Şoimii Şocariciu – Tricolorul Jegălia (partea I-a)

- Măi, Vasile, mamă. Du-te şi du vaca la islaz, că pă tac-tu mare îl doare iar reomatismu’ şi nu poat’ să meargă, iar e şontorog! Vasile, m-auzi? Hai, scoal’, mamă! Scoal’, că n-are cine să ducă vaca. Şi diseară s-o aduci îndărăt.

Vasile tocmai alerga, prinsese viteză mare, călcâiele îi zbârnâiau, lovindu-i straşnic fundul. Driblare reuşită, încă una, alunecă, dar crampoanele îl ajută să îşi recapete echilibrul, a ajuns în careu, e aproape de poartă, poziţia e bună, se opreşte o clipă în loc ca să-şi facă vânt, şutează puternic şi... goool! Suporterii năvălesc în teren şi îl ridică pe braţe, aruncându-l în sus. Vasile pluteşte de bucurie şi, acolo, în înaltul cerului, unde îl scutură emoţiile şi unde aerul victoriei e atât de plăcut parfumat, se miră deodată că zăreşte, ca o umbră neconturată bine, chipul maică-sii. Intră în panică, de unde a aflat maică-sa că el e la meci? Deschide ochii mai mari, o zăreşte şi mai bine. Da, fără dubiu, maică-sa este, dar ce caută aici? Să vezi ce cafteală-mi trage! e ultimul gând aburit de somn care îi mai trece prin minte, apoi aude clar:
- Scoal’, mă! N-auzi?
- Mă scol, mă scol, mormăie Vasile, revenindu-şi din zăpăceală, trezit de-a binelea de mâna maică-sii, care i-a prins zdravăn umărul şi i-l scutură vânjos, fără cruţare. Ce-i, ce-i?
- Du-te şi du vaca, n-auzi? Hai! Mişcă-te! Mai repede, că-i târziu, soarele e de mult sus, pe cer.
- Păi unde-n altă parte să fie soarele, decât pe cer?
- Ce tot bălmăjeşti acolo?
- Mă duc cu vaca, mă duc, mă duc...

De-abia spre dimineaţă îl luase somnul pe Vasile, iar când maică-sa îl strigase, el dormea adânc, doborât de insomnia de peste noapte, de toate grijile şi închipuirile cu care îşi ocupase mintea în întunericul odăii, ore întregi, fel şi fel de scenarii care mai de care mai fanteziste, până alunecase în somn, odată cu lumina zilei şi cântatul cocoşilor.

Se săltă în capul oaselor, privi buimac în jur, sări în pantalonii scurţi, fără culoare, şi în tricoul jerpelit, gândindu-se la visul frumos şi la ce stratagemă să încropească să poată după amiază să ajungă la meciul de fotbal, fără să dea cuiva de bănuit că încalcă interdicţia părinţilor (mai mult a mamei, taică-său nu avea un cuvânt prea greu în casă, doar aşa, de undeva din spatele maică-sii, se mai băga şi el în vorbă, să întărească vorbele şi hotărârile femeii). Nu reuşise să doarmă toată noaptea, frământat de grija meciului, mai ales că, pe furiş, fusese la toate antrenamentele şi îl asigurase pe Druncea că are să participe negreşit la tot campionatul judeţean, iar meciul cu Tricolorul Jegălia era unul dintre cele mai grele, nu că ar fi fost cine ştie ce de capul adversarilor ca valoare a jocului, ci pentru că erau ciudoşi, răi şi bătăuşi, faultau necontenit, înjurau, îi scuipau pe arbitri şi, dacă erau dintre cei cunoscuţi, le mai trăgeau şi şuturi.

Toată dimineaţa alergase încolo şi încoace, dusese vaca la islaz (când traversase şoseaua, de năuc ce era, gata-gata să dea o maşină peste el, să-l facă praf cu tot cu vacă), săpase o brazdă în grădină (se chinuise, cazmaua era boantă, dar era grăbit, n-a mai stat s-o ascută) şi, în timp ce maică-sa greblase şi semănase morcovii, el prăşise toată ceapa.
- Mă, să nu care cumva să mâncaţi mult la doişpe! îi răsuna în urechi glasul lui Druncea. O s-aveţi burţile grele şi n-o să mai puteţi să alergaţi ca lumea.

Ciorba era fierbinte, ieşeau flăcări din ea. Mămăliga, la fel.
- Mănâncă, mă, ce stai şi te uiţi?
- Frige, tataie!
- Ete, frige! Te pomeneşti că te opăreşti în gât, ca puii Sfinţii Vineri. Suflă niţel în lingură şi gata, înghite!

Şi bătrânul băga în gură mămăliga fierbinte, o plimba dintr-un obraz într-altul, mai împingea şi-o lingură cu zeamă clocotită şi, roşu la faţă, după ce înghiţea dumicatul de foc, până să se arunce iar asupra mămăligii, bombănea, fără să ridice ochii spre careva:
- Pă mine dă ce nu mă frige? Ă?

Vasile dăduse bucăţica de carne pisicii, pe furiş, pe sub masă, sorbise un pic de zeamă şi mâncase tăiţeii, cartofii şi rondelele de morcov moale, fiert, fad.
- Legume, legume şi fructe! Carne, nu! E grea! E alimentu’ dracului! Toxică! Şi la urmă, ciocolată! Să mâncaţi ciocolată, că vă dă energie! îi instruise Ionică Druncea. Asta dacă vreţi să câştigaţi. Treaba voastră dacă vreţi să vă furaţi singuri căciula, eu nu vă întreb ce aţi mâncat, n-am cum să vă controlez. Burta n-are geam!

Se sculase de la masă mai mult flămând. Nu mâncase nici pâine.
- Pâine, nu! Nu-i voie! Pâinea nu hrăneşte. Doar îngraşă. O felie subţire de pâine, treizeci de abdomene!

Maică-sa punea tocana în farfurii şi îl bodogănea că pleacă de la masă doar cu ciorba chioară în stomac.
- O să-ţi bâltâcâie-n stomac! Are să-ţi chiuie broaştele-n burtă! Scheletule! Treci şi mănâncă! Eu pentru cine-am tăiat găina? Pentru voi, să vă faceţi mari! Că doar n-am tăiat-o pentru mine!

Vasile se duse în odaie şi, de sub salteaua pe care dormeau el cu frate-său mai mic, Geluţu, scoase o hârtie mototolită, o desfăcu şi numără pătrăