuşa Zo, care nu rata nici o ocazie de a se lamenta despre căsnicia ei, spusese la cină cu vocea ei de comediantă:
- Soţul meu. Veşnic domnişoară de onoare, niciodată mireasă.

Cînd lăudase slujba, intenţia lui Tessie nu fusese să-l laude pe părintele Greg. Situaţia era cu atît mai delicată cu cît, mai demult, Tessie şi Michael Antoniou fuseseră logodiţi. Acum ea era măritată cu Milton, iar părintele Mike era însurat cu sora lui Milton. Tessie coborîse ca să-şi limpezească minţile şi ca să-şi bea cafeaua şi deja ziua părea s-o ia razna.

Totuşi părintele Mike nu părea să fi observat zeflemeaua. Continua să surîdă, cu ochii săi blînzi deasupra bărbii care se revărsa ca o cascadă tumultuoasă. Fiind un om cu o fire plăcută, părintele Mike avea succes la văduvele din congregaţie. Le plăcea să se înghesuie în jurul lui, să-i ofere prăjiturele şi să se scalde în beatitudinea spiritului său. Parte din această beatitudine se trăgea din deplina împăcare a părintelui Mike cu ideea că avea doar un metru şaizeci şi doi. În faptul că era scund era ceva caritabil: parcă îşi dăduse înălţimea în dar. Părea să o fi iertat pe Tessie pentru ruperea logodnei, cu mulţi ani înainte, dar episodul plutea întotdeauna în aerul dintre ei, ca norişorii de talc care ieşeau uneori din gulerul lui clerical.

Ţinînd cu grijă ceaşca de cafea şi farfurioara, părintele Mike întrebă zîmbind:
- Ei, Tessie, ce mai e pe-acasă?

Mama ştia, desigur, că părintele Mike, care venea săptămînal la noi acasă, ca musafir de duminică, ştia foarte bine de schema cu termometrul. Privind în ochii acestuia, i se păru că întrezăreşte o urmă de amuzament.
- Păi, astăzi vii la noi, spuse ea nepăsătoare. O să vezi şi singur.
- De-abia aştept, spuse părintele Mike. Întotdeauna avem nişte discuţii aşa de interesante la voi acasă.

Tessie se uită din nou în ochii părintelui Mike, dar acum aceştia păreau să fie plini de o căldură sinceră. Şi apoi se întîmplă ceva care îi distrase complet atenţia de la părintele Mike.

În celălalt capăt al încăperii, Capitolul Unsprezece se urcase pe un scaun ca să ajungă la robinetul termosului de cafea. Încerca să umple o ceaşcă, dar după ce deschisese robinetul, nu mai reuşea să-l închidă. Cafeaua opărită curgea de-a curmezişul mesei. Lichidul fierbinte o stropi pe o fetiţă care stătea în apropiere. Fetiţa sări înapoi. Deschise gura, dar nu îngăimă nici un sunet. În mare viteză, mama mea alergă în celălalt capăt al încăperii şi o luă repede pe fetiţă, ducînd-o la toaletă.

Nimeni nu-şi aminteşte numele fetiţei. Nu era fiica nici unuia dintre enoriaşii obişnuiţi. Nici măcar nu era grecoaică. Apăruse la biserică doar în acea zi, niciodată mai apoi; pare să fi existat doar cu scopul de a o face pe mama mea să se răzgîndească. La baie, fetiţa îşi ţinu întinsă bluza aburindă, ca să n-o atingă, în vreme ce Tessie aduse prosoape umede.
- Ai păţit ceva, scumpete? Te-ai fript?
- Foarte stîngaci băiatul ăla, spuse fetiţa.
- Aşa e cîteodată. Îşi bagă nasul peste tot.
- Băieţii sînt cîteodată foarte anarhici.

Tessie zîmbi.
- Da' ştiu că ai un vocabular pe cinste!

La auzul acestui compliment, pe chipul fetiţei înflori un zîmbet mare.
- "Anarhic" e cuvîntul meu preferat. Fratele meu e foarte anarhic. Luna trecută cuvîntul meu preferat era "emfatic". Dar nu poţi folosi "emfatic" prea des. Nu sînt prea multe lucruri emfatice, dacă stai să te gîndeşti.
- Ai dreptate, spuse Tessie, rîzînd. Dar anarhice găseşti la tot pasul.
- Sînt perfect de acord, spuse fetiţa.

Două săptămîni mai tîrziu. Duminica Paştelui, 1959. Aderarea religiei noastre la calendarul iulian ne-a lăsat din nou desincronizaţi faţă de vecini. Acum două duminici fratele meu se uita la ceilalţi copii din cartier cum căutau ouă multicolore prin tufele din apropiere. Îşi privea prietenii mîncînd capetele iepuraşilor de ciocolată şi îndesîndu-şi pumni de jeleuri în gurile pline de carii. (Stînd la fereastră, fratele meu îşi dorea mai mult ca orice să creadă într-un Dumnezeu american care învie în ziua care trebuie.) De-abia ieri a avut voie Capitolul Unsprezece să vopsească ouăle şi într-o singură culoare: roşu. Peste tot prin casă, ouăle roşii strălucesc în razele alungite, de solstiţiu. Şi bolurile de pe masa din sufragerie sînt pline de ouă roşii. Atîrnă deasupra uşilor în săculeţi de plasă. Stau îngrămădite pe şemineu şi sînt coapte în pîinile cruciforme, tsoureki.

Dar acum e după-amiază tîrziu. Masa s-a terminat şi fratele meu zîmbeşte. Pentru că acum vine acea parte a Paştelui ortodox care-i place mai mult decît căutarea ouălor şi decît toate jeleurile: ciocnitul de ouă. Toată lumea se adună în jurul mesei din sufragerie. Muşcîndu-şi buza, Capitolul Unsprezece ia un ou din bol, îl studiază şi îl pune înapoi. Alege altul.
- Ăsta pare bun, spune Milton, alegîndu-şi şi el un ou zdravăn ca un camion de curse.

Milton ţine oul ridicat în pumn. Capitolul Unsprezece se pregăteşte să atace cînd, deodată, mama îl bate uşor pe tata pe spate.
- Stai o clipă, Tessie. Ciocnim ouă.

Îl bate mai tare.
- Ce-i?
- Temperatura mea, spune ea, făcînd apoi o pauză. A crescut cu şase zecimi.

Folosise termometrul. Tatăl meu află de asta de-abia acum.
- Acum? şopteşte tatăl meu. Doamne, Tessie, eşti sigură?
- Nu, nu sînt sigură. Mi-ai spus să-mi urmăresc orice creştere a temperaturii şi eu îţi spun că acum mi-a crescut cu şase zecimi de grad.

Apoi, coborîndu-şi vocea:
- Plus că au trecut treisprezece zile de la ultima ştii tu ce.
- Hai, tata, imploră Capitolul Unsprezece.
- Pauză, spune Milton şi îşi pune oul în scrumieră. Ăsta-i oul meu. Să nu se atingă nimeni de el pînă mă întorc.

La etaj, în dormitorul matrimonial, părinţii mei duc la îndeplinire chestiunea. Buna-cuviinţă de copil mă face să mă abţin de la a-mi imagina scena cu prea multe detalii. Doar atît: cînd sînt gata, colac peste pupăză, tata spune:
- Cred că s-a rezolvat.

Şi s-a dovedit că a avut dreptate. În mai Tessie află că e însărcinată şi începe aşteptarea.

