Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şoimii Şocariciu – Tricolorul Jegălia (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

08.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Şoimii Şocariciu – Tricolorul Jegălia.

Terenul era pregătit. Apăruse şi Ionică Sârbu, preşedintele clubului de fotbal din Şocariciu (tot el era şi secretar cu probleme de propagandă, la partid), adusese echipamentul de fotbal (avea relaţii la Clubul Dinamo şi căpătase de-acolo tricouri albe ca laptele şi şorturi roşii ca steagul partidului şi, mare minune!, o minge Artex nou-nouţă, care înlocuia vechea minge cusută cu şiret, care, când ploua, se îmbiba cu apă, era grea de-ţi rupeai piciorul în ea când şutai mai tare, iar dacă dădeai cu capul, modelul cusăturii cu şiret rămânea imprimat pe frunte).

Vasile îşi trase pe el tricoul şi şortul (peste pantalonii scurţi şi tricoul jerpelit, ca să poată să plece mai repede la sfârşit, trebuia să se grăbească să ia vaca de la islaz, cum îi spusese maică-sa), jambierele (care-i cam treceau de genunchii noduroşi şi pătrăţoşi, că avea gambele scurte, aşa că nu le întindea chiar bine, le lăsa mai creţe pe ici, pe colo) şi, cu chiu cu vai, încălţă bocancii. Îl strângeau rău. Îşi mişca înăuntru labele picioarelor, gândindu-se că astfel poate se mai lasă pielea şi îi mai lărgeşte. De unde! Parcă erau menghine, nu bocanci! Lăbărţând mult elasticul şortului, strecură mâna în buzunarul pantalonilor scurţi de pe dedesubt şi scoase tabletele de ciocolată, le vârî pe-amândouă deodată în gură, iar hârtia, ghemotoc, o aruncă pe jos, la întâmplare. Ciocolata se topise repede şi îl făcea să-şi simtă limba încleiată, dar căruţa cu apă nu sosise.

De obicei, era tocmit nea Stăncuţă, cocoşatul, să vină să aducă apă, în nişte bidoane mari, de aluminiu, cu căruţa. Când era cald-cald, se buluceau toţi să apuce apă. Nea Stăncuţă ţipa la ei, râzând:
- Băăă... vă spălaţi pe dinţi în bidoanele mele? Faceţi herpeşi la gură! Hă, hă, hă!

Încet-încet se strânseră şi suporterii (unii fluturau steaguri, alţii luaseră tălăngile de la oi, să le zdrăngăne, ori îşi cumpăraseră fluiere cu bilă, de la bâlci, dar care după două fluierături mai serioase rămâneau mute, că bila sărea din ele cine ştie pe unde), care ocupau latura dinspre cimitir pe care erau câteva canapele improvizate; alţii îşi aduceau scaune pliante, cu pânza decolorată, de cât fuseseră ţinute la soare, pe marginea bălţii, la pescuit, veri întregi, ani de-a rândul. Latura vecină cu nea Gică a lu’ Lenta era rezervată suporterilor oaspeţilor, care erau nevoiţi să stea pe vine sau pe pietroaie, care cum apuca, şi să nu strige dacă ai lor se-apropie de careul gazdelor, pentru că n-aveau încotro se retrage din calea ploii de pietre care ar fi urmat.

În zare, pe drum se vedeau nori uriaşi de praf. Veneau camioanele cu jucătorii şi suporterii de la Tricolorul Jegălia. Un camion Bucegi, cu remorca plină de scăfârlii (care îşi trăseseră pe urechi jambierele, ca să se apere de curent) şi o mocăniţă care îndeplinea şi rolul de vestiar (după ce coborau suporterii, jucătorii rămâneau în vagonul mocăniţei, ca să-şi pună şorturile şi tricourile). Oaspeţii (atât jucătorii, cât şi galeria) erau întâmpinaţi de gazde într-un cor de înjurături, care mai de care mai obscene şi cu fluierături şi huiduieli.

