Nuvele sub ecstasy

"V-aţi obişnuit cu scriitorul. Aveţi deja patru volume traduse din mult mediatizata-i operă (199.000 lei, Memoriile unui tânăr ţicnit, Dragostea durează trei ani şi Egoistul romantic). Dacă v-a plăcut de la bun început insolenţa, inventivitatea, cinismul lui, nu vă mai rămâne decât să-i savuraţi nuvelele scrise sub ecstasy, aşa cum, odinioară, Thomas de Quencey scria sub opium sau Henri Michaux sub cannabis".

(Alexandru Matei)
 

În anii 1980, în mediile noctambulilor şi-a făcut apariţia un nou drog: MDMA, zis şi "ecstasy". Această "pilulă de dragoste" provoca nişte efecte stranii: senzaţia puternică de căldură, dorinţa de a dansa toată noaptea pe muzică techno, nevoia de a mângâia oameni, deshidratare accelerată, angoasă existenţială, tentative de sinucidere, cereri de căsătorie. Era un drog dur, cu urcare şi coborâre, ca în "montagnes russes" sau în nuvelele unor scriitori americani. Autorul acestei cărţi nu-l mai consumă şi îl sfătuieşte pe cititor să nu încerce să-l consume: nu numai că drogul ecstasy este ilegal, dar el deteriorează creierul, aşa cum dovedeşte această culegere de texte scrise sub influenţa lui. Şi apoi, avem noi oare nevoie de o pilulă ca să le povestim viaţa noastră unor necunoscuţi? Când pentru asta există literatura?


Poţi să crezi? Poţi să crezi? Poţisăcrezipoţisăcrezipoţisăcrezi? Cine eşti tu? De ce ne vorbim cu feţele aproape lipite una de alta? E adevărat că mi-ai citit ultima carte? Poţi să-mi garantez că nu VISEZ? Cum poate cineva avea o gură atât de frumoasă şi atât de roşie? E REZONABIL să fii atât de dulce, să ai douăzeci şi unu de ani şi un T-shirt talia XXXS? Îţi dai seama ce rişti făcând-mi complimente în timp ce mă priveşti cu ochi atât de albaştri?

De ce îmi umezesc mâna în mâna ta? De ce genunchii tăi trezesc în mine dorinţa să inventez verbe tranzitive? Şi de fapt cât e ceasul? Care ţi-e numele? Vrei să te măriţi cu mine? Poţi să-mi spui unde ne aflăm în acest moment? Ce-i acel ceva pe care l-ai pus pe limba ta şi pe a mea? De ce aceste raze laser taie o pânză de aer lichid? Pentru cine sunt aceste mari sticle de şampanie care şuieră deasupra capetelor noastre? După cât timp regretăm c-am venit pe lume? Ştii că ai ochi frumoşi, ştii? De ce plângi? Când mă săruţi? Vrei încă o votcă? Când ne sărutăm din nou? De ce nu mai dansezi? Cine sunt toţi oamenii ăştia? Sunt prietenii tăi sau duşmanii mei? Vrei să-ţi scoţi pulovărul, te rog? Câţi copii vrei să ai? Ce prenume îţi plac cel mai mult?

Ce facem acum? Dacă am ieşi să luăm puţin aer? Suntem afară? Mergem la tine sau la mine? Ce-ar fi să chem un taxi? Preferi să mergi pe jos? De ce să urcăm pe Avenue des Champs-Élysées? E bine să ne scoatem mocasinii şi să mergem aşa pe asfalt? Poţi încălzi ce-i într-o lingură pe mormântul Soldatului Necunoscut? Ai un prieten? De ce mă gândesc la ce te gândeşti şi tu? Ştii mulţi oameni care spun aceleaşi cuvinte în acelaşi moment? De ce se uită fix la noi poliţaiul ăla? De ce toate maşinile astea se învârtesc în jurul Arcului de Triumf? De ce nu se duc cu toţii acasă? Şi noi? De ce nu ne ducem, acasă? Cât o să mai rămânem aici, aşezaţi în piaţa Étoile, masturbându-ne la două grade în loc să facem dragoste într-un pat, ca toată lumea?

Crezi c-am făcut bine că i-am furat chipiul? Eşti sigur că poliţiştii aleargă mai încet decât noi? Motocicleta asta e a ta? Eşti sigură că poţi conduce în starea asta? Nu vrei să încetineşti? De ce să o luăm pe bulevardul periferic? E bine că ne lăsăm atât de mult pe-o parte când virăm cu 180 pe oră? E legal să facem slalomul ăsta printre camioane la ora şase dimineaţa? Mâine va mai fi lumină? De ce să ne ducem la aeroportul Roissy-Charles-de-Gaulle? Îţi schimbi oare viaţa când schimbi oraşul? La ce bun să călătoreşti într-o lume uniformă? Nu ţi-e frig? Aici numai mie îmi îngheaţă coaiele? Cum? Nu auzi nimic din ce-ţi spun din cauza căştii? Înseamnă atunci că pot să strig orice? Pot cânta "I wanna hold your hand?" Pot continua să te mint mângâindu-ţi spatele pe sub pulovăr, apoi sânii peste sutien, apoi să-ţi bag degetele în chiloţi, atunci, târfo, o să încetineşti?

Unde o să garăm drăcia asta? În faţa aerogării 1 sau în parcare? De ce acest loc din parcare poartă numărul 1D6? Seamănă cu "indecisa", nu-i adevărat? Cât timp durează pilula asta? De ce uşile automate se deschid înainte ca noi să le atingem? De ce toate neoanele astea livide ne dau impresia că ţopăim pe lună? Facem cu adevărat salturile astea de şase metri sau e doar o iluzie? Poţi să mă săruţi din nou? Te rog! Te-ar deranja dacă m-aş descărca în gura ta? Ai accepta să ne închidem în closet ca să-ţi regulez faţa? O să-mi înghiţi sperma dacă te ling la fofoloancă?

Era bine? Era foarte foarte bine? Fir-ai tu a dracului, era super, dar cât e ceasul acum? De ce TOTDEAUNA nopţile trebuie să fie înlocuite de zile? În loc să mergem în sens invers pe covoarele rulante în interiorul tuburilor mari de plexiglas - tuburi dezordonate construite în anii '70, care seamănă cu pompele de respiraţie artificială înfipte în gâtul celor care au suferit grave accidente de circulaţie - dar parcă spuneam: în loc să facem pe tâmpiţii în Roissy, ce-ar fi să luăm avionul? Primul avion care pleacă? Oriunde, numai să plecăm de aici? Pentru ca această poveste să nu se mai sfârşească niciodată? Zburăm spre Venezuela sau spre Bielorusia sau spre Sri Lanka sau spre Vietnam? Acolo unde soarele apune chiar acum? Vezi toate destinaţiile clipind din literele lor care se rotesc pe tabelul demodat: Dublin? Köln? Oran? Tokyo? Shanghai? Amsterdam? Madrid? Edinburgh? Colombo? Oslo? Berlin? Fiecare oraş este o întrebare? Regreţi avioanele care-şi iau zborul de la capătul pistei? Ştii că la bordul lor există, stewardese albastre care servesc probabil primele platouri sub celofan unor businessmen sub Lexomil? Auzi anunţurile de plecare silabisite cu o voce monocordă de o stewardesă tristă, precedată de un jingle electronic? Pot să-ţi mai mângâi bucile puţin, înainte de a ne întoarce acasă? Care dintre noi va pleca primul? De ce, oh, deee ceee trebuie să ne luăm rămas bun?

Şi pe tine te deprimă aeroporturile tot atât de mult cât şi pe mine? Nu găseşti că aceste locuri de trecere au o poezie a lor? Că există în ele o melancolie a plecărilor? Un lirism al regăsirilor? O densitate în aerul încărcat de emoţii climatizate? Cât timp durează, coborârea? Iubirea noastră ar supravieţui fără aceste vacanţe chimice? Când vom înceta să tăcem, privind cum se face ziuă în această cafenea goală? De ce toate Releurile H rămân închise şi jocurile video stinse? Îi invidiezi pe aceşti funcţionari care îşi aşteaptă ora de zbor în anticamere cu podele acoperite cu linoleum, trântiţi pe sofale oranj şi bând cafele instant? Ce trebuie să gândim despre acest vameş căruia îi miroase gura urât, despre acest tehnician care târăşte cu zgomot o pubelă pe roate, despre aceşti vagabonzi care sforăie pe banchete acoperite cu plastic mov? Ce vor ei să ne spună? Că nici o fugă nu mai e posibilă? Că nu vom mai putea niciodată evada din noi înşine? Şi că, da, călătoriile, nu duc nicăieri? Că trebuie să fii în vacanţă toată viaţa sau deloc? Vrei să nu mă mai ţii de mână, te rog? Nu simţi ce nevoie am să fiu singur în mijlocul acestor bagaje abandonate? Ne-am putea oare despărţi fără să suferim prea mult, chiar în faţa panoului publicitar cu "Envy" de la Gucci?

Şi în timp ce noi priveam, cu ochi împăienjeniţi, cum îşi iau zborul avioanele 747, eu nu puteam să nu-mi pun o ultimă întrebare: de ce nu suntem la bordul unui avion?




New York, at last. Era timpul să părăsesc încetineala facilă a nopţilor europene, luxul lor simplist. Să acţionez fără să reflectez, să comit indispensabilul act gratuit, nebunia obligatorie care să se justifice prin completa ei gratuitate. Cât e de plăcut să improvizezi! O seară, ca şi o viaţă, nu-i reuşită decât dacă a început prost.