În şase săptămîni deja am ochi şi urechi. În şapte, am nări, chiar şi buze. Încep să mi se formeze organele genitale. Hormonii fetali, urmînd instrucţiunile cromozomilor, populează canalele lui Müller, ajutînd la formarea tuburilor lui Wolff. Cei douăzeci şi trei de cromozomi împerecheaţi s-au unit şi au traversat dintr-o parte în alta, învîrtindu-şi ruleta, iar papou al meu pune mîna pe burta mamei şi spune:
- Al doilea norocel!

Dispuse în regimente, genele mele îşi execută ordinele. Toate, cu excepţia a două ticăloase - sau revoluţionare, depinde care este punctul dumneavoastră de vedere -, ascunse undeva pe cromozomul numărul 5. Împreună, acestea evacuează o enzimă care opreşte producerea unui anumit hormon, ceea ce îmi complică mie viaţa.

În sufragerie bărbaţii nu mai discută politică, ci fac pariuri despre ce va fi copilul lui Milt, băiat sau fată. Tatăl meu e încrezător. La douăzeci şi patru de ore după ispravă, temperatura mamei mele crescuse cu încă două zecimi, confirmînd ovulaţia. Pînă atunci, spermatozoizii masculi, extenuaţi, renunţaseră deja. Spermatozoizii feminini, ca nişte broaşte ţestoase, cîştigaseră cursa. (Moment în care Tessie i-a înmînat lui Milton termometrul şi i-a spus că nu vrea să-l mai vadă niciodată.)

Toate acestea au dus la ziua în care Desdemona a balansat o unealtă deasupra pîntecelui mamei mele. Sonograma nu exista la vremea aceea; nu exista nimic mai bun decît lingura. Desdemona se aplecă. În bucătărie se lăsă tăcerea. Celelalte femei îşi muşcau buza de jos, privind, aşteptînd. În primul minut lingura nu s-a mişcat deloc. Mîna Desdemonei tremura şi, după trecerea unor secunde bune, mătuşa Lina o linişti. Lingura se învîrti; eu dădui un şut; mama ţipă. Şi apoi, încet, mişcată de un vînt pe care nu-l simţea nimeni, în felul acela nepămîntean al meselor de spiritism, lingura de argint începu să se mişte, să se legene, la început într-un mic cerc a cărui orbită devenea din ce în ce mai eliptică, pînă cînd traiectoria s-a turtit şi a devenit o linie dreaptă, arătînd dinspre cuptor înspre banchetă. De la nord la sud, cu alte cuvinte. Desdemona strigă:
- Koros!

Şi camera izbucni în strigăte:
- Koros, koros!

În acea noapte tatăl meu spuse:
- Douăzeci şi trei la rînd înseamnă că trebuie să înceapă declinul. De data asta a greşit. Crede-mă.
- Nu-i nimic dacă e băiat, spuse mama. Chiar nu-i nimic. Cîtă vreme e sănătos, cu cîte zece degete la mîini şi la picioare.
- Ce-i cu "sănătos" ăsta? Vorbeşti despre fiica mea.

M-am născut la o săptămînă după anul nou, pe 8 ianuarie 1960. În camera de aşteptare, dotată numai cu trabucuri legate cu fundiţe roz, tatăl meu strigă:
- Bingo!

Eram fată. Patruzeci şi opt de centimetri. Trei kilograme trei sute.

În aceeaşi zi de 8 ianuarie bunicul meu a suferit primul din cele treisprezece infarcturi. Trezit de părinţii mei, care se grăbeau spre spital, se dăduse jos din pat şi se dusese jos să-şi facă o cafea. O oră mai tîrziu, Desdemona îl găsise întins pe podeaua bucătăriei. Deşi facultăţile mintale nu i-au fost afectate, în acea dimineaţă, în vreme ce eu scoteam primul ţipăt la spitalul de femei, papou al meu şi-a pierdut abilitatea de a vorbi. După spusele Desdemonei, bunicul meu s-a prăbuşit imediat după ce a întors ceaşca de cafea ca să-şi ghicească în zaţ.

Cînd a auzit vestea despre sexul meu, unchiul Pete a refuzat să accepte felicitări. Nu era nici o magie la mijloc.
- Pe deasupra, glumi el, tot meritul îi aparţine lui Milt.

Desdemona se înnegură. Se dovedise că fiul ei, născut în America, a avut dreptate şi, cu această nouă înfrîngere, ţara ei de baştină, în care încă mai încerca să trăiască, deşi era la şase mii cinci sute de kilometri depărtare şi cu treizeci şi opt de ani în urmă, se mai îndepărtă o idee. Venirea mea pe lume marcă sfîrşitul ghicitului de sex la bebeluşi pentru Desdemona şi începutul unui lung declin pentru bărbatul ei. Deşi cutia pentru viermi de mătase mai apărea din cînd în cînd, lingura nu se mai număra printre comorile ei.

Am fost extras, plesnit peste fund, apoi spălat cu furtunul - în această ordine. M-au învelit într-o pătură şi m-au expus între şase alţi bebeluşi, patru băieţi şi două fete, toţi avînd, spre deosebire de mine, etichete adecvate. Acest lucru nu poate fi adevărat, dar mi-l amintesc: nişte scîntei răspîndindu-se încet pe un ecran negru.

Cineva îmi aprinsese ochii.



Cînd povestea aceasta va ieşi în lume, s-ar putea să devin cel mai vestit hermafrodit din toate timpurile. Au mai fost şi alţii înaintea mea. Alexina Barbin din Franţa a urmat cursurile unei şcoli de fete cu internat înainte să devină Abel. A lăsat în urmă o autobiografie pe care a descoperit-o Michel Foucault în arhivele Ministerului Francez de Igienă Publică. (Memoriile ei, care se încheie cu puţin înainte de a se sinucide, sînt o lectură destul de nesatisfăcătoare. De fapt, după ce le-am terminat de citit, acum mai mulţi ani, mi-a venit ideea să le scriu şi eu pe ale mele.) Gottlieb Göttlich, născut în 1798, a trăit ca Marie Rosine pînă la treizeci şi trei de ani. Într-o zi Marie s-a dus la doctor din cauza unor dureri abdominale. Medicul a căutat o hernie, dar a găsit în schimb testicule necoborîte. Din acel moment Marie s-a îmbrăcat cu haine bărbăteşti, şi-a luat numele de Gottlieb şi a făcut avere călătorind prin Europa şi expunîndu-şi corpul în faţa medicilor.

După părerea doctorilor, eu sînt şi mai şi decît Gottlieb. Avînd în vedere că hormonii fetali afectează histologia şi proprietăţile chimice ale creierului, am creier de bărbat. Dar am fost crescut ca o fată. Dacă ai vrea să concepi un experiment care să măsoare influenţa relativă a eredităţii în comparaţie cu mediul, n-ar exista nimic mai relevant decît viaţa mea. Cît am stat la clinică, acum aproape trei decenii, doctorul Luce m-a supus unei baterii de teste. Am făcut testul Benton de memorizare vizuală şi testul Bender de sincronizare a funcţiei motorii vizuale. Mi-a măsurat coeficientul de inteligenţă verbală şi multe altele. Luce mi-a analizat pînă şi stilul de proză, pentru a stabili dacă scriu într-un stil liniar, masculin, sau într-unul circular, feminin.