În sfârşit, o maşină mică, Dacia 1300, albă, aduse brigada de arbitri de la oraş. Cam în acelaşi timp sosiră şi notabilităţile satului: preotul Florin (n-aveai loc să dormi în şanţ de el, umbla numai beat, îşi lăsa bicicleta pe unde apuca şi trăgea un pui de somn, nu conta locul, meteahnă pe lângă care faptul că mai era şi mâncăcios din cale-afară nu mai conta), miliţianul, nea Ipate (purtând întotdeauna cascheta lăsată mult spre ceafă, cu faţa roşie, cu broboane de sudoare pe frunte, cu nasul incredibil de mare, cu pielea feţei ca o coajă de portocală), doctorul veterinar care, de fapt, era doar tehnician, dar toată lumea îl ţinea de doctor:
- Haideţi, domn’ doctor să le faceţi injecţii la găini, că nu ştiu ce le-a apucat, a murit una şi-acu’ văz că, încet-încet, se iau toate după ea!

Ionică Sârbu trebuia să încaseze banii pe bilete, aşa că începu să umble printre suporteri, dar mai nimeni nu se lăsa prins, toţi dădeau roată stadionului, ca să-l fenteze şi să scape, să vadă meciul gratis. Petre a lu’ Boală, când cu mâinile în şolduri, când cu palma streaşină la ochi, urmărea strădaniile zadarnice ale lui Ionică şi, într-un târziu, ameţit de forfota în cerc a şmecherilor care nu voiau să-şi ia bilet, se hotărî să rezolve problema, el fiind cunoscut ca neînduplecat când era vorba de strâns bani încât nu scăpai de el decât dacă plăteai biletul sau plecai acasă. Numai dacă se încrunta un pic, cu sprâncenele lui stufoase şi negre, peste ochii mari şi scobiţi, verzi şi sticloşi (avea o privire ca de pasăre de pradă), plătitorul încremenea şi, de unde de neunde, scotea banii.
- Fir-ar al dracu’ de bilet, dă-l mă Petre, dracului!
- Zece lei, zece lei, scoate banu’ sau o iei!
- Păi dacă n-am?
- Dacă n-ai, nu stai la meci. Împrumută-te sau ia-ţi tălpăşiţa! vrei să iei un crampon între ochi? Îi chem pe băieţii cu muşchi să te convingă? Sau sunt eu destul de convingător?

Şirul de fotbalişti (gazde şi oaspeţi) se alinie pe teren, arbitrul de centru (nea Andrei, îl cunoştea toată lumea, era miliţian – tablagiu - la oraş şi foarte pasionat de fotbal, aşa încât în timpul liber nu ştia de nimic altceva) dădu cu banul ca să se stabilească cinstit în ce parte a terenului joacă fiecare echipă. Moneda zbârnâi în aer:
- Cap sau pajură?

Mingea zbura din picior în picior, când lin, fără oprelişti (asta mai rar, ce-i drept), când adunând grămadă trei-patru jucători, moment în care fluierul arbitrului nu se auzea din cauza gălăgiei pe care o făcea galeria gazdelor: chiote, strigături fel şi fel, sunete răguşite de tălăngi ruginite, înjurături care mai de care mai spurcate.
- Omoară-l!
- Dă-i la gioale!
- Omoară maimuţa!
- Ha-ai Şo-ca-ri-i-ciu-u! Ha-ai Şo-ca-ri-i-ciu-u! Şo-oi-mii-i! Şo-oi-mii-i!
- Boii Şoca-ri-i-ciu! Boii Şoca-ri-i-ciu! venea riposta, ce-i drept, mult mai slabă.

Oricum, pe marginea terenului se desfăşura un spectacol de toată frumuseţea, care el însuşi ar fi avut nevoie de arbitri, galerie şi suporteri. În scurt timp îţi vuia capul şi îţi venea să-ţi bagi degetele în urechi.