Să pleci: iată două cuvinte mult prea rar puse în aplicaţie. Nu trebuie să mai visăm cuvinte, trebuie să le trăim. Brilliant contemplă zgârie-norii isterici ai capitalei lumii prin geamurile uleioase ale taxiului. Ideea de a pleca din Paris i-a venit pe când conversa distrat cu Martha, o micuţă americană cu obraji bucălaţi, dar foarte bogată. Ea l-a abordat pe marginea vidului, pe terasa unui apartament cu vedere largă, pentru a-i povesti printr-un lung monolog viaţa ei imobilă. Decât să leşine de plictiseală, Brilliant a preferat să fugă, să plece din oraş în mijlocul unei fraze pronunţate prea lent, şi să se îmbete în avion.

Această poveste începe cam spre orele cinci şi jumătate dimineaţa, dar eroul ei ar fi fost cu totul incapabil să citească ora pe ceas în acel moment. Mândru de starea lui lamentabilă, Brilliant se târăşte mergând drept. În mlaştina unui bar verzui din strada B, este singurul personaj în smoking în mijlocul lunii august. Eşarfa e deja mai puţin nepotrivită, şifonată fiind ca şi el, care a dormit atât de puţin. Lui Brilliant îi place să ştie că poartă aceleaşi haine pe care le purtase cu opt ore mai devreme, de cealaltă parte a Atlanticului.

Luna plină s-a înfipt în turnul ascuţit al unui Chrysler iluminat. Brilliant, care nu mai are foiţă de ţigară, e condamnat să-şi palpeze gânditor iarba inutilă. Pubelele se revarsă pe trotuar, şi negrul care doarme desculţ pe grilajul călduţ al metroului practică politica mâinii întinse. Brilliant nu va vomita în dimineaţa asta. Va rămâne conştient, va fi de-ajuns să nu amestece băuturile. La urma urmei, realitatea poate fi combătută şi altfel decât căzând în comă în fiecare noapte... În moduri mai periculoase, bineînţeles. Dar starea de uitare căutată rămâne totdeauna asemănătoare: timpul se opreşte, devenirea lasă loc unui prezent perpetuu. Puţin îţi mai pasă de noţiunile de loc, de timp - e zi deja? cine sunt oamenii ăştia? unde este ginul? de ce acest disc? Totul devine înceţoşat şi, cu privirea sticloasă, poţi străbate mulţimile cu pas oniric, poţi rătăci pe străduţe rău famate, printre gândaci şi cerşetori, şi poţi să adormi surâzând, cu capul în rigolă, sau întins peste o femeie goală în care n-ai fost în stare să intri.

Oricum, pentru Brilliant, eleganţa "fin de siècle" nu este ceva care să poată fi calculat. Dandysmul lui, ca şi banii şi ca şi viciile, este înnăscut - e o a doua lui piele, astăzi este un artist chinuit sau un cyberpunk îmbogăţit de tehnologie. Dar mâine... Va redeveni oare un băiat de bani gata blazat, aşa cum ar părea că arată gustul lui pentru pălării, cercei şi revoluţii marxiste?

Ar fi totuşi atât de uşor să dormi. Dar Brilliant a înghiţit o pilulă care nu te lasă să adormi. A plecat fără să o fi lins pe tânăra chelneriţă. Sub paşii lui, trotuarul umed străluceşte ca o prăpastie din care ţâşnesc mii de stele căzătoare. Ezită înainte de a nu se arunca sub roţile uriaşului camion galben. Nu face totuşi asta pentru că preferă să fie măcinat din interior. Plouă cu funii înceţoşate (lumina chinezească este alunecoasă şi vagă, în timp ce ferestrele spălătoriilor vomită un fum alb). Fiindcă vrea să meargă puţin pe jos, Brilliant nu trebuie să-şi pieptene părul pe spate: o va face apa fierbinte. Şi cu atât mai bine dacă machiajul va începe să curgă, căci un chip palid nu mai e de-ajuns ca să fii o adevărată fantomă.

Un singur lucru îl preocupă pe Brilliant, în timp ce se face ziuă peste scările pline de rugină: să nu coboare înainte de micul dejun. Viaţa sa a fost întotdeauna doar un şir de ezitări. Şi în seara asta din nou: va trebui să se străduiască să râdă în hohote, să-şi închipuie că există o societate mondenă internaţională la restaurantul Balthazar, să se tăvălească în primejdioasa mocirlă SM club Hellfire, să prizeze cocaină în closetele restaurantului Spy sau să sodomizeze o falsă ducesă pe bancheta din spate a maşinii sale Silver Shadow, expunându-se astfel unor mari dureri musculare? Brilliant nu are de fapt decât o simplă dorinţă de aventură, care se loveşte de o epocă exagerat de raţională. Poţi oare gândi ca Baudelaire cu cuvintele lui Bukowski? Stând pe solul metalic al unui fost hangar transformat în locuinţă din East Village, contemplă şănţuleţele unui vechi disc exotic care aruncă valuri de obscenităţi peste compact discuri.

Când se trezeşte, e noapte. Hotărârea lui este luată: se va drege la Chaos, aşa măcar vor vedea că mai este încă în viaţă. Este aşteptat la cotitură. Se spune roşu sau negru de buze pentru buze negre? Brilliant nu vede nimic prin ochelarii lui de soare fără soare. Perfect: important e să fii salutat.

Trebuie să trăieşti cu 800 de kilometri la oră şi să mori îndată după aceea, cu creierul împrăştiat ca o spermă pe capota maşinii. Să trăieşti cu 800 de kilometri la oră, prea repede ca să mai ai timp să asculţi sfârşitul discului de succes din acea vară. Să fii un meteorit niciodată sătul şi de care nimeni nu poate să profite. Mai ales, să atragi imediat asupra ta toate pericolele cele mai idioate, mai ales când cerul e acoperit cu nori. Decadenţa nu înseamnă doar căutarea unei izbăviri; ea este mai ales un mod de viaţă. Taxiurile claxonează zadarnic, iar neoanele hotelurilor clipesc din când din când, pentru că sunt stricate.

În localul Chaos este mai cald decât afară, indiferent de etajul la care te afli. Dansul este mai mult decât un mod de a vorbi al trupului: ritmurile se amplifică, craniile explodează, sunetul e mult mai important decât melodia. Nu există răgaz, căci delirul înfăţişării se potriveşte cu cel al gesturilor. Brilliant nu îşi mai aminteşte dacă preferă sânii mari sau sânii mici.

Să nu ne mai contemplăm vieţile noastre în timp ce ele se dezagregă: mai bine să le distrugem existenţa celorlalţi. Fata cu unghii şi păr fluorescente a băut prea multă vodka-tonic. Doarme în faţa aparatului video hardcore. Viaţa nu trebuie să se desfăşoare decât în clipă. Nu mai contează ce va fi a doua zi, numai să fie mai rău. Curând, în mijlocul unei insomnii opace, Brilliant se va ridica spre a desena o siluetă feminină cu vopsea albă pe peretele negru. În apartamentul lui nu va fi aer, iar afară va fi încă şi mai puţin. Va trebui să se întindă pe burtă, pe mochetă. Sub picioare va avea fărâmituri.

Se poate imagina tortură mai îngrozitoare decât aceea de a fi trezit de soneria unui telefon mobil? Din cauza angoasei, şuieratul strident este amplificat, devine ciocan pneumatic, tren care frânează, strigăt de durere, scrâşnet ascuţit care străpunge tăcerea grea a vidului matinal. Trebuie să răspunzi, altminteri mori. Paşii ţi se poticnesc lovindu-se de sticlele goale (vechi alcooluri cu nume greu de pronunţat), fruntea ţi se izbeşte de uşile întredeschise, trupul ţi se prăbuşeşte pe oţelul rece şi mâna stângă într-un lichid lipicios. Scara exterioară cu trepte obosite e mai puţin primejdioasă, deşi i se clatină rampa.

Nici o amintire din ajun, nici un proiect pentru seara care urmează. Pentru moment, va fi de-ajuns să asculţi muzică clasică, reflectându-te în ecranul televizorului stins. Sau să te uiţi ţintă la plafon, gândindu-te la imagini pornografice, prea complicat să fie transcrise aici. Ce poţi face ca să te pui din nou în mişcare? Faptul că te stăpâneşti să nu vomiţi nu dovedeşte nimic. Să aştepţi ca secolul să ia sfârşit. Încet-încet, el moare.

Brilliant s-a ridicat şi schiţează câţiva paşi de dans. Se întinde, în timp ce elicopterul îi străbate câmpul vizual (limitat la poarta-fereastră din living-room). Apoi, tolănit pe sofa, răspunde la telefon. De ce oare păianjenii nu se prind şi ei în propria lor pânză? Norii înaintează prea repede şi soarele revine curând, încălzind asfaltul. Sunt tot aici, continuu să trăiesc. Plăcerea prezintă un avantaj: spre deosebire de fericire, ea are meritul să existe. Da, de acord, mă întorc la Paris, şi eu te iubesc, mi-e dor de tine, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, aşteaptă-mă mă întorc.

Cât o fi ceasul? Prin storuri se strecoară pete luminoase de praf. O pasiune violentă, nebunească, pe fond de pian. Să-ţi distrugi în mod ireversibil inima, să-ţi strici viaţa pentru cineva, şi să plângi, să plângi cu toată fiinţa! Nu va mai fi nevoie de pilule, şi nici de biciuiri, vei fi la discreţia propriilor tăi ochi, propriilor tale buze. Gândindu-te la sărutările şi la parfumul ei, vei respira din nou cu greu.

Cel mai bine ar fi ca la început să nu te vrea. Cât de fericit vei suferi, închipuindu-ţi că alţii îşi vor pune poate capul pe umărul ei. În Parisul cu luminile stinse, îi vei privi pe oamenii fericiţi expirând valuri de tristeţe. Cu puţină şansă, această melancolie te va face timid şi nu vei mai ezita între ea şi drog: noua ta dilemă va fi ea sau sinuciderea.

Să iubeşti sau să te prefaci că iubeşti, unde este diferenţa, din moment ce reuşeşti să te înşeli pe tine însuţi?




În această dimineaţă, s-a făcut ziuă. Vreau să spun că s-a făcut cu adevărat ziuă, căci înainte era numai pe jumătate ziuă. Vă asigur că ai o ciudată impresie când vezi o zi cu adevărat deplină.

Viaţa mea era un infern pe care nu i l-aş fi dorit nici celui mai rău duşman al meu. Nu dormisem de şase luni, stomacul meu era în flăcări deşi luam cascade de Maalox, nevastă-mea plecase cu o vedetă din showbiz, nu aveam copii; pe scurt, locuiam la Paris în 1994. Totuşi, în acea dimineaţă, în loc să gem, voiam şi eu să nu mai fiu doar pe jumătate. Ca şi ziua.

Serios, era ceva în aer. Am simţit asta de îndată ce am ieşit din casă. O fată mi-a surâs pe stradă, apoi mi-a surâs şi prietena ei: la nivelul "surâsuri ale unor fete necunoscute pe stradă", îmi depăşisem media săptămânală numai în zece minute. Mi-am zis că trebuie să profit de asta.

Nu a fost foarte greu să le ajung din urmă pe cele două fete. Ca întotdeauna în asemenea cazuri, una era frumoasă şi cealaltă urâtă - şi asta însemna că trebuie să plătesc două cafele (trei, dacă o puneam la socoteală şi pe a mea).

Le-am propus:
- Mergem să bem o cafea?
- De ce? mi-au răspuns ele în cor. Dacă vrei să faci dragoste cu noi, suntem de acord.

Nu-i nevoie să plăteşti două cafele (trei, dacă o punem la socoteală şi pe a ta).

Fata cea frumoasă m-a sărutat, învârtindu-şi limba în gura mea. Fata cea urâtă şi-a pus mâna cu delicateţe pe coaiele mele. Fata cea frumoasă, şi-a strecurat mâna sub cămaşa mea şi mi-a mângâiat pieptul lipsit de păr. Fata cea urâtă m-a adus în stare de erecţie. Fata cea frumoasă m-a tras de păr. Fata cea urâtă m-a făcut să ejaculez nemaipomenit de bine. Fata cea urâtă era mai frumoasă decât cea frumoasă.

Şi toate astea se petreceau în plină stradă, în faţa unor trecători indiferenţi. Vă spun doar că dimineaţa aceea nu era cu totul normală.

Ne-am dus să stăm pe o bancă, şi în timp ce eu îi lingeam urechea fetei frumoase, fata cea urâtă se aşeza călare pe mine. Nu avea chiloţi, dar avea un interior confortabil. După câteva convulsii, am juisat cu toţii la unison.

Presupun că am strigat foarte tare, căci, când am deschis ochii, în jurul băncii noastre se adunase multă lume. Câţiva gură-cască ne aruncaseră chiar nişte monede. După ce le-au adunat repede, cele două fete au dispărut.

Mi-am încheiat nasturii de la pantalonii mei albi. Niciodată nu mi se mai întâmplase un asemenea lucru. Văzusem sinucideri, drogaţi care luaseră o supradoză, adultere. Participasem la emisiuni de televiziune. Mi se întâmplase uneori să mă îmbrac ca o femeie. Dar niciodată, chiar niciodată, nu juisasem în nişte necunoscute, fără prezentări şi fără prezervativ. Existenţa mea îşi continua cursa infernală spre nu se ştie ce capăt.

Am continuat să merg pe bulevard. Oamenii fluierau uşor, râdeau, unii aproape îşi vorbeau. Oraşul era plin de amabilitate, ca şi cum Dumnezeu ar fi dublat dintr-odată cantitatea de oxigen din atmosferă. Am intrat într-un bistrou şi Aurore mi-a făcut semn. Aurore este fata care serveşte la bar. Purta ca de obicei un maiou foarte mulat pe corp, care îi lăsa umerii goi. Măsura pieptului: 92 centimetri. O iubeam, ce mai încolo-ncoace!
- N-o să ghiceşti niciodată ce mi s-a întâmplat chiar acum, i-am spus. Tocmai am făcut sex cu două tipese, pe o bancă.

Ea m-a privit drept în ochi.
- Ascultă, nu eşti nemaipomenit, dar ai farmec. Ştiu că-mi dai de multă vreme târcoale. Ce-ar fi să ne ducem în ladies room să rezolvăm asta?
- Cum? Aici? Acum?

Aurore nu glumea şi nu văd de ce aş fi ezitat. La urma urmei, dacă cineva decretase că în ziua aceea voi colecţiona orgasme, acel cineva nu avea de ce să se revolte. Am urmat-o pe scara în spirală, unde ea m-a inundat cu luminozitatea-i chihlimbarie.

La toalete se aflau doi tipi care făceau pipi. Când ne-au văzut intrând, iată ce-au văzut: mâna lui Aurore în prohabul meu deschis, scula mea întărită, maioul ei ridicat până deasupra sânilor, viaţa etalată pe feţele noastre fierbinţi. Asta i-a agasat. Atât de mult încât ni s-au alăturat, cu sculele scoase afară. Aurore le-a luat în mâinile, în sexul, în gura, între fesele ei. Fiecare şi-a luat partea lui. Ejacularea a fost copioasă şi ea a înghiţit o bună parte de spermă. Eu unul am lăsat în ea milioane de spermatozoizi, cu laşitate.

Înţelegeam din ce în ce mai puţin ce se petrece. Societatea modernă devenise oare un film pornografic în mărime naturală? Sau eu devenisem, pur şi simplu, frumos?

În orice caz, plăceam, asta era evident - şi era un lucru nou. Nu am tendinţa să generalizez repede, dar acum trebuia să constat că tinereţea mea nepăsătoare, cămaşa mea curată şi mentalul meu responsabil mă transformaseră în compresor sexual. Trei fete într-o singură dimineaţă! Ce faptă bună săvârşisem ca să merit o asemenea recompensă?

Mai târziu - după-amiaza strălucea deplin - am luat autobuzul. Am făcut sex cu Joséphine, Murielle, Antoinette, Pascaline, Anne-Christine şi Naomi, între staţiile Bac-Saint-Germain şi Trocadéro. Ba chiar şi un baset, numit Marcel, s-a frecat de marginea pantalonilor mei. Farmecul meu personal nu putea să explice totul. Alta era, cu siguranţă, cauza. Asta nu-i umilinţă, ci luciditate.

Dintr-odată privirea mi s-a oprit pe un chioşc cu ziare. Aşa deci, asta era explicaţia. Le Figaro anunţa pe prima pagină: "S-A DESCOPERIT VACCINUL PENTRU SIDA!" În Libération scria: "SINDROMUL IMUNO-FOARTE-FOARTE-DEFICIENT". Din nefericire, autobuzul mergea prea repede şi nu am mai putut citi titlul din Le Monde.

Îmi spusesem eu că se întâmplase ceva neobişnuit. Ar trebui să ascultăm totdeauna radioul când ne trezim. Eram foarte vexat, dar ce importanţă mai avea asta, de vreme ce lumea era salvată?




Este un comprimat verzui şi rotund. A costat o sută cincizeci de franci. Ambalajul e foarte luxos: un minuscul pliculeţ de plastic de un centimetru pătrat. În felul acesta, comprimatul se topeşte în gură, nu în mână. Înainte de a-l înghiţi cu o gură de Coca, am ezitat încă o dată: e cu neputinţă să ştii ce se află înăuntru. Trebuie să te încrezi în nişte tipi care poate au falsificat această pilulă în laboratoare clandestine, în fundul unei pivniţe prost luminate.

Dacă aşa stau lucrurile, ei şi-au pus mâinile murdare pe acest comprimat. Prea târziu. Acum nu-mi mai rămâne decât să aştept, să sper că aceşti necunoscuţi îşi cunosc meseria. Să iei ecstasy e încă şi mai rău decât să sari cu elasticul. Fiecare comprimat de ecstasy este un salt în gol, fără nici o respectare a normelor de securitate.

Am urmat sfaturile dealerului: să nu beau alcool (amestecul fiind primejdios) şi să nu cinez (un stomac plin micşorează efectele drogului). Iată-mă deci aici, aşteptând până mi se urăşte, ca un imbecil, fără să pot trage la măsea sau să mănânc te miri ce, uitându-mă la ceas din cinci în cinci minute. Cam asta trebuie să fie un ucenic drogat: un individ care nu bea, nu înfulecă nimic, şi care se uită la ceas din cinci în cinci minute. După o jumătate de oră de aşteptare, regret că am fost prostul care a spus "eu" când cineva a întrebat cine vrea să testeze drogul ecstasy. Găseam că-i o idee nostimă, şi apoi îmi plăcea să mă iau drept Lester Bangs sau Hunter Thompson, să fiu genul "ziarist-kamikaze gata pentru toate experienţele pentru un ban în plus".

Toate drogurile au avut dreptul lor de a intra în literatură: opiumul datorită lui Cocteau şi lui Thomas De Quincey, mescalina prin Henri Michaux şi Aldous Huxley, heroina prin Burroughs şi Yves Salgues, peyotl prin Castaneda, LSD-ul datorită lui Timothy Leary şi Tom Wolfe, haşişul prin întreaga operă a lui Baudelaire, cocaina prin Bret Easton Ellis şi Jay McInerney, bourbonul prin operele complete ale lui Bukowski. E rândul lui ecstasy să-şi facă intrarea în istoria literară. Este o OPA pe MDMA.