Eu atîta ştiu: în ciuda creierului meu androginizat, există o circularitate feminină înnăscută în povestea pe care vreau s-o spun. În orice istorie genetică, de fapt. Sînt ultima propoziţie dintr-o frază retorică, iar acea frază începe cu mult timp în urmă, în altă limbă, şi trebuie să o citiţi de la început ca să ajungeţi la capăt, cînd apar eu.

Aşadar, acum, că m-am născut, am să derulez filmul înapoi, aşa că păturica mea roz zboară, leagănul îşi ia tălpăşiţa, în vreme ce cordonul ombilical se lipeşte la loc, iar eu ţip, fiind supt înapoi între picioarele mamei mele, care se face din nou foarte grasă. Şi încă puţin înapoi, cînd o lingură de argint se opreşte din legănat şi un termometru se întoarce în cutia lui de catifea. Sputnikul îşi fugăreşte dîra de fum pînă cînd intră la loc în rampa de lansare, iar poliomielita începe să bîntuie. Apare o secvenţă scurtă cu tatăl meu la douăzeci de ani, în rol de clarinetist, cîntînd o piesă de Artie Shaw în receptorul unui telefon, apoi, dintr-o dată, iată-l într-o biserică, la opt ani, scandalizat de preţul lumînărilor, şi apoi bunicul meu îşi dezlipeşte prima bancnotă de un dolar de pe o casă de marcat, în 1931. Părăsim de tot America; sîntem în mijlocul oceanului şi muzica din fundal sună caraghios, de-a-ndoaselea. Apare un vapor şi sus, pe punte, o barcă de salvare se leagănă ciudat, dar apoi vasul intră în port, cu pupa înainte, şi sîntem din nou pe uscat, unde filmul intră la loc în bobină şi o ia de la capăt...



În vara tîrzie a anului 1922, bunica mea, Desdemona Stephanides, nu prezicea naşteri, ci morţi; mai exact, pe a ei. Se afla în crescătoria ei de viermi de mătase, sus, pe versantul muntelui Olimp din Asia Mică, şi inima ei sări dintr-o dată o bătaie. Era o senzaţie clară: simţise cum inima i se oprise şi i se strînsese ghem. Apoi, cînd ea înţepeni, inima începu să bată nebuneşte, de să-i spargă pieptul. Lăsă să-i scape un strigăt scurt, de mirare. Cei douăzeci de mii de viermi de mătase ai ei, sensibili la emoţiile umane, se opriră din ţesutul gogoşilor. Mijind ochii în lumina slabă, bunica mea se uită în jos şi-şi văzu pieptul bluzei fluturînd vizibil. Şi în acea clipă, luînd aminte la insurecţia dinăuntrul ei, Desdemona deveni ceea ce avea să rămînă tot restul vieţii: o fiinţă bolnavă, prizonieră într-un corp sănătos. Cu toate acestea, neîncrezătoare în propria sa rezistenţă, în ciuda inimii care deja i se potolea, ieşi din crescătoria de viermi de mătase pentru a arunca o ultimă privire asupra lumii pe care nu avea să o părăsească încă cincizeci şi opt de ani.

Panorama era impresionantă. La trei sute de metri mai jos se vedea Bursa, vechea capitală otomană, ca un joc de table întins pe verdele de postav al văii. Romburi roşii de ţiglă printre romburi albe de var. Ici şi colo, mormintele sultanilor erau aşezate în stive, ca nişte puluri strălucitoare. Pe-atunci, în 1922, străzile nu erau pline de automobile. Nu existau teleferice care să brăzdeze pădurile de pin de pe munţi. Uzinele metalurgice şi fabricile de textile nu înconjurau oraşul, umplînd aerul de pîclă. Bursa arăta - cel puţin de la trei sute de metri deasupra - cam aşa cum arătase de vreo şase secole încoace: un oraş sfînt, necropolă a otomanilor şi centru al comerţului cu mătase, cu străzi liniştite, în paragină, împodobite cu minarete şi chiparoşi. Lespezile Moscheii Verzi se albăstriseră de vreme, dar asta era cam tot. Cu toate acestea, Desdemona Stephanides, chibiţînd de departe, privea în jos spre jocul de table şi vedea ceea ce le scăpase jucătorilor.

Să psihanalizăm palpitaţiile pe care bunica mea le avea la inimă: erau manifestări de mîhnire. Părinţii ei muriseră ucişi în recentul război cu turcii. Armata greacă, încurajată de Aliaţi, invadase vestul Turciei în 1919, revendicînd vechiul teritoriu grecesc al Asiei Mici. După ani de vieţuire izolată sus pe munte, locuitorii din Bithynios, satul bunicii mele, ieşeau din bîrlog, mînaţi de siguranţa pe care le-o oferea Megale Idea - Marea Idee, visul Greciei Mari. Bursa era ocupată acum de trupe greceşti. Pe vechiul palat otoman flutura un steag grecesc. Turcii şi conducătorul lor, Mustafa Kemal, se retrăseseră spre est, în Angora. Pentru prima oară în viaţă, grecii din Asia Mică scăpaseră de sub dominaţia turcească. Nimeni nu le mai interzicea ghiaurilor ("cîini necredincioşi") să poarte haine colorate sau să călărească sau să folosească şei. Niciodată nu aveau să mai apară oficialii otomani în sat în fiecare an, ca să-i ia pe cei mai puternici băieţi în armata de ieniceri, aşa cum se întîmplase în ultimele secole. Acum, cînd se duceau cu mătase la piaţă în Bursa, bărbaţii din sat erau greci liberi, într-un oraş grecesc liber.

Cu toate acestea, Desdemona, care ţinea doliu după părinţii ei, era încă prizoniera trecutului. Aşa că stătea sus pe munte, privind în vale la oraşul emancipat, şi se simţea înşelată de neputinţa ei de a se bucura laolaltă cu toată lumea. Mulţi ani mai tîrziu, văduvă fiind, după ce şi-a petrecut un deceniu în pat, încercînd cu mare vitalitate să moară, Desdemona avea să recunoască în cele din urmă că acei doi ani dintre războaie, cu jumătate de secol înainte, fuseseră singura perioadă satisfăcătoare din viaţa ei. Dar atunci toţi oamenii pe care îi cunoscuse vor fi murit deja şi nu mai putea s-o spună decît televizorului.

Mai bine de o jumătate de oră, Desdemona încercase să ignore presimţirea pe care o avusese, făcîndu-şi de lucru în crescătoria de viermi de mătase. Ieşise din casă pe uşa din spate, trecuse pe sub viţa-de-vie cu miros dulce şi străbătuse curtea terasată, intrînd în baraca joasă, cu acoperiş de stuf. Mirosul acru, larvar, de dinăuntru n-o deranja. Crescătoria de viermi de mătase era oaza personală, urît mirositoare, a bunicii mele. De jur împrejurul ei, pe suporturi, viermii de mătase albi şi moi stăteau agăţaţi de mănunchiuri din rămurele de dud. Desdemona îi urmări cum ţes gogoşi, săltînd din capete ca la auzul unei muzici. Privindu-i, uită de lumea de afară, de schimbările şi de zvîrcolirile ei, de muzica ei nouă şi teribilă (care e gata să înceapă într-o clipă). O auzi în schimb pe mama ei, Euphrosyne Stephanides, vorbindu-i în această crescătorie cu mulţi ani în urmă, elucidîndu-i misterele viermilor de mătase.
- Ca să ai mătase bună, trebuie să fii neprihănită, obişnuia ea să-i spună fiicei sale. Viermii de mătase ştiu tot. Întotdeauna poţi să-ţi dai seama ce face cineva după cum îi arată mătasea.