Druncea era nervos că meciul nu curgea mai liniştit, nu-i plăcea hărmălaia (Şoimii aveau nevoie neapărat de victorie, ca să rămână pe primul loc în clasament), prea ploua cu faulturi, pase greşite, mingi înalte fără nici o adresă, plus câteva cartonaşe galbene, pentru care arbitrul se abonase la urări îmbelşugate de mamă şi alte rubedenii. Tricolorii greşeau mult în atac dar, în prima jumătate de oră părea că se apără foarte bine. Druncea, îngrijorat, zbiera de unul singur:
- Spargeţi-le apărarea!!! Aurică! Mariene!

Dar şi fără intervenţiile vijelioase de pe margine ale lui Druncea (pe care, oricum, nu le băga nimeni în seamă), Şoimii îşi reveniseră şi, în scurt timp dovediră că erau net superiori, transformaseră în goluri trei lovituri de la unşpe metri acordate corect de arbitrul (huiduit straşnic de oaspeţi) care surprinsese henţurile în careu, mai valorificaseră câteva cornere, iar Marian Herciog reuşise să înscrie chiar cu o lovitură de cap, care-l luase pe nepregătite pe portarul Tricolorilor (lent în mişcări şi mai niciodată pe fază). În schimb, Sirena (portar bun ca el nu se mai pomenise în Şocariciu) era ca o zvârlugă, ţâşnea în toate direcţiile când vedea mingea apropiindu-se de poarta lui, şi parcă nu ar fi fost doar unul, ci mai mulţi inşi, aşa de repede zvâcnea dintr-o parte într-alta. Băiat de nădejde, Sirena, o namilă de om, printre cei de-o seamă cu el: puternic, înalt şi spătos (şi încă avea să mai crească), umplea bine poarta, echipa era mândră de el.
- Băi, pomanagiuleee! se trezi Bică al lu’ Bidideu să strige şi, deodată, îşi dădu seama (fără să privească) că era ţintuit de uitătura aspră a preotului Florin, aşa că se simţi nevoit să adauge: aşa se zice, părinte, la fotbal! Ca la biserică! Hă, hă, hă...

Părintele nu răspunse. Într-un timp, ţipase şi el laolaltă cu susţinătorii Şoimilor (aproape fără să-şi dea seama, poate din cauza ţuicii care îşi făcuse efectul, făcându-l să se simtă nu doar cherchelit, ci şi bine dispus), uitând că sutana i-ar fi cerut un comportament mai cumpătat (dar asta nu era chiar o noutate pentru săteni, care se împăcaseră cu gândul că părintele Florin e şi el om, deşi nu erau mulţumiţi în sufletele lor, că nu puteau să vorbească cu aceeaşi admiraţie despre el cum vorbeau despre preotul din satul vecin: “Doamne, ce mai om, ţi-e mai mare dragul! Să-l pui la rană, nu alta!”). După câteva strigăte, nemaiavând glas să zbiere, rămăsese în picioare, dar în loc să se uite la meci, se apucase să îi cântărească pe cei din jur, căutându-le cusururile (umbla vorba că nu degeaba era el aşa atent la toţi, ba încerca să-i mai şi iscodească, chiar şi la spovedanie – Doamne fereşte, că nu-i păcat mai mare pentru un popă decât să dea în vileag ce aude la spovedanie, altcuiva decât lui Dumnezeu – şi de-aia, în afară de babe şi moşi, care se închinau până la pământ în faţa lui şi apoi îi pupau mâna grăsuţă, oamenii din sat se cam fereau de el şi, pe la spate, îi ziceau turnătorul). Îi era sete, ar fi dat peste cap un ţoi de rachiu, închizând ochii strâns şi scuturând repede capul dintr-o parte-ntr-alta, strâmbându-se, deşi era obişnuit cu tăria licorii. Vinul nu prea îi plăcea, îl moleşea şi îi făcea foame şi şi-aşa coana preoteasa îl pisa toată ziua la cap ba că-i crapă sutana pe el şi în curând n-o să poată să se mai mişte, ba că slănina o să-i înfăşoare inima şi n-o să mai poată să respire şi o să moară asfixiat, şi îl tocănea întruna-întruna că s-o lase mai moale cu friptanele şi alte bunătăţi pe care el le băga într-însul, fără măsură (iar când era vorba de beţii, tocăneala era înlocuită chiar cu bătaie de la preoteasa, aşa umbla vorba); dar nici nu avea altfel cum, că dacă-i era foame, ce era să facă, trebuia să îmbuce ceva! Că dacă se abţinea, simţea cum îl lua cu leşin mai-mai să cadă din picioare, ca să nu mai vorbim că ar fi fost mai mare ruşinea să îi ghiorţăie maţele în biserică, la slujbă, ca la ultimul sărăntoc, muritor de foame, aşa că, în ultimul timp, deprinsese obiceiul să îşi aprovizioneze stomacul pe furiş.