Mai trece o jumătate de oră. Tot nu se întâmplă nimic. Dintr-odată un val de căldură mi se urcă la creier. E ca o descărcare electrică, dar blândă şi tandră. Surâd întruna, fără să mă mai pot opri. Toate extremităţile mele primesc fericite această undă de căldură. Picioarele şi mâinile mele sunt mai uşoare decât aerul. Sunt perfect conştient de ce mi se întâmplă şi îmi controlez pe deplin această nouă energie internă. Totul mi se pare mai curând amuzant. Mă ridic. Valul de căldură continuă să urce: aud în urechi un zumzăit plăcut. Viaţa mi se pare dintr-o-dată nespus de simplă: te naşti, întâlneşti în cale oameni pasionanţi, îi iubeşti, discuţi cu ei, uneori vă culcaţi împreună. Moartea nu există; e o nouă plăcere. Am mare chef să vorbesc. Mă voi duce la toţi oamenii să le spun cât de simpatici îmi sunt. Chiar duşmanii mei au toate calităţile pozitive. De altfel treaba cu duşmanii e foarte simplă: eu nu am duşmani. Eu le fac complimente tuturor. Asta-i cam supărător: dacă Adolf Hitler ar fi în localul ăsta de noapte în seara asta, m-aş duce să-l îmbrăţişez şi să-i spun că a suferit probabil foarte mult dacă a putut face tot ce a făcut. E timpul să ies să iau aer.

Afară plouă şi fiecare picătură îmi mângâie obrazul cu bunăvoinţă. Nu m-am mai simţit niciodată atât de bine. În viaţa mea nu mai există probleme. Lumea e plină de prieteni interesanţi şi de aventuri nebuneşti pe care urmează să le descopăr în următoarele ore. Mă grăbesc să intru într-un alt club. Sunt total dezinhibat, niciodată n-am fost mai puţin timid. Unele fete mă privesc cam ciudat când le cer în căsătorie, deşi am o verighetă pe deget. Simt muzica în trupul meu. Mi-e foarte cald, transpiraţia curge şiroaie pe mine şi îmi dă o teribilă dorinţă de a dansa. Compun în capul meu incredibile melodii house. Sunt Wolfgang Amade-House!

Dansatoarele se agită în jurul meu, eu le surâd, suntem în comuniune. Gesturile mele sunt perfecte, ritmul desenează arabescuri cu braţele mele străbătute de lasere holografice tridimensionale. Ştiu că sunt complet dărâmat, dar asta nu mă împiedică să mângâi obraji, gâturi, guri pline de înţelegere.

Când mă uit la ceas, văd că au trecut două ore şi jumătate în cinci minute. Atunci încep neplăcerile. Îmi dau seama că mi-e îngrozitor de sete. Mi s-a uscat gâtlejul. Un amic îmi dă să beau patru pahare mari de apă, pe care le dau peste cap. Dinţii îmi sunt încleştaţi, mâinile mi-s foarte umede, urechile îmi şuieră. Una dintre fete, căreia i-am declarat pasiunea mea în urmă cu treizeci de minute, vine să se lipească de mine. Mă simt opresat: trebuie neapărat să ies din acest loc unde mă înăbuş. Cum am reuşit să stau atâta vreme fără să respir? O iau la fugă. Oxigenul din stradă mă calmează o clipă, dar foarte curând încep să GÂNDESC. Din acel moment, lucrurile se strică cu adevărat. Toate problemele mele, dispărute de trei ore, îmi revin în minte în mare viteză: probleme de bani, diferite conspiraţii, dificultăţi conjugale, imposibilitatea iubirii, certitudinea morţii. Viaţa mea nu-i decât un căcat şi am un fel de nod teribil de dureros în pântece. Mă întorc acasă sperând că voi adormi, dar zadarnic încerc: nu-mi este somn deloc. Singura soluţie constructivă ar fi o sinucidere rapidă, printr-o săritură de la fereastră. Nu-mi mai rămâne decât să aştept să se facă ziuă, clănţănind din dinţi şi blestemând mizeria asta de drog mincinos. Şi, pe deasupra, la ora asta nu-i nimic la televizor: mă uit la nişte vânători care trag în nişte animale mici. Principala mea distracţie constă în a repeta de nenumărate ori "un chasseur sachant chasser doit savoir chasser sans son chien / un chasseur sachant chasser doit savoir chasser sans son chien / un chasseur sachant chasser doit savoir chasser sans son chien"1. Plafonul mă dispreţuieşte. Multe trebuie să mai faci ca să intri în Lagarde et Michard. Mi-am petrecut seara făcând confidenţe foarte personale unor necunoscuţi şi declaraţii de dragoste unor bucăţi de ton.

Ecstasy te face să plăteşti foarte scump cele câteva minute de bucurie chimică pe care ţi le procură. El dă acces spre o lume mai bună, spre o societate unde toată lumea se ţine de mână, unde nu am mai fi singuri; el te face să visezi la o eră nouă, debarasată de logica aristotelică, de geometria euclidiană, de metoda carteziană şi de economia friedmaniană. El te lasă să întrevezi toate astea, şi apoi, dintr-o dată, fără să te prevină, îţi trânteşte uşa în nas.




Sunt aşezat la o masă de la primul etaj al cafenelei Flore, pentru ultima oară. Îmi savurez ultimul pahar de Coca-Cola Heavy. Curând totul se va termina. Sosesc. La capătul bulevardului Saint-Germain se aud deja strigătele lor, sloganurile care ameninţă cu moartea, zgomotul asurzitor al grenadelor artizanale ce fac să explodeze micile magazine de modă, John Lobb, agenţia Le Crédit Lyonnais din strada du Bac... Nu mai sunt foarte departe.

Scriu aceste câteva cuvinte în mare grabă. Nu-i un testament, căci nu am nimic de transmis. Tot ce am cunoscut va dispărea. Căderea noastră nu va mira pe nimeni. În secolele următoare, în cărţile de istorie vor fi enumerate cauzele a ceea ce s-a produs: decepţia faţă de mitterrandism, apoi faţă de chiraquism, "fractura socială", cum spuneau ei... Dar mi se pare foarte ciudat că trebuie să mor într-o zi de 10 mai. Ciudată aniversare. Sper că nu vor fi prea cruzi, că totul se va petrece repede. Că lumea va scăpa repede de mine.

Trebuie să spun că am meritat-o cu vârf şi îndesat. Totul a început când primăria arondismentului VI a hotărât să-i expulzeze pe cei "fără domiciliu fix" din strada du Dragon. Încă de la bun început a fost o idee cu totul năstruşnică să fie instalaţi acolo: viermele era deja în măr. Timp de un an de zile, au putut să vadă opulenţa în care trăiam, magazinele noastre cu haine de lux, restaurantele noastre greţoase, cluburile noastre private de ei, maşinile noastre de sport prost garate şi manechinele noastre, vedete prost regulate, tot acest putregai pe care o etalam fără nici o ruşine în faţa imobilului "Dreptul la locuinţă". Cum să fi bănuit că acest imobil era "Calul lor troian"?

Alegerea lui Jacques Chirac în mai 1995 s-a făcut pe baza unei ciudate neînţelegeri... Surâd în timp ce scriu acest eufemism, căci, afară, aud huruitul ultimului elicopter al poliţiei noastre de securitate privată. Din fericire, e aici. Dacă am conta doar pe protecţia poliţiei, n-ar fi prea bine...

Poate că voi avea răgazul să termin acest text. Să fiu iertat dacă le amestec pe toate. Nu cred că voi avea destul timp ca să mă recitesc.

După cum e de bănuit, expulzarea din strada du Dragon s-a desfăşurat în condiţii foarte grele. Cei de la CRS au trebuit să se bată nu virtual, ci metru cu metru pătrat. În amândouă taberele erau morţi cu nemiluita. Era războiul în direct pe TF+, întoarcerea la lupta de clasă, bogaţii împotriva săracilor (cel mai bun audimat al anului).

După asta, guvernul Madelin ne-a spus să ne descurcăm singuri. Atunci s-a născut ideea Zidului de la Saint-Germain-des-Prés. În primele săptămâni ale acestui an, s-a început construirea unui zid de apărare înalt de trei metri, în jurul cartierului. Edificiul îngloba străzile Jacob (reşedinţa ex-prim-ministrului), des Saints-Pères, du Four şi de Seine, şi ne apăra împotriva eventualilor invadatori. O magnifică realizare arhitecturală, desenată de Philippe Starck, cu aparate de luat vederi termice şi miradoare-laser. O colectă de la om la om a finanţat construcţia, ca şi cumpărarea unor elicoptere telecomandate pentru poliţia din Saint-Germain-des-Prés.

Ne bucuram din nou de viaţă. Puteam din nou să ne plimbăm în deplină siguranţă prin cartier. Germanopratinii surâdeau din nou. Pretutindeni erau organizate petreceri, toate apartamentele rămâneau deschise zi şi noapte. Puteai să-ţi laşi cheia de contact pe maşina ta Ferrari fără să te temi că-ţi va fi furată. Noaptea, doar proiectoarele de pe elicopterele de supraveghere sfârtecau întunericul undeva, deasupra clădirii Lipp.

În acea vreme, restul ţării, adică tot ce se afla în afară de acest perimetru, era, bineînţeles, în plin război.

Vuietul mulţimii se apropie. Mâna îmi tremură de teamă, căci sunt un laş. Doamne, nu vreau să mor. Ştiu încă de pe acum că-i voi implora în genunchi, că voi fi ca o cârpă de şters pe jos. Voiam să-mi păstrez paralele, în timp ce dezmoşteniţii soartei n-aveau decât să se descurce cum vor şti. Dar, fir-ar să fie, eram ca toată lumea, nu credeam că situaţia va degenera atât de repede!

Desigur, în ziua când i-au spintecat pe Bernard Henri Lévy şi pe Arielle Dombasle - care veniseră, paşnici, în întâmpinarea lor, ca să înceapă un dialog -, ar fi trebuit să bănuiesc că va veni şi rândul nostru. Dar am făcut ca şi ceilalţi, am crezut că nu era decât un incident izolat... Apoi a avut loc violul colectiv al Claudiei Schiffer (cu cel mai bun audimat al TF+ din acest an), îmi amintesc foarte bine că am sperat cu toţii că acest gang-bang îi va calma...

Când l-au ars de viu pe Matthieu Kassovitz, am deschis în sfârşit ochii, dar era prea târziu... Urmarea este cunoscută: atentatul de la Castel, incendiul de la Grasset, spânzurarea atroce a lui Philippe Sollers, legat de picioare de clopotul bisericii Saint-Germain-des-Prés...

Mi-am trimis cei doi bodyguarzi în recunoaştere pe bulevard. Ce fac oare? Sunt zece minute de când ar fi trebuit să-mi trimită 3-D video pe Microsoft-Swatch.

Cine seamănă vânt culege furtună. Ah, cu câtă bucurie am sărbătorit căderea comunismului! De data asta capitalismul era victorios! Cât de orbi puteam fi! Toate problemele puse de Marx rămâneau puse cu o violenţă de o sută de mii de ori mai mare. Credem că era foarte firesc ca o infimă minoritate de privilegiaţi să conducă o imensă majoritate de dezmoşteniţi ai soartei. Ni se părea că avem dreptul la apartamentele noastre uriaşe. Oribila obscenitate a modului nostru de viaţă nu ne sărea în ochi.

Văd prin fereastră capul unuia dintre bodyguarzii mei, cu ochii bulbucaţi, în vârful unei suliţe. Au intrat în cafeneaua Flore. Sartre, întoarce-te, au înnebunit! Închis în WC, mâzgălesc pe o foaie de hârtie aceste ultime cuvinte de adio. Zgomote de paşi pe scară. Iată-i. Acum bat în uşă.

Nu cred că voi ajunge să le devin prieten.




I-am spus: "Totul începe totdeauna a doua zi dimineaţa". Arăta rău. Îi crescuse deja barba. Ne mirosea gura şi curând va fi ziuă. În depărtare se auzea, şuieratul camionului pubelă din strada Varenne.

Louis este un vechi prieten, dar el se îndrăgosteşte prea tare: asta îl face obositor. "Lucrurile stau aşa, şi aşa, şi după toate astea o să-mi spui că viaţa este ca o zi de după petrecere..." Şi-a pus un vechi disc cu Aretha Franklin şi eu mi-am terminat de băut sticla.

"I-ai văzut ochii, haide, răspunde-mi: i-ai VĂZUT OCHII?"

Evident că-i văzusem ochii, o cunoşteam bine pe Laetitia şi ştiam mai ales că ochii ei îmi puseseră odinioară o problemă asemănătoare. Louis o pornise rău şi Aretha spunea o rugăciune pentru noi...
- Mi-a spus că ne vom revedea curând.
- Ai telefonul ei?
- Cum să...
- Monceau 43 32.
- Dar...
- Nici un dar...

Ea era trează. Dar nu era singură şi Louis a pus repede receptorul în furcă. Acum ştiam că vom avea o noapte albă. "Te-am prevenit doar. Aşa este ea: de fiecare dată când îţi spune «bun găsit» e ca şi cum ţi-ar spune «adio»". Regretam că bruscasem lucrurile. Şi detestam să-l consolez pe Louis, asta îmi amintea de cea mai proastă perioadă din viaţa mea. În încăpere intrase angoasa.

Dacă cineva caută adresa angoasei, eu pot să i-o spun. Angoasa poate fi întâlnită la ore fixe. Angoasa are o geografie foarte localizată.

Dar lui Louis îi plăcea să sufere. El aparţinea categoriei de tipi care refuză să facă parte dintr-un club dacă sunt acceptaţi ca membri. Într-un sens, eu vedeam foarte bine ce nu merge.

Problema lui Louis era că, în cazul lui, lucrurile NU PUTEAU MERGE BINE.
- Puţin îmi pasă, oricum, important este că o iubesc, asta contează, de tot restul puţin îmi pasă.
- Louis, n-ai cumva nişte Doliprane?

Am mers pe jos. Am luat micul dejun la Bar du Marché. Am plecat de aici fără să plătim. Am alergat. Ne-am întâlnit în strada Lobineau cu cântăreaţa Dani. Am vomitat în faţă la Fernand. Louis s-a drogat în faţă la Guy.

Totul este din vina mea. A mea a fost ideea să mergem acolo. Îmi amintesc bine adresa Laetitiei. I-am spus-o taximetristului. "Avenue Vélasquez, în arondismentul VIII. O străduţă care dă spre parcul Monceau". Nu uitasem nimic. Rana era încă deschisă. Totul este din vina mea.

Louis a prizat zdravăn în fiecare nară, apoi a sunat la poartă. O, Laetitia, îngeraşule, de ce ai deschis atât de uşor? Nu te-a învăţat nimeni că trebuie să întrebi cine este, înainte de a deschide cutia Pandorei?

"Pune-i mâna pe gură, repede!" M-am executat. Laetitia m-a muşcat. I-am dat un pumn în ochiul stâng. Louis îi răsucea braţele la spate. În apartament era un miros greu (când intrase, Louis răsturnase o sticlă). Părinţii Laetitiei erau la lucru. Tipul ei, de asemenea. Aveam în faţă o zi întreagă.

Aţi încercat vreodată să o siliţi pe o fată să înghită o minge de tenis? Vă asigur că asta ia ceva timp. Dar merită: acum Laetitia nu mai strigă; sau mai bine zis strigă, dar nimeni nu o aude. Părinţii ei au mult gust: fotolii Louis XV, discuri Doors, whisky irlandez. Le-am dat foc fotoliilor, am distrus discurile, am băut sticla de wisky. Louis a găsit o cravaşă în camera Laetitiei (ea călăreşte şi joacă polo). Calul ei a fost răzbunat, vă asigur.
- Spune-mi, crezi că ar fi putut să mă iubească?
- Las-o baltă...
- Am fi putut pleca amândoi într-o călătorie... Am fi fost liniştiţi, nimeni nu ne-ar fi deranjat...
- Louis, cred că nu trebuie să mai rămânem multă vreme aici.
- Mi-a spus că ne vom revedea foarte curând...
- OK, Louis, dar acum e cam târziu ca să vă căsătoriţi, cred că ne-am cam făcut de cap aici, cred că ar trebui să o ştergem până nu se întoarce cineva!
- Laetitia... L.A.E. în A.T.I.T.I.A... (pe melodia lui Gainsbourg).
- Louis, tu fă ce vrei, dar eu o iau din loc!

Un vânt îngheţat mi-a pălmuit obrazul. Strada strălucea sub ploaie. Louis o luase razna. Eu începeam să fac pe mine de frică. Rămăsese acolo, lângă Laetitia leşinată. Leşinată, şi legată. Nu-mi aminteam tot ce se întâmplase. Dar aveam impresia că Louis o luase cu totul razna.

Petrecerile sunt ca şi viaţa: se nasc şi mor ca nişte fiinţe omeneşti. Cunosc momente de apogeu şi momente de decădere. Cu ele eşti când sus, când jos. Ca şi noi, ele strălucesc şi se prăbuşesc în ţărână. Ca şi noi, petrecerile nu au un mâine.

Când Louis mi-a telefonat, n-am ridicat receptorul. Robotul a înregistrat totul. N-am înţeles totul, dar, în mare, mă anunţa, că Laetitia şi cu el se împăcaseră în sfârşit. Mă întreba dacă acceptam să le fiu martor. Dacă voiam să fiu naşul copilului lor. Plângea: îi puteai auzi lacrimile curgând pe aparatul telefonic.

La televizor se agitau domnişoarele de Rochefort. Murise Jacques Demy. Când mori, îţi sunt date filmele la televizor. De asta fac oamenii filme. Pentru ca viaţa lor să devină importantă. Am adormit din nou.

Şi am visat, am visat o lume plină de culori vii şi de fete cu gropiţe bronzate; melodii din copilărie răsunau în urechile mele amorţite; ploua cu soare. Am visat că mergeam spre tine şi că tu mă luai de mână. Am visat că inima mea roşea, că alergam printr-o pădure de nuferi şi că păsările înfloreau. Am visat iubirea şi am iubit acest vis.




Imnul plajelor, după mine, nu-i Sea, Sex and Sun de Serge Gainsbourg, ci mai curând, J'aime regarder les filles de Patrick Coutin.

E un cântec magnific: "Îmi place să mă uit la fetele care merg pe plajă / Când se dezbracă şi se prefac că sunt cuminţi". De fiecare dată când mă culc pe nisip, aud această odă la frustrarea sexuală, această apologie a voyeurismului balnear. Mă gândesc la acele mii de după-amiezi zdrobitoare, în care le-am privit pe domnişoarele aurii, în monokini, la Bidart, Biarritz sau Saint-Tropez, fără să îndrăznesc vreodată să le abordez. Sunt convins că aceste nenumărate ore de contemplare timidă, au făcut din mine ignobilul obsedat sexual care sunt.

"Pieptul lor umflat de dorinţa de a trăi / Ochii lor care se întreabă: cine-i băiatul ăsta?" Există un crescendo violent în cântecul lui Coutin care traduce foarte bine neputinţa exasperată a heterosexualului aflat în vacanţă, nimicit de căldură, încercuit de o atroce şi necontrolată frumuseţe. Fetele sar, ridică nisipul fierbinte, strigă nume de băieţi mai bronzaţi decât el. Ies din apă cu sfârcurile sânilor vineţii; perii din jurul sexului lor se desenează sub slip. Sărută nişte băieţi australieni care fac surfing, sau nişte disk-jockeys din Camargue. Îi ignoră pe băieţii pirpirii şi verzui care citesc cărţi, cu penisul îngropat în prosopul de baie. Nici măcar nu-i văd pe aceşti admiratori tetanizaţi, pe aceşti fricoşi, pe aceşti îndrăgostiţi lipsiţi de cuvinte, pe aceşti romantici înăcriţi. Îi mulţumesc lui Coutin că a omagiat durerea tăcută a verii.

De ce sunt lăsate fetele de şaisprezece ani să se plimbe în deplină libertate pe malul mării? Pieptul lor întins înainte, fesele lor cambrate, buzele lor fericite că sug o îngheţată pe băţ de fragi, mătăsoasa lor coloană vertebrală, claviculele lor fragile, părul lor ud, dinţii lor albi ca spuma mării, crăpătura lor îngustă, limba lor răcoroasă, urma albă lăsată de maiou pe pielea lor, picioarele lor mici cu unghii date cu lac, sânii lor pe care i-aş putea cuprinde cu palma...

Îmi place să scriu despre fete. Dar ce-i de făcut când te îndrăgosteşti de o sută de fete deodată? Ombilicurile lor sunt nişte piscine pline cu ulei solar. Aveam şaisprezece ani când a început totul. Acum am de două ori pe-atât şi nimic nu s-a schimbat. Scriu asta la Formentera, în iunie 1997, logodnica mea este lângă mine, şi totuşi acest blestem continuă: toată viaţa voi privi defilarea inocenţei pline de cruzime.

Astăzi, când sunt un mare scriitor, cu un tiraj de zece mii de exemplare, nu uit că voi mi-aţi frânt inima, fetişcanelor!




Viaţa mea e de rahat şi vreau să o suprim. M-am săturat să tot car cu mine nişte idioţi care put a after-shave şi varsă cocaină pe bancheta din spate. Am băut o groază de pastis şi m-am îndopat cu Prozac şi puţin îmi pasă de pieptănătura lor de gagii brazilieni. Cum de-am ajuns aici? Nu ştiu. Când eram mic, credeam că am în faţa mea întreaga viaţă. Acum sunt un tip oarecare, cam gras, şofer interimar pe Paris-Couronne, şi las în urma mea strada Rivoli. Merg de-a lungul unor apartamente de lux cu vedere spre Tuileries, pline de prostituate cu părul decolorat pe care le regulează nişte animatori de televiziune pe canapele Roméo. Îndărătul meu, clienta izbucneşte în râs, nu ştiu ce tâmpenie i-o mai fi povestit tipul bronzat cu care a venit, "Darling, mi-am cumpărat o nouă elicopter pentru barcă - sau un nou barcă pentru elicopter? Sau o avion ca să fac 4 x 4 în piscină?" Dracu să te ia, Ducon. Mă piş pe tine. Sunt zdrobit de oboseală şi apăs cât pot pe accelerator. Îl pândesc în retrovizor, îi văd nasul pudrat, părul dat cu briantină, brăţara aurită. Când o să termine cu cotcodăcitul individa asta? Credeam că viaţa îmi va da o şansă, îmi va rezerva câteva surprize. Ţi-ai găsit! Surprizele sunt pentru cei bogaţi. Viaţa celor săraci e previzibilă, o poţi povesti dinainte. Viitorul nu a trecut prin mine. Sunt nasol, rău făcut, ei se uită la ceafa mea groasă, la gâtul meu de taur, ei sunt frumoşi, miros bine, mă dispreţuiesc. Ea râde de mine, asta-i sigur, dar voi pune capăt la toate astea. Piaţa Concorde? Cât de frumos este un oraş noaptea! Nici măcar cuvintele astea nu-mi aparţin.

Sunt un tip sărac, deci un biet tip. Cel cu care nu rămâi. Cel căruia i te adresezi spunându-i prenumele, cu un "domnul" înainte, ca la toţi amărâţii. Niciodată destinul meu nu a semănat cu piaţa Concorde, niciodată nu a fost limpede, scânteietor, astea sunt adjective rezervate altora. Beau ca să uit că am fost uitat. O viaţă lipsită de semnificaţie. Accelerez pentru că m-am săturat de străzi laterale. Dumnezeule-Doamne, au ajuns şi aici, ea i-a descheiat arabului prohapul, îi ia scula în gură, drace, îi văd în retrovizor, cred că-i excită gândul că pot să-i văd, ea îl suge în timp ce el trage pe nas cocaină. N-au decât să crape, m-am săturat să tot trag ponoase. Ce-o fi găsit la el în afară de bani? De ce mie nu mi s-a întâmplat niciodată să mi se lingă sula pe bancheta din spate a unei limuzine, de ce, fir-ar al dracului? De ce mă priveşte cu milă această prostituată cu părul cu şuviţe decolorate şi cu parfumul ei persistent care te îndeamnă parcă să o muşti? Urăsc amabilitatea celor bogaţi, surâsurile lor care înseamnă "du-te de-aici" şi care îţi lasă impresia că cerşeşti. Mă simt atât de urât şi inferior.

Radioul din maşină difuzează Viva Forever cântată de Spice Girls. Dau sunetul mai tare. În această maşină eu sunt lucrul cel mai puţin interesant. Plecat de nicăieri ca să ajung nicăieri. O apuc pe străzile de pe malul Senei. Idiotul cu păr lipicios geme anume ca să fie auzit, ca un actor din filmele porno. Plecat de nicăieri ca să ajung nicăieri. Şi eu am avut femei, dar erau urâte iar eu le întristam. Nu le uimeam. Le părea rău că sunt cu mine. Nimeni nu a vrut vreodată să îmbătrânească împreună cu mine. (Nici chiar eu). Nu m-am îndrăgostit niciodată, n-am făcut nici o femeie să simtă plăcerea. Iubirea costă prea mult, nu mi-o puteam permite. Sunt gras, îmi strâng pe volan degetele păroase şi grăsuţe de şofer nenorocit. Tata îmi spunea tot timpul că sunt un neisprăvit şi am făcut totul ca să-i dau dreptate. N-am făcut studii - eram prea ocupat să ard gazul în faţa televizorului, să-mi pierd timpul trăgând la măsea. Singurul examen pe care l-am luat a fost cel prin care căpătăm un permis de conducere. (Şi asta datorită serviciului militar).

La ce pot fi buni oameni ca mine? Suntem inutili pe planetă şi îi încurcăm pe ceilalţi. În Voici nu se vorbeşte despre noi. La înmormântarea mea nu va fi lume multă. Doamne, dacă exişti, explică-mi şi mie de ce am fost totdeauna îmbrăcat atât de prost? Gata, au terminat, a împroşcat-o în gură, ticălosul. Ea scuipă sperma într-o batistă. Nu putea să înghită aşa ceva, nu-i la fel de bună ca icrele negre din Iran. Chiar dacă-ţi vinzi curul, n-ai ajuns încă să bei spermă de arab, nu-i aşa, târfo? Uită-te la ei cât sunt de fericiţi. Parcă-s într-o fotografie. Mi-o vor plăti. Stăm liniştit la tejgheaua din Bar de l'Oubli şi-mi tot turnam pe gât pahare de pastis, schimbând cuvinte rasiste cu alte zdrenţe umane, şi dintr-o dată îmi sună mobilul, trebuie să mă întorc la lucru, băieţi, trebuie să le primesc fericirea imaculată în mutra mea mediocră, şi aţi vrea să spun "mulţumesc"?

Metecul îşi trece degetele manichiurate prin părul blondei. Viva Forever. Mie-mi spui! Vor fi mai puţin mândri când mutrele lor de îngeri de ipsos vor fi încrustate cu sticlă pisată. Întotdeauna vine un moment când omul are şansa lui. Până în această noapte eu n-am mai avut-o. Astăzi este ultima zi din restul vieţii mele. Am fost concediat de peste tot, dar astă seară iau lucrurile în mână. Pentru prima oară în viaţă, am o ambiţie: când ţi-ai ratat viaţa, trebuie măcar să încerci să-ţi reuşeşti moartea.
- Mister Paul, you're driving too fast!

Aşa deci. Prinţesa e deprimată. Nu voi lăsa să scap o asemenea ocazie. Alma se apropie, năvălim în tunel cu 200 la oră. Haide, o mişcare de volan doar, n-am nimic de pierdut: mă năpustesc în zid. Duceţi-vă cu toţii dracului! Acum mă va cunoaşte o lume întreagă.

O moarte mare ca hotelul Ritz.

Mai ştii, poate că voi fi celebru până în anul 2000.




Parisul este un orăşel: ştiam aşadar că într-o bună zi îl voi întâlni. Totuşi, ca orice eveniment prea îndelung aşteptat, întâlnirea mea cu Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă nu s-a petrecut nicidecum aşa cum mi-o închipuiam. Trebuie mai întâi să spun că nu mă aşteptam să facem cunoştinţă într-o rigolă din strada Princesse. Am aflat mai târziu că de fapt nu era nimic uimitor în asta, dar în acea vreme eram încă foarte naiv şi plin de coşuri.

Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă zăcea în rigolă şi, după toate aparenţele, vinovatul nu trebuia căutat prea departe. Dacă trebuia găsit un vinovat, apoi acela era, se pare, Johnny Walker. Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă nu practica beţia patriotică.

Mormăia ceva în barbă. Mi-am apropiat urechea de răsuflarea lui: am înţeles că-i era sete. L-am ajutat să se ridice. Har Domnului, strada Pricesse era plină de prăvălii unde se vindeau băuturi, încă deschise la acea oră târzie.

În contrast cu ritmul frazei sale - unic în literatura noastră -, Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă cântărea tone şi tone. Am intrat la Tony şi el s-a prăbuşit pe prima banchetă care i-a ieşit în cale.

Din nefericire, aceasta era ocupată şi Tony a trebuit să intervină ca să evite o încăierare justificată. Am profitat de moment şi i-am comandat un pahar cu apă şi o aspirină.

Pe vremea aceea îi cunoşteam destul de puţin pe scriitori. Dar, la urma urmei, doar greşind înveţi. Mi-am şters aşadar faţa împroşcată cu apa din pahar. Ar fi trebuit să ştiu că nu trebuie să faci pe medicul în toiul nopţii, pe străzile din cartierul Saint-Germain-des-Prés. Depăşisem, fără îndoială, limitele curtoaziei. Am înţeles că "sete" avea un sens precis în gura Celui Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă. Ca să-mi răscumpăr greşeala, m-am hotărât să-l întovărăşesc în epopeea lui.

A fost o plimbare cum nu mi-a mai fost dat să trăiesc.

Înviorat de un pahar de pastis fără apă, băut la Tony, Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă m-a târât după el în cursa lui nebună. Fiecare bistrou din strada Guisarde şi din strada des Canettes a fost sistematic devastat. "La atac!", urla el, amintindu-mi în mod uluitor de eroul unuia dintre cele mai cunoscute romane ale sale. Curând noaptea nu a mai fost decât o impresie de lumini confuze şi de râsete îndepărtate, care se învârteau din ce în ce mai repede, precum candelabrele din palatele vieneze când dansezi aici pe valsuri de Strauss şi când bulele de şampanie îţi explodează în faţă, precum lacrimile unei epoci pentru totdeauna pierdute, şi tu cânţi şi dansezi, încă şi încă, pentru a-ţi uita iubirea şi viaţa care te ajunge din urmă.

Pe scurt, începeam să nu mai văd lucrurile foarte limpede.

Atunci s-a produs un incident straniu. Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă s-a aruncat asupra unui grup de tineri jucători de rugby, care beau ceva stând în picioare lângă tejgheaua barului Rubens din strada Mazarine. I-a apucat de guler şi s-a pornit să-i înjure. Curând, sportivii cei zdraveni au văzut că ceea ce li se întâmplă nu-i o glumă şi au început să-l cam înghesuie pe omul nostru. Fiindcă nu se dădea bătut şi continua să le strige că sunt nişte pederaşti, nişte poponari, nişte tâmpiţi şi nişte fricoşi, rugbiştii i-au dat pumni în faţă, l-au lovit în pântece şi în coaie cu picioarele şi l-au izbit cu fruntea în nas.

Mă refugiasem în colţul barului şi am putut astfel vedea că rugbiştii se străduiau din răsputeri să spargă parbrizul unei maşini folosindu-se de craniul Celui Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă.

De îndată ce s-au oprit, am zburat în ajutorul lui. Îl stâlciseră în bătaie. Îi curgea sânge din cele două arcade şi din nas. Pielea capului îi sângera din belşug, iar doi dinţi îi fuseseră rupţi. L-am întrebat de ce-i provocase, în felul în care o făcuse, pe cretinii ăştia violenţi. În loc să-mi răspundă, a început să vomite pe pantalonii mei. Eram obosit. Curând am văzut că Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă adormise pe genunchii mei.

Mi-am luat inima în dinţi, l-am apucat de mâini şi l-am urcat în spate. Din fericire, mica farmacie din Saint-Germain era încă deschisă. Domnişoara care făcea de permanenţă a făcut ochii cât cepele când ne-a văzut intrând, pe mine, înalt, slab şi beat mort, cu pantalonii plini de sânge şi de vomă, şi pe Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă, atârnând greu pe umerii mei firavi. Deşi eram mort de oboseală, am reuşit să-i explic că acest bărbat ilustru fusese bătut zdravăn şi că avea nevoie urgentă de primele îngrijiri. L-a întins pe podea şi a început să-i cureţe cu alcool de 900 faţa tumefiată.

Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă a scos un urlet de durere, ceea ce îi putea fi iertat. Dar nu-i prea putea fi iertat că desfăcuse bluza tinerei infirmiere şi că-i muşca sânii până la sânge. Trebuie să recunoaştem că era un ciudat mod de a-şi arăta recunoştinţa faţă de cineva care nu voia decât să-l dezinfecteze.

Mă pregăteam să intervin ca să o salvez pe fată, când am văzut că ea surâde într-un fel ce vorbea de la sine: îi plăcea ceea ce i se făcea! Călare pe Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă, diavoliţa de fată îşi freca acum sexul de nasul însângerat al acestuia (în loc să-l curăţe cu vată hidrofilă). Nu mai înţelegeam nimic. Am ieşit să respir puţin aer, în momentul când bluza a zburat peste casa de bani şi a aterizat pe raftul "perii de dinţi".

Când m-am întors, fumau o ţigară şi ea îl ajuta să-şi facă nod la cravată. Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă părea în cea mai bună formă. Când am intrat pe uşă, s-a ridicat brusc şi a sărit pe mine, strigând: "Hoţul! Hoţul! Opriţi-l! Mi-a şterpelit portofelul!" Am fugit cât de repede am putut, dar el m-a ajuns din urmă şi a început să râdă în hohote, pretinzând că găsise un pretext ca să scape de farmacistă şi că trebuia să ne continuăm raita prin baruri, căci noaptea de-abia începea. La drept vorbind, mie nu-mi prea mai ardea de toate astea, dar nu fiecare noapte ţi-o poţi petrece cu un astfel de personaj. Am acceptat deci să-l urmez, făgăduindu-mi mie însumi să nu mai pun nici măcar o picătură de alcool pe limbă.

De data asta, raita noastră prin localuri a fost majestuoasă, grandioasă şi burlescă. Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă izbucnea întruna într-un râs contagios, şi pretutindeni ne întâmpinau felicitări, aplauze şi îmbrăţişări. Aş spune că nici chiar preşedintele Republicii nu ar fi putut să viseze la o aşa primire. Dezlănţuiţi, vizitam bar după bar. Evident, m-am grăbit să rup pactul meu absurd şi am băut şi eu cot la cot cu Marele Om. Oricât l-ai admira pe cineva, eşti totuşi un biet om, şi tot cântând şi eu întruna şi din răsputeri, mi se uscase gâtlejul.

Nimic nu ne putea opri. Urcam pe mese şi le ţineam mulţimilor predici, ne dăruiam cămăşile unor necunoscuţi în uralele asistenţei, sau le stropeam pe fete cu şampanie. Rând pe rând, urcam pe umerii celuilalt, pentru a căuta în depărtare un port unde să facem escală, precum marinarul pus să vegheze pe o corabie de piraţi beţi, care scrutează orizontul, în căutarea unor viitoare victime. Da, chiar aşa. Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă şi eu însumi alcătuiam o Corabie Beată.

După mii de nebunii, a noastră Corabie Beată a eşuat la Castel, care era ca un fel de mic golf privat, în care hangiul ştia să se arate înţelegător faţă de marinarii naufragiaţi. Paharele se umpleau întruna, iar noi ne înverşunam să le golim. Cred că acela a fost momentul când m-am hotărât să mă apuc de Literatură. Eram tânăr pe atunci, şi nu prea ţineam la băutură.

Dintr-odată, Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă s-a întunecat. Soţia lui apăruse brusc la braţul unui tânăr autor la modă. Făcea parte din banda "noilor soldaţi din vechea gardă", o confrerie festivă şi literară care gravita în jurul câtorva editori (Le Récif, La Table d'Hôte) şi al unei noi reviste intitulate Champs-Élysées. Recunoscându-l pe Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă, tânărul autor şi-a arătat imensa admiraţie şi i-a întins mâna. În gol. Eu nu prea mă simţeam în largul meu, căci simţeam cum se apropie o nouă dramă. Şi, de data asta, intuiţia nu mă înşela.

Un furgon al municipalităţii a luat ceea ce mai rămăsese din tânărul autor. Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă şi soţia lui dansau slow, păruindu-se. Eu beam ce mai rămăsese prin pahare. Şi încercam să fac un gol în mintea mea. Totul se petrecuse atât de repede! Ca să devii scriitor, trebuia să trăieşti aceleaşi aventuri în fiecare noapte? Nu se putea şi altfel? Creaţia era indisociabilă de distrugere? Cam astfel de gânduri îmi treceau prin minte.

Până la urmă am adormit.

Cel Mai Mare Scriitor Francez În Viaţă a murit câteva luni mai târziu, acum zece ani. Până şi astăzi mă întreb cum făcea ca să împace aceste două activităţi: scrisul şi viaţa.




Avertisment: anumite pasaje din acest text pot şoca sensibilitatea unora dintre cititorii noştri, şi anume a celor mai romantici.

Simt că voi plânge iarăşi gândindu-mă din nou la povestea aceea. Dar trebuie să o povestesc: există oameni cărora exemplul meu le va fi poate de folos. Astfel voi avea cel puţin iluzia că nu am distrus zadarnic cea mai frumoasă poveste de dragoste din viaţa mea.