Şi aşa mai departe. Euphrosyne dădea şi exemple:
- Maria Poulos, care-şi pune poalele-n cap cu oricine! I-ai văzut gogoşile? Cîte-o pată pentru fiecare bărbat. Să te uiţi cu prima ocazie.

Desdemona avea doar unsprezece sau doisprezece ani şi credea fiecare cuvinţel, aşa că acum, ca tînără femeie de douăzeci şi unu de ani, nu putea să ignore cu totul poveştile moralizatoare ale mamei ei şi cerceta constelaţiile de gogoşi, căutînd un semn al propriei sale pîngăriri (visele pe care le avea!). Mai căuta şi alte semne, pentru că mama ei susţinea că viermii de mătase reacţionează şi la atrocităţile istorice. După fiecare masacru, chiar şi într-un sat aflat la optzeci de kilometri depărtare, firele viermilor de mătase luau culoarea sîngelui.
- I-am văzut sîngerînd ca picioarele lui Hristos Însuşi, spunea tot Euphrosyne, iar după mulţi ani fiica ei, amintindu-şi, se apleca în lumina slabă ca să vadă dacă se înroşise vreo gogoaşă.

Trase afară o tavă şi o scutură, apoi trase alta. Exact în acel moment simţi cum i se opreşte inima, cum i se strînge ca un ghem şi începe s-o izbească dinăuntru. Scăpă tava din mînă, văzu cum îi tremură bluza de la forţa dinăuntru şi înţelese că inima ei funcţiona după propriile ei reguli, că n-avea nici o putere asupra ei, după cum, într-adevăr, n-avea putere asupra a nimic altceva.

Aşa că yia yia mea, suferindă de prima dintre bolile ei imaginare, stătea şi se uita în vale la Bursa, de parcă ar fi putut să găsească o confirmare vizibilă a spaimei sale invizibile. Dar confirmarea veni din interiorul casei, pe cale sonoră: fratele ei, Eleutherios ("Lefty") Stephanides, începuse să cînte într-o engleză stîlcită, fără sens.
- Din zori şi pînă-n seară, aşa-i că ne distrăm, cînta Lefty, aşezat în faţa oglinzii din dormitor, ca în fiecare zi pe la ora asta, punîndu-şi gulerul nou de celuloid la cămaşa albă nouă, storcîndu-şi în palmă un bulgăre de pomadă de păr (cu miros de lămîie) şi întinzînd-o pe proaspăta lui tunsoare Valentino.

Şi continua:
- Între timp, pîn-atunci, aşa-i că ne distrăm.

Nici lui Lefty versurile nu-i spuneau mai nimic, dar melodia era suficientă. Îi vorbea lui Lefty de frivolitatea din epoca jazzului, de cocteilurile cu gin, de fetele cu ţigări; îl făcea să-şi dea părul pe spate cu vervă... în timp ce afară, în curte, Desdemona îl auzea cîntînd şi reacţiona altfel. Pentru ea cîntecul evoca numai barurile rău famate pe care le frecventa fratele ei jos, în oraş, speluncile cu haşiş unde se asculta rebetika şi muzică americană şi unde erau femei uşoare care cîntau... Între timp, Lefty îşi punea costumul cel nou, cu dungi, şi îşi împăturea batista roşie, care se asorta cu cravata roşie... şi ea simţea ceva ciudat înăuntru, mai ales în stomac, ceva era încîlcit printre sentimente complicate, tristeţe, mînie şi încă un lucru pe care nu-l putea numi, dar care durea cel mai tare.
- N-am plătit chiria, dragă, şi nici n-avem maşină, fredonă Lefty cu vocea dulce, de tenor, pe care aveam s-o moştenesc şi eu mai tîrziu.

Şi, dincolo de muzică, Desdemona auzea acum din nou vocea mamei sale, ultimele cuvinte rostite de Euphrosyne Stephanides chiar înainte de a muri de la o rană de glonţ:
- Ai grijă de Lefty. Promite-mi. Găseşte-i o soţie!...

Şi Desdemona, răspunzînd printre lacrimi:
- Promit. Promit!...

...toate vocile acestea vorbind în acelaşi timp în mintea Desdemonei în timp ce ea traversa curtea ca să intre în casă. Intră prin bucătărioara unde gătea masa de seară (pentru o singură persoană) şi pătrunse direct în dormitorul pe care îl împărţea cu fratele ei. Acesta cînta încă:
- Bani n-avem să dăm, oh!, dar, iubito - punîndu-şi butonii, făcîndu-şi cărarea, dar apoi ridică privirea şi îşi zări sora - Aşa-i că - şi acum pianissimo - ne distrăm - şi apoi tăcu.

Pentru o clipă, oglinda le înrămă cele două chipuri. La douăzeci şi unu de ani, cu mult înainte de protezele dentare nepotrivite şi de invaliditatea autoimpusă, bunica mea era o frumuseţe. Îşi purta părul negru în codiţe lungi, prinse sub basma. Cozile astea nu erau subţiri, de fetiţă, ci grele şi feminine, avînd o putere naturală, ca o coadă de castor. Cozile purtau ani, anotimpuri şi tot felul de condiţii atmosferice şi noaptea, cînd şi le despletea, părul îi cădea pînă la brîu. Acum cozile aveau împletite prin ele şi panglici de mătase neagră, ceea ce le făcea şi mai impozante pentru cine ajungea să le vadă - şi puţini erau aceia. Expus publicului larg era chipul Desdemonei: ochii mari şi trişti, tenul palid, diafan. Ar trebui să menţionez, cu urma de invidie a cuiva care a fost cîndva o fată cu pieptul plat, silueta voluptuoasă a Desdemonei. Corpul era pentru ea un motiv permanent de stinghereală. Îşi anunţa mereu prezenţa fără consimţămîntul ei. Cînd îngenunchea în biserică, cînd bătea covoarele în curte sau cînd culegea fructe sub piersic, formele feminine ale Desdemonei scăpau din strînsoarea hainelor monotone care le ţineau prizoniere. Deasupra corpului ei unduitor, chipul îmbrobodit rămînea izolat, cu o expresie uşor scandalizată faţă de ce puneau la cale sînii şi şoldurile.

Eleutherios era mai înalt şi mai slab. În fotografiile de pe vremea aceea arată ca personajele din lumea interlopă pe care le idolatriza, pungaşii cu mustaţă subţire şi împătimiţii jocurilor de noroc care împînzeau barurile de pe malul mării în Atena şi Constantinopol. Nasul îi era acvilin, privirea pătrunzătoare, iar impresia de ansamblu a feţei avea ceva de vultur. Cînd zîmbea, îi vedeai totuşi blîndeţea din ochi, care te lămurea că Lefty nu era de fapt nici un fel de gangster, ci odrasla răsfăţată şi studioasă a unor părinţi înstăriţi.

În acea după-amiază de vară din 1922 Desdemona nu se uita la chipul fratelui ei. Îşi îndreptase în schimb ochii spre haina de costum, spre părul strălucitor, spre pantalonii dungaţi, şi încerca să-şi dea seama ce se petrecuse cu el în ultimele luni.

Lefty era cu un an mai tînăr decît Desdemona şi sora lui se întreba adesea cum reuşise să supravieţuiască fără el în acele prime douăsprezece luni. De cînd îşi amintea, Lefty fusese întotdeauna de cealaltă parte a păturii din păr de capră care le separa paturile. Îi făcea teatru de păpuşi de dincolo de kelimi, transformîndu-şi mîinile în karaghioşii deştepţi şi cocoşaţi care îi păcăleau întotdeauna pe turci. Pe întuneric, născocea versuri şi îi cînta tot felul de cîntece, iar unul dintre motivele pentru care ura muzica lui nouă, americană, era că o cînta numai pentru el. Desdemona îşi iubise dintotdeauna fratele, aşa cum numai o soră care copilărea pe un versant de munte putea s-o facă: el era toată distracţia ei, cel mai bun prieten şi confident, cel cu care descoperea scurtături şi chilii de călugări. La început empatia emoţională care o lega de Lefty fusese atît de profundă, încît uneori uitase că sînt persoane distincte. Copii fiind, se căţăraseră pe versantul în terase al muntelui ca o fiinţă cu patru picioare şi două capete. Era obişnuită cu umbra lor siameză iţindu-se seara pe casa văruită şi, de cîte ori îşi întîlnea conturul singuratic, îi părea tăiat în două.

Pacea părea să fi schimbat totul. Lefty profita de noile libertăţi. În ultima lună se dusese în vale, la Bursa, de şaptesprezece ori în total. De trei ori stătuse peste noapte la Hanul Gogoşilor, peste drum de moscheea sultanului Ouhan. Plecase într-o dimineaţă îmbrăcat cu cizme, ciorapi pînă la genunchi, pantaloni bufanţi, doulame şi vestă şi se întorsese în seara următoare într-un costum dungat, cu o eşarfă de mătase îndesată sub guler, ca un cîntăreţ de operă, şi cu un melon negru pe cap. Mai erau şi alte schimbări. Începuse să înveţe franceza dintr-un manual de conversaţie micuţ, de culoare mov. Îşi însuşise nişte gesturi afectate: de exemplu, îşi băga mîinile în buzunare şi-şi zornăia mărunţişul sau îşi scotea pălăria. Cînd spăla rufele, Desdemona găsea în buzunarele lui Lefty bucăţele de hîrtie pline de formule matematice. Hainele îi miroseau a mosc, a fum şi uneori a ceva dulceag.

Acum, în oglindă, chipurile lor alăturate nu puteau ascunde realitatea separării lor crescînde. Bunica mea, a cărei melancolie înnăscută răbufnise în plin tumult cardiac, se uita la fratele ei aşa cum se uita cîndva la propria umbră şi simţea că lipseşte ceva.
- Ei, unde te duci aşa ferchezuit?
- Unde să mă duc? La Koza Han. Să vînd gogoşi de mătase.
- Ai fost ieri.
- E sezonul.

Cu un pieptene de baga, Lefty îşi făcu o cărare pe partea dreaptă şi mai puse nişte pomadă pe o şuviţă rebelă, care refuza să stea întinsă.

Desdemona se apropie. Luă pomada şi o mirosi. Nu era mirosul de pe hainele lui.
- Ce altceva mai faci pe jos pe-acolo?
- Nimic.
- Cîteodată stai toată noaptea.
- E mult de mers. Cînd ajung acolo, e deja tîrziu.
- Ce fumezi în barurile alea?
- Fumez ce-i în narghilea. Nu se cade să-ntrebi.
- Dac-ar şti mama şi tata că fumezi şi bei în halul ăsta...

Desdemona se îndepărtă, tîrşîindu-şi picioarele.
- Păi, n-au cum să ştie, aşa-i? spuse Lefty. Aşa că sînt în siguranţă.

Tonul lui scăzut nu era prea convingător. Lefty se purta de parcă îşi revenise după moartea părinţilor, dar pe Desdemona n-o putea păcăli. Zîmbi sardonic spre fratele ei şi, fără comentarii, întinse un pumn. Automat, încă admirîndu-se în oglindă, Lefty strînse şi el pumnul. Numărară:
- Un, doi, trei... foc!
- Piatra zdrobeşte şarpele. Am cîştigat, spuse Desdemona. Deci, spune-mi.
- Ce să-ţi spun?
- Spune-mi ce-i aşa de interesant în Bursa.

Lefty îşi pieptănă din nou părul în faţă, apoi îşi făcu o cărare pe stînga. Clătină din cap înainte şi înapoi în oglindă.
- Cum arată mai bine? Pe stînga sau pe dreapta?
- Ia să văd.

Desdemona îşi ridică mîna delicat spre părul lui Lefty şi îl ciufuli.
- Hei!
- Ce faci tu la Bursa?
- Lasă-mă-n pace!
- Spune-mi!
- Vrei să ştii? spuse Lefty, de-acum exasperat de sora lui. Ce crezi că vreau?

Vorbea cu o tărie ţinută în frîu.
- Vreau o femeie.

Desdemona se apucă de pîntece şi se bătu peste inimă. Se trase doi paşi înapoi şi, de la această distanţă, se uită din nou la fratele ei. Ideea că Lefty, care avea ochii şi sprîncenele ei, care dormea în patul de alături, putea fi mînat de asemenea pofte nu-i trecuse niciodată prin cap Desdemonei. Deşi împlinit din punct de vedere fizic, corpul Desdemonei încă îi era străin proprietarei lui. Noaptea, în dormitor, îşi văzuse fratele împingîndu-se în somn în salteaua de paie de parcă s-ar fi certat cu ea. Cînd era mică, dăduse o dată peste el în crescătoria de viermi: se freca inocent de un stîlp de lemn. Dar nimic din toate acestea nu o impresionase.
- Ce faci? îl întrebase pe Lefty, care avea pe atunci opt sau nouă ani şi, îmbrăţişînd stîlpul, îşi mişca genunchii în sus şi-n jos.

Cu o voce calmă, hotărîtă, el îi răspunsese:
- Încerc să am senzaţia aia.
- Ce senzaţie?
- Ştii tu - mormăind, gîfîind, dînd din genunchi -, senzaţia aia.

Dar ea nu ştia. Mai erau mulţi ani pînă cînd Desdemona, în timp ce tăia castraveţi, avea să se rezeme de colţul mesei din bucătărie şi apoi, fără să-şi dea seama, să se rezeme puţin mai tare şi după aceea să se trezească luînd acea poziţie în fiecare zi, cu colţul mesei plasat comod între picioare. Acum, cînd pregătea de mîncare pentru fratele ei, se întîmpla să mai dea de vechea ei cunoştinţă, masa din bucătărie, dar nu era conştientă de asta. Trupul ei o făcea, cu şiretenia şi liniştea trupurilor de pretutindeni.

Excursiile fratelui ei în oraş erau altfel. El, unul, ştia ce caută, fără îndoială. Comunica pe deplin cu trupul său. Corpul şi sufletul îi deveniseră o singură entitate, care avea un singur gînd, o singură obsesie, şi pentru prima oară era un gînd pe care Desdemona nu-l putea citi. Tot ce ştia era că n-avea nici o legătură cu ea.

O scotea din minţi. O făcea şi puţin geloasă, presupun. Nu îi era ea cel mai bun prieten? Nu-şi spuseseră ei totul întotdeauna? Nu făcea ea totul pentru el: gătea, îi cosea şi ţinea casa, aşa cum făcuse mama lor? Nu era ea cea care se ocupase de viermii de mătase de una singură, pentru ca el, frăţiorul ei deştept, să poată lua lecţii de greacă veche de la preot? Tot ea îi spusese:
- Tu vezi-ţi de carte, eu o să văd de crescătorie. Nu trebuie decît să vinzi gogoşile în piaţă.

Şi cînd începuse să-şi piardă vremea pe jos, prin oraş, se plînsese ea oare? Spusese ea ceva despre bucăţelele de hîrtie, despre ochii lui roşii sau despre mirosul dulceag de mosc de pe hainele lui? Desdemona avea o bănuială că fratele ei visător devenise fumător de haşiş. Unde cînta muzica rebetika era întotdeauna şi haşiş. Lefty depăşea moartea părinţilor lui aşa cum se pricepea, dispărînd într-un nor de fum de haşiş în timp ce asculta cea mai tristă muzică de pe lume. Desdemona înţelegea toate acestea, aşa că nu spusese nimic. Dar acum îşi dădea seama că fratele ei încerca să-şi alunge mîhnirea într-un fel la care ea nu se aşteptase şi nu mai putea să tacă resemnată.
- Vrei o femeie? întrebă Desdemona pe un ton neîncrezător. Ce fel de femeie? O turcoaică?

Lefty nu răspunse. După ce izbucnise, începuse din nou să-şi pieptene părul.
- Poate că vrei o fată de harem. Aşa-i? Crezi că eu nu ştiu de femeile alea dezlînate, de poutanes? Uite că ştiu. Nu-s chiar aşa de proastă. Vrei o grăsană care să dea din şunci în faţa ta? Cu un diamant în buricul ăla gras? Vrei una din aia? Ascultă la mine! Ştii de ce-şi acoperă feţele turcoaicele alea? Crezi că e din cauza religiei? Da' de unde! E pentru că altfel nimeni n-ar putea să se uite la ele!

De-acum ţipa de-a binelea:
- Ruşine să-ţi fie, Eleutherios! Ce-i cu tine? De ce nu-ţi găseşti o fată din sat?

În punctul ăsta Lefty, care acum îşi peria haina, îi atrase atenţia surorii sale asupra unui lucru de care ea uitase.
- Poate că n-ai observat, spuse el, dar în satul ăsta nu-i nici o fată.

Lucru care, de altfel, era cît se poate de adevărat. Bithynios nu fusese niciodată un sat mare, dar în 1922 era mai mic ca niciodată. Oamenii începuseră să plece în 1913, cînd filoxera nenorocise stafidele. Plecaseră în continuare pe durata războaielor balcanice. Verişoara lui Lefty şi a Desdemonei, Sourmelina, plecase în America şi trăia acum într-un oraş care se numea Detroit. Aşezat pe o pantă lină, Bithynios nu era genul de loc inaccesibil din vîrf de munte. Era o adunare elegantă - sau cel puţin armonioasă - de case de stuc galben, cu acoperişuri roşii. Casele cele mai mari, care erau două, aveau çikma, bovindouri închise, suspendate deasupra străzii. Cele mai sărace case, care erau multe, erau de fapt bucătării de o singură cameră. Şi apoi erau case precum cea a Desdemonei şi a lui Lefty, cu un salon ticsit, două dormitoare, o bucătărie şi un W.C. în curtea din spate, cu scaun european. În Bithynios nu erau magazine, nici oficiu poştal sau bancă, doar o biserică şi un birt. Pentru cumpărături trebuia să te duci la Bursa, mai întîi pe jos, apoi cu tramvaiul cu cai.

În 1922 trăiau numai o sută de oameni în sat. Mai puţin de o jumătate dintre aceştia erau femei. Din patruzeci şi şapte de femei, douăzeci şi una erau babe. Încă douăzeci erau soţii între două vîrste. Trei erau mame tinere, fiecare cu cîte o fetiţă în scutece. Una era sora lui. Rămîneau, prin urmare, două fete de măritat. Pe care acum Desdemona se grăbi să le pomenească.
- Cum adică nu-i nici o fată? Dar Lucille Kafkalis? E foarte drăguţă. Sau Victoria Pappas?
- Lucille pute, răspunse Lefty foarte firesc. Cred că face baie o dată pe an. De ziua ei. Şi Victoria...

Lefty îşi trecu un deget peste buza de sus.
- Victoria are o mustaţă mai mare ca a mea. N-am chef să-mi împart lama de ras cu soţia.

Cu aceste cuvinte, puse jos peria şi îşi luă haina.
- Să nu mă aştepţi, spuse el şi ieşi din dormitor.
- Du-te! strigă Desdemona după el. Puţin îmi pasă! Dar ţine minte: cînd nevasta ta turcoaică o să-şi dea jos masca, să nu dai fuga înapoi în sat!

Însă Lefty plecase. Sunetul paşilor lui se stinse. Desdemona simţi cum otrava misterioasă îi inundă din nou sîngele. Dar nu băgă de seamă.
- Nu-mi place să mănînc singură! strigă, dar n-o auzi nimeni.

Se stîrnise vîntul din vale, aşa cum se stîrnea în fiecare după-amiază. Bătea prin ferestrele deschise ale casei. Făcea să-i zăngăne zăvorul de pe lada de zestre şi mătăniile vechi ale tatălui ei, care stăteau deasupra. Desdemona apucă mărgelele. Începu să le prefire una cîte una printre degete, exact aşa cum făcuseră tatăl ei şi bunicul şi străbunicul, respectînd o moştenire familială de îngrijorare temeinică, precisă şi codificată. Pe măsură ce mătăniile cădeau una peste alta, Desdemona se lăsa în voia lor. Ce se întîmpla cu Dumnezeu? Ce era cu El de îi luase părinţii şi o lăsase îngrijorată de soarta fratelui ei? Ce putea să-i facă?
- Fumat, băut, iar acum şi mai rău. Şi de unde lua bani pentru toate prostiile astea? Din gogoşile mele, de unde altundeva?

Fiecare mărgea care-i aluneca printre degete era o altă supărare înregistrată şi eliberată. Desdemona, cu ochii ei trişti, cu faţa ei de fetiţă silită să crească prea repede, îşi împărtăşea grijile mătăniilor ca toţi bărbaţii din familia Stephanides de dinaintea ei şi de după ea (pînă la mine, dacă intru şi eu la socoteală).

Se duse la geam şi scoase capul afară. Auzi vîntul foşnind printre pini şi printre mestecenii albi. Îşi numără în continuare mătăniile şi, puţin cîte puţin, acestea îşi făcură efectul. Se simţea mai bine. Se hotărî să-şi continue viaţa. Lefty nu avea să se întoarcă în acea seară. Cui îi păsa? Cine avea nevoie de el? I-ar fi fost mai uşor dacă nu se întorcea niciodată. Dar îi era datoare mamei ei şi trebuia să aibă grijă ca el să nu ia vreo boală ruşinoasă sau, mai rău, să fugă cu vreo turcoaică. Mătăniile continuau să cadă, una cîte una, printre degetele Desdemonei. Dar ea deja nu-şi mai număra necazurile. În schimb, mărgelele îi invocau acum în minte imagini dintr-o revistă ascunsă în biroul vechi al tatălui ei. O mărgea era o coafură. Următoarea mărgea era un combinezon de mătase. Următoarea era un sutien negru. Bunica mea se apucase de peţitorie.