Golurile curgeau unul după altul, gazdele erau în culmea fericirii, dar oaspeţii, furioşi, faultau fără reţineri, se buluceau să câştige mingea şi înjurau de mama focului, ba uneori săreau chiar şi la bătaie. Arbitrii interveneau fără prea mare spor. Picioarele lui Vasile zbârnâiau exact ca în vis, doar că acum, pe teren, băşicile şi bătăturile pe care le căpătase de la bocancii prea mici îl chinuiau îngrozitor şi-l făceau să se strâmbe întruna. Nu mai putea să calce pe toată talpa, ci îşi tot căuta poziţii în care să sufere mai puţin, dar le găsea din ce în ce mai greu. Cu toate astea, visul i se împlinise, dăduse şi el două goluri şi chiar apărase o situaţie foarte periculoasă pentru poarta Şoimilor, trimiţând mingea cu un şut lung, drept în gardul de beton al cimitirului, noroc că mingea sărise înapoi, spre teren.

Timpul trecea, minutul douăzeci, minutul treizeci şi cinci, meciul devenea tot mai tensionat din cauza Tricolorilor care luptau în felul lor, adică mai ales cu împunsături în coastele adversarilor, înjurături şi drăcuieli, faulturi crâncene în picioarele otâncite de lovituri ale gazdelor. Printre ei, mai ales unul era bătăuş – coechipierii îl strigau Mocanu - nu se sfia să-şi folosească belicos crampoanele, nu dribla niciodată fără să împingă pe cineva cu furie, aşa că Şoimii se cam fereau de el deşi, slab şi deşirat cum era, n-ai fi zis că poate să-ţi facă vreun rău şi că are putere mai ceva ca un berbec.

Când ajunsese să fie unşpe la unu, Neluţu, copil de mingi şi responsabil cu schimbatul tăbliilor care arătau scorul, se trezise că n-avea trei table cu cifra unu şi, ca urmare, nu avea cum să indice scorul corect pe tabela de marcaj. După ce arbitrii se sfătuiră între ei ce era de făcut, se stabili că putea fi fluierată încheierea primei reprize, chiar dacă mai erau două minute până la împlinirea celor patruzeci şi cinci regulamentare, iar Neluţu să plece să caute nişte hârtie şi un creion ca să improvizeze o tăblie care să reprezinte cifra unu.
- Cine dracu’ să ştie că ăştia de la Jegălia joacă aşa prost?

Asta fusese întrebarea care declanşase scandalul. Mocanu auzise şi dăduse tonul la bătaie. Jucătorii de la Tricolorul se năpustiseră asupra gazdelor, suporterii din Jegălia intraseră pe teren să dea o mână de ajutor, cei din Şocariciu la fel, şi se porni o bătălie aprigă. Miliţianul nu ştia deloc ce să facă şi cum să-i despartă, se simţea neputincios.