Totul a început printr-o glumă. Îmi amintesc de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Am întrebat-o ce ar fi în stare să facă pentru a-mi dovedi că mă iubeşte. Mi-a răspuns că orice. Atunci eu am surâs, şi ea de asemenea. Cât eram de inconştienţi!

Atunci a luat-o totul razna. Înainte făceam dragoste întruna, fără să ne gândim la altceva. Era o dovadă de dragoste care ne ajungea. Era ca şi cum am fi băut un pahar de apă - numai că asta avea mai mult gust şi că ne era tot timpul sete. Era de ajuns ca ea să mă privească şi simţeam cum sexul meu începe să trăiască. Îşi întredeschidea buzele; îmi lipeam buzele de ale ei; limba ei îmi lingea gingiile; avea gust de fragă Tagada; îmi răsfiram degetele în părul ei parfumat; ea îşi strecura mâna pe sub cămaşa mea şi îmi mângâia pielea; respiram mai repede; îi descheiam sutienul de dantelă neagră şi-i scoteam sânii; aveau un gust de bomboană Kréma; trupul ei era o cofetărie; un self-service; un fast-food în care îmi plăcea să hoinăresc pe îndelete, şovăind între chiloţii ei umeziţi şi sânii ei în număr par; aşa se întâmplă când faci dragoste; te duci şi te întorci de multe ori; când ejaculam, o strigam pe nume; şi mă striga şi ea pe mine.

Punct şi virgulă: iată un lucru foarte erotic.

Eram o pereche de îndrăgostiţi, asta şi nimic altceva. Totul a luat-o razna când am hotărât că dragostea are nevoie de dovezi. Ca şi cum a face dragoste nu mai era de ajuns.

La început nu a fost mare lucru. Ea mă ruga să-mi ţin respiraţia timp de un minut. Dacă izbuteam însemna că o iubesc. Era uşor. După aceea, mă lăsa liniştit câteva zile. Dar începeam eu.
- Dacă mă iubeşti, ţine-ţi degetul în flacăra lumânării până când îţi voi spune eu să-l scoţi.

Mă iubea cu siguranţă. Am râs cu poftă când i-am doftoricit băşica de pe degetul arătător. Habar nu aveam însă că intrasem într-un angrenaj infernal.

Rând pe rând aveam câte o idee. Dar pretenţiile noastre creşteau de la o zi la alta. Ca să-i dovedesc iubirea mea, a trebuit, rând pe rând:
- să ling closetul în interiorul lui;
- să-i beau pipiul;
- să citesc în întregime romanul lui Claire Chazal;
- să-mi arăt coaiele în timpul unui dejun de afaceri;
- să-i dau o sută de mii de franci fără să am dreptul să o regulez;
- să-mi dea două palme, cu multă lume de faţă, în cafeneaua Marly, fără ca eu să am dreptul să protestez;
- să rămân închis, timp de zece ore, stând în picioare, în dulapul unde sunt ţinute măturile;
- să port verigi în sfârcurile ţâţelor;
- să mă îmbrac ca o femeie într-o seară când îşi va primi prietenele la cină, şi să servesc la masă.

La rândul meu, ca să verific dacă mă iubea, am silit-o:
- să mănânce un căcat de câine găsit pe stradă;
- să poarte un godemiché în anus timp de trei zile fără să se poată căca;
- să vadă până la capăt ultimul film al lui Claude Lelouch;
- să pună să i se găurească clitorisul, fără anestezie;
- să meargă cu mine la o petrecere şi să mă vadă cum mă dau la toate prietenele ei, fără să reacţioneze;
- să se lase regulată de câinele al cărui căcat îl mâncase;
- să rămână legată de un semafor, o zi întreagă, doar în furou şi în chiloţi;
- de ziua ei, să se deghizeze în căţea şi să-şi primească invitaţii lătrând;
- să meargă la Régine dusă în lesă.

Sigur este că războiul era oarecum declarat. Dar totuşi acesta nu era decât începutul. Căci apoi am hotărât de comun acord că la aceste dovezi ale dragostei noastre trebuiau să participe şi alte persoane.

Într-o seară, am mers cu ea la nişte prieteni ai mei sadici. Avea o bandă peste ochi şi mâinile prinse în cătuşe, înainte de a suna la uşă, i-am amintit regulile jocului:
- Dacă nu mai vrei să continui, înseamnă că nu mă mai iubeşti.

Dar ea ştia bine regula asta.

Cei trei prieteni ai mei au început să-i taie hainele cu nişte foarfeci. Unul îi ţinea braţele la spate, iar ceilalţi doi îi sfâşiau rochia, sutienul şi ciorapii. Ea simţea cum o cuprindea groaza când metalul rece îi atingea pielea. După ce a rămas goală, au mângâiat-o pe tot trupul: i-au mângâiat sânii, pântecele, fesele, coapsele, apoi au pătruns-o toţi trei, cu degetele, apoi cu sexul, mai întâi fiecare în parte, apoi toţi deodată (unul în gură, altul în vagin şi altul în anus: totul era foarte bine organizat). După ce au juisat în această frumoasă formulă, au trecut la lucruri serioase.

I-au legat braţele deasupra capului, de un inel fixat în perete. I-au scos banda de pe ochi, pentru ca să poată vedea biciul, cravaşa şi biciul cu mai multe curele, apoi picioarele i-au fost fixate de zid cu nişte funii, după care i-au acoperit ochii din nou. Am biciuit-o toţi patru, timp de douăzeci de minute. În cele din urmă, era greu de spus cine simţea cea mai mare oboseală, victima, care îşi pierduse răsuflarea, implorându-ne să ne oprim şi strigând de durere, sau călăii, ce erau istoviţi de efortul fizic pe care-l făcuseră. Dar ea rezistase şi deci mă iubea.

Ca să sărbătorim evenimentul, am însemnat-o cu fierul roşu pe fesa dreaptă.

Şi apoi a venit rândul meu. Fiindcă o iubeam, trebuia să accept să îndur totul, fără să clipesc. Relaţia trebuia să fie de reciprocitate. M-a dus să cinăm la un fost iubit al ei - adică la un tip pe care-l detestam. La sfârşitul mesei, ea îi spuse:
- Iubitule, nu te-am uitat.

Arătând cu capul spre mine, continuă:
- Acest individ ratat nu va putea niciodată să mă facă să trăiesc cu el ceea ce am trăit cu tine. De altfel nu-i bun de nimic, şi se va uita la noi cum facem dragoste, fără să se clintească măcar.

Am rămas aşezat pe locul meu în timp ce ea se instala călare pe predecesorul meu, care îmi era totodată şi cel mai mare duşman. Îl sărută cu poftă, mângâindu-i sexul. El mă privea, uluit. Dar cum eu nu reacţionam, o lăsă să continue, şi curând ea se înfipse în mădularul lui. Niciodată, în toată viaţa mea, nu suferisem în asemenea hal. Îmi doream să mor pe loc. Dar îmi spuneam întruna că suferinţa asta era dovada dragostei mele. După ce au avut un orgasm simultan, ea s-a întors către mine, epuizată, scăldată în sudoare, şi mi-a cerut să plec, pentru că voiau să o ia de la capăt, dar de data asta singuri. Atunci am izbucnit în hohote de furie şi de deznădejde. Am implorat-o:
- Fie-ţi milă, decât asta, mai bine cere-mi să-mi taie un deget!

Ea chiar îmi îndeplini cererea: îl puse pe rivalul meu să-mi amputeze prima falangă a degetului meu mic de la mâna stângă. Era îngrozitor, dar mai puţin teribil decât dacă i-aş fi lăsat singuri. Şi apoi: e mai mic sacrificiul de a nu te mai putea scărpina în ureche cu mâna stângă decât să fii încornorat de un idiot.

Din acel moment, iubirea noastră ceru întruna tot mai multe dovezi că există.
Am obligat-o să facă dragoste cu un prieten seropozitiv, fără prezervativ (într-o noapte cu adevărat sălbatică).
M-a rugat să sug sexul tatălui ei.
Am pus-o să se prostitueze pe bulevardul Foch: ridicată fiind de poliţişti, a fost violată colectiv de jandarmii-călare şi de câţiva cerşetori, fără ca eu să ridic nici măcar degetul cel mic (pe care, de altfel, mi-l tăiase). Mi-a înfipt un crucifix în anus în timpul slujbei de înmormântare a propriei mele surori, cu al cărei cadavru trebuise să fac sex înainte.
M-am culcat în faţa ei cu cele mai bune prietene ale sale.
M-a silit să fiu martor la căsătoria ei cu fiul unui foarte bogat agent economic.
Am închis-o goală într-o pivniţă plină de şobolani şi de păianjeni.
Şi să nu uit ceea ce a fost cel mai rău: a împins viciul până într-acolo încât m-a obligat să cinez între patru ochi cu Romane Bohringer.
Timp de un an, am făcut totul, TOTUL. În asemenea măsură încât nu mai ştiam ce să inventăm.
Şi apoi, într-o zi, când mi-a venit mie rândul să o testez, am găsit, în sfârşit, DOVADA ultimă a iubirii. Cea care însemna că ea mă va iubi pentru totdeauna.
Nu, nu am ucis-o. Ar fi fost prea uşor. Voiam să sufere toată viaţa ei, să-mi certifice iubirea ei absolută în fiecare secundă şi până la moarte.

Iată de ce am părăsit-o.
Şi iată de ce nu m-a mai văzut niciodată.

Cu fiecare zi care trece, suferim tot mai mult, gândindu-ne unul la celălalt. De mulţi şi mulţi ani, plângem amândoi. Dar ea ştie, ca şi mine, că nu poate fi altfel.

Cea mai frumoasă dovadă de dragoste este pentru noi aceea de a nu ne mai vedea niciodată.