Între timp, Lefty cobora muntele cu un sac de gogoşi de mătase în spate. Cînd ajunse în oraş, o luă în jos pe Kapali Carsi Caddesi, apoi o coti pe Bursa Sokak. Nu merse mult şi intră pe poarta boltită, în curtea de la Koza Han. Înăuntru, de jur împrejurul fîntînii de acvamarin, sute de saci ţepeni, înalţi pînă la brîu, dădeau pe-afară de gogoşi de viermi de mătase. Peste tot se îngrămădeau bărbaţi care vindeau sau cumpărau. Strigau de cînd sunase clopotul de deschidere, la ora zece în acea dimineaţă, şi erau deja răguşiţi.
- Preţ bun, calitatea-ntîi!

Lefty se strecură pe cărarea îngustă dintre coconi, cărîndu-şi propriul sac. Niciodată nu arătase interes pentru afacerea prin care familia îşi cîştiga traiul. Nu putea să deosebească gogoşile de mătase mirosindu-le sau pipăindu-le, aşa cum făcea sora lui. Singurul motiv pentru care aducea gogoşile la piaţă era că femeile nu aveau voie acolo. Înghionteala, ciocnirile hamalilor, păşitul printre saci, toate îi sporeau încordarea. Se gîndea cît de frumos ar fi dacă toată lumea s-ar opri pur şi simplu în loc pentru o clipă, dacă ar sta nemişcaţi pentru a admira luminozitatea gogoşilor în lumina amiezii. Dar, desigur, nimeni nu făcea asta vreodată. Îi dădeau înainte cu zbieretele şi îşi vîrau unul altuia gogoşile sub nas, îngăimînd baliverne şi tocmindu-se. Tatăl lui Lefty îndrăgea sezonul de piaţă la Koza Han, dar fiul său nu-i moştenise instinctul mercantil.

Lîngă porticul acoperit, Lefty zări un negustor pe care-l cunoştea. Îşi etală sacul. Negustorul băgă mîna adînc înăuntru şi scoase o gogoaşă. O muie într-un castron cu apă şi apoi o examină. Apoi o muie într-o cană cu vin.
- Din astea trebuie să fac organdi. Nu-s destul de tari.

Lefty nu credea o iotă din ce spunea negustorul. Mătasea Desdemonei era întotdeauna cea mai bună. Ştia că ar fi trebuit să răcnească, să pară ofensat, să mimeze că se duce în altă parte să-şi facă afacerea. Dar pornise la drum aşa de tîrziu... Clopotul de închidere trebuia să sune dintr-o clipă în alta. Tatăl lui îi spusese întruna să nu aducă niciodată gogoşile la vînzare tîrziu, pentru că atunci trebuia să le vîndă ieftin. Pe Lefty îl mînca pielea sub costumul cel nou. Voia să încheie odată afacerea. Era stînjenit: stînjenit pentru rasa umană, pentru goana ei după bani, pentru dragostea ei de escrocherie. Acceptă fără proteste preţul propus de bărbat. De îndată ce tranzacţia se încheiase, se grăbi să iasă din Koza Han şi să-şi vadă de adevărata treabă pe care o avea în oraş.

Nu era ce credea Desdemona. Urmăriţi cu atenţie: Lefty, cu melonul înclinat ştrengăreşte, umblă pe străzile înclinate ale Bursei. Trece pe lîngă o cafenea şi totuşi nu intră. Patronul îl cheamă înăuntru, dar Lefty îi face doar semn cu mîna. Pe strada următoare trece pe lîngă o fereastră cu obloane, în spatele cărora se aud voci de femei strigînd, dar el nu le bagă în seamă. Înaintează pe străzile şerpuitoare, trecînd pe lîngă vînzătorii de fructe şi pe lîngă restaurante, pînă cînd ajunge pe o altă stradă şi intră într-o biserică. Mai exact: o veche moschee cu minaretul dărîmat şi cu inscripţiile din Coran acoperite de o tencuială care serveşte drept fundal pentru icoanele creştine care se mai desluşesc chiar şi acum în interior. Lefty îi dă o monedă bătrînei care vinde lumînări, aprinde una şi o înfige în nisip. Ia loc într-o strană din spate. Şi, la fel cum mama mea se va ruga pentru călăuzire întru conceperea mea, Lefty Stephanides, unchiul meu îndepărtat (printre altele), îşi ridică privirea spre Hristul Pantocrator neterminat de pe cupolă. Rugăciunea lui începe cu nişte cuvinte învăţate în copilărie, Kyrie eleison, Kyrie eleison, nu sînt vrednic să mă arăt în faţa scaunului Tău, dar în curînd Lefty devie într-o direcţie personală: Nu ştiu de ce simt asta, nu e firesc... şi apoi uşor acuzator, rugîndu-se: Tu m-ai făcut aşa, eu n-am vrut să simt aşa ceva... dar în cele din urmă ajunge disperat: Dă-mi putere, Iisuse, nu mă lăsa să fiu aşa, dacă ea ar şti... cu ochii strîns închişi, cu mîinile îndoind borurile melonului, cu vorbele ridicîndu-se o dată cu fumul de tămîie spre un Hristos în formare.

Se rugă vreme de cinci minute. Apoi ieşi afară, îşi puse pălăria la loc pe cap şi-şi zornăi mărunţişul din buzunare. Urcă înapoi pe străzile în pantă şi de data aceasta (cu inima despovărată) se opri în toate locurile cărora le rezistase cînd coborîse. Păşi într-o locantă pentru o cafea şi-un fum de narghilea. Se duse într-o cafenea pentru un pahar de ouzo. Jucătorii de table strigară:
- Hei, Valentino, nu joci o partidă?

Se lăsă ademenit să joace, întîi numai una, apoi pierdu şi trebui să joace cu miză dublă. (Calculele pe care le găsea Desdemona în buzunarele de la pantalonii lui Lefty erau datorii la jocuri de noroc.) Noaptea se scurgea. Ouzo curgea întruna. Veniră muzicanţii şi începu muzica rebetika. Erau cîntece despre pasiuni mistuitoare, despre moarte, închisoare şi despre viaţa pe străzi.
- La bodega cu haşiş mă duc zi de zi, cînta Lefty. Dis-de-dimineaţă, amarul spre-al nimici. Două fete de harem am zărit pe nisip, erau destul de ameţite, dar frumoase la chip.

Între timp, narghileaua se umplea. La miezul nopţii, plutind, Lefty ieşi din nou în stradă.

O alee coboară, coteşte, se înfundă. O uşă se deschide. Un chip zîmbeşte ademenitor. Lefty se trezeşte stînd pe un divan cu trei soldaţi greci, privind la trei femei durdulii, parfumate, ce stau toate pe divanul de vizavi. (Dintr-un gramofon răsună şlagărul care se aude peste tot: Din zori şi pînă-n seară...) Şi iată că rugăciunea lui recentă e uitată complet, căci matroana spune:
- Pe care-o vrei tu, scumpete.

Iar privirea lui Lefty trece peste cercheza blondă cu ochi albaştri, peste americanca muşcînd sugestiv dintr-o piersică şi peste mongola cu breton.

Ochii lui continuă să caute, oprindu-se pe o fată tăcută din capătul îndepărtat al divanului, o fată cu ochi trişti, cu ten perfect şi cu păr negru, împletit în codiţe.
- Orice sac îşi are peticul, spune matroana în turceşte şi curvele rîd.

Inconştient de farmecele sale, Lefty se ridică, îşi netezeşte haina, îşi întinde mîna către aleasa lui... şi numai cînd aceasta îl conduce în sus pe scări, o voce din minte îi atrage atenţia că fata asta îi ajunge exact pînă... şi profilul ei e exact ca şi... dar acum au ajuns în camera cu cearşafuri murdare, cu lampa cu petrol de culoarea sîngelui, cu mirosul ei de apă de trandafiri şi picioare murdare. În beţia simţurilor lui tinere, Lefty nu bagă de seamă ce alte asemănări, şi mai mari, aduce la iveală dezbrăcarea fetei. Ochii lui remarcă sînii bogaţi, talia subţire, părul căzînd într-o cascadă pînă la noada lipsită de apărare; dar Lefty nu face legăturile. Fata îi umple o narghilea. Curînd îl ia valul şi nu mai aude vocea din minte. În visul moale de haşiş al orelor care trec, uită complet cine este şi cu cine se află. Mădularele prostituatei devin cele ale unei alte femei. De cîteva ori strigă un nume, dar e deja prea drogat ca să-şi dea seama. Doar mai tîrziu, cînd îl petrece pînă la uşă, fata îl aduce cu picioarele înapoi pe pămînt.
- Apropo, eu sînt Irini. Nu-i nici o Desdemona pe-aici.

A doua zi dimineaţa se trezi la Hanul Gogoşilor, apăsat de remuşcări. Părăsi oraşul şi urcă înapoi pe munte, spre Bithynios. Buzunarele (goale) nu-i scoteau nici un sunet. Mahmur şi febril, Lefty îşi spuse că sora lui avea dreptate: era timpul să se însoare. Avea să se însoare cu Lucille sau cu Victoria. Avea să aibă copii şi să înceteze cu mersul la Bursa. Încetul cu încetul, avea să se schimbe, avea să se maturizeze. Tot ce simţea acum avea să pălească în amintire, apoi să dispară. Dădu din cap. Îşi potrivi pălăria.

În acest timp, în Bithynios, Desdemona le dădea celor două începătoare lecţiile finale. În timp ce Lefty încă se mai refăcea la Hanul Gogoşilor, le invitase pe Lucille Kafkalis şi pe Victoria Pappas la ea acasă. Fetele erau şi mai tinere decît Desdemona. Încă mai locuiau cu părinţii. O priveau cu respect pe Desdemona, care era stăpîna propriei case. Geloase pe frumuseţea ei, se uitau la ea cu admiraţie; flatate de atenţia pe care le-o arăta, i se confesau; iar cînd începu să le dea sfaturi despre cum să se aranjeze, o ascultară. Desdemona îi spuse lui Lucille să se spele mai des şi îi sugeră să-şi dea cu oţet la subsuori, ca dezodorizant. O trimise pe Victoria la o turcoaică specializată în îndepărtarea părului nedorit. În săptămîna care urmă, Desdemona le învăţă pe fete tot ce învăţase ea din singura revistă de modă pe care o văzuse vreodată, un catalog zdrenţuit pe nume Lingerie Parisienne. Catalogul fusese al tatălui ei. Avea treizeci şi două de pagini cu poze înfăţişînd manechine îmbrăcate cu sutiene, corsete, portjartiere şi ciorapi de mătase. Noaptea, cînd toată lumea dormea, tatăl ei obişnuia să-l scoată din sertarul de jos al biroului său. Acum Desdemona studia catalogul pe furiş, memorînd pozele, pentru a putea să le recreeze mai tîrziu.

Le spuse lui Lucille şi Victoriei să treacă pe la ea în fiecare după-amiază. Intrau în casă legănîndu-şi şoldurile, aşa cum fuseseră instruite, şi treceau prin via unde îi plăcea lui Lefty să citească. De fiecare dată purtau altă rochie. Îşi schimbau coafurile, mersul, bijuteriile şi stilul. După indicaţiile Desdemonei, cele două fete monotone se multiplicară într-un mic orăşel de femei, fiecare cu rîsul ei propriu, cu o piatră preţioasă favorită, cu un cîntec preferat pe care-l îngîna. După două săptămîni, Desdemona se duse într-o după-amiază în vie şi îl întrebă pe fratele ei:
- Ce faci aici? Cum de nu eşti jos, în Bursa? Credeam că pînă acum ţi-oi fi găsit vreo turcoaică drăguţă cu care să te însori. Sau toate au mustaţă, ca Victoria?
- E ciudat că spui asta, remarcă Lefty. N-ai observat? Vicky nu mai are mustaţă. Şi ştii ceva?

Ridicîndu-se acum, zîmbi.
- Şi Lucille a început să miroasă bine. De cîte ori vine pe-aici, miroase a flori.

(Minţea, desigur. Nici una din fete nu-i părea şi nu-i mirosea mai atrăgător ca înainte. Entuziasmul pe care îl etala era doar modul lui de a accepta inevitabilul: o căsătorie aranjată, căsnicie, copii - dezastrul complet.) Se apropie de Desdemona.
- Ai avut dreptate, spuse el. Cele mai frumoase fete din lume sînt aici, la noi în sat.

Ea îl privi cu timiditate în ochi:
- Aşa crezi?
- Cîteodată nici măcar nu observi ceva ce-i chiar sub nasul tău.

Stăteau şi se uitau unul la altul şi Desdemona începu să simtă din nou ceva ciudat în stomac. Ca să pot explica senzaţia, trebuie să vă spun altă poveste. În discursul prezidenţial ţinut la convenţia anuală din 1968 a Societăţii pentru Studiul Ştiinţific al Sexualităţii (organizată în acel an în Mazatlán, printre nenumărate pińate sugestive), doctorul Luce prezentase conceptul de "perifescenţă". Cuvîntul în sine nu înseamnă nimic; Luce îl inventase pentru a evita orice asociere etimologică. Cu toate acestea, starea de perifescenţă e foarte cunoscută. Ea denotă prima febră a împerecherii umane. Provoacă ameţeală, exaltare, o gîdilătură în capul pieptului, dorinţa de nestăpînit de a te urca într-un balcon pe o frînghe împletită din părul iubitei. Perifescenţa denotă primele ore de pat, drogate şi fericite, cînd îţi miroşi iubitul ca pe un mac parfumat ore în şir. (Durează, în opinia doctorului Luce, pînă la doi ani - în cazul cel mai fericit.) Anticii ar fi susţinut că Desdemona simţea manevrele lui Eros. Acum opinia experţilor ar pune-o pe seama compoziţiei chimice şi evoluţiei creierului. Totuşi, simt nevoia să insist: pentru Desdemona perifescenţa era ca o mare de căldură ce o inunda dinspre abdomen şi radia spre piept. Se răspîndea ca potopul inflamabil, de 90 de grade, al unui lichior de mentă finlandez. Pompînd cu eficienţă în două glande din gît, îi încingea obrajii. Şi apoi căldurii îi veneau alte idei şi începea să se răspîndească spre locuri unde o fată ca Desdemona n-o lăsa să ajungă, aşa că ea îşi desprinse privirea şi plecă. Se duse la fereastră, lăsînd perifescenţa în urmă, iar briza care bătea dinspre vale o răcori.
- Am să vorbesc cu părinţii fetelor, spuse ea, încercînd să ia tonul mamei ei. Apoi va trebuie să te duci să le faci curte.