Vasile profitase de îmbulzeală şi se trase pe o bancă, descălţă repede bocancii şi, cu lacrimile adunate în gât, se apucă să îşi evalueze picioarele. Avea băşici pe degetele mari şi bătături pe degetele mici. Călcâiele erau roşii-sângerii, de parcă ar fi fost carne vie. Îşi masa tălpile când, lângă el, răsări Poteacă, cu tot cu trusa de prim ajutor, pe care o deschise şi scoase dinăuntru o rolă de pansament şi un sul îngust de leucoplast, după care se apucă, fără să-l mai întrebe ceva pe Vasile, să-i bandajeze degetele. Vasile nu făcu nici un gest de împotrivire, nici nu mai avea putere, carnea tălpilor îi zvâcnea dureros. Se lăsă oblojit şi, când Poteacă îşi termină treaba, Vasile arăta de parcă fusese rănit în război: şi la piciorul stâng, şi la cel drept, câte două bandaje imense, unul la degetul mare, unul la degetul mic. Privindu-se, se trezi deodată că se stropşeşte la Poteacă:
- Bă, tâmpitule! Şi eu cum mă mai încalţ?
- Dd-da’ la ce-ţi t-trebuie să t-t-te mai înc-c-calţi?
- Pentru repriza a doua, cap sec!
- He, he! P-păi tu crezi c-c-că se mai jj-joacă? N-nu v-vezi ce b-b-balamucu’ d-dracului e-aci?

Poteacă părea să aibă dreptate. Tărăboiul era în toi, ploua cu pumni şi cu lovituri de picioare din toate părţile, nu se mai ţinea cont care în cine dădea, tălăngile zburau pe deasupra capetelor, iar unii rupseseră cozile steagurilor şi le foloseau drept bâte. Învălmăşeala se concentrase chiar pe mijlocul terenului care se transformase într-o scenă de spectacol, la care se uitau cei câţiva care nu se amestecaseră (printre care şi părintele Florin care, după ce contemplă ce contemplă bătălia, gândind că nu avea ce să mai caute acolo, îşi ridicase poalele şi plecase să-şi recupereze bicicleta, să dea o raită pe la mat). Deşi bătaia nu părea că s-ar potoli, Tricolorii şi suporterii lor prinseră momentul să scape şi începură să se retragă, în grupuri mici, de câte trei-patru, alergând mai mult cu spatele spre camioanele care îi aduseseră la Şocariciu. În câteva minute se suiră toţi şi şoferii primiră semnalul de plecare (fluierături puternice, cu degetele băgate în gură). Şoimii, alergând după ei, aruncau cu pietre şi cu bolovani, mai ales în mocăniţă (care, mai leneşă, cu demaraj mai greu, rămăsese mai în urmă), tabla zornăia, iar vopseaua sărea în toate părţile şi lăsa în loc boţituri adânci, parc-ar fi tras cineva cu puşca şi gloanţele ar fi împuns adânc tabla, dar fără s-o găurească. Când camioanele prinseră viteză şi dispărură ridicând în urma lor rotocoale uriaşe de praf, fotbaliştii şi galeria se domoliră. Înjurăturile furioase se-auzeau răzleţ, deşi comentariile şi poveştile au mai curs ceva timp, pe ton înflăcărat, fiecare lăudându-se cu loviturile de maestru pe care le dăduse. În cele din urmă, începură să plece grupuri-grupuri, care spre casă, care spre mat.

Vasile încercă, fără sorţi de izbândă, să-şi împingă tălpile bandajate în tenişi. Apoi se dezbrăcă de şort şi de tricou şi îl însărcină pe Poteacă să le poarte de grijă (el nu putea să le ducă acasă, cine ştie cum le-ar fi descoperit maică-sa şi s-ar fi dat în vileag singur că joacă fotbal contra cuvântului ei) şi să-i ducă bocancii lui Petrică (Poteacă scoase din trusa de prim-ajutor o pungă transparentă de un leu, cu toarte şubrede, şi îndesă în ea echipamentul ce i se dăduse în grijă). Vasile se ridică greu. Îi era sete, gustul de ciocolată încă nu-i pierise cu totul din gură. Porni desculţ, călcând greu, să ia vaca de la islaz şi s-o ducă acasă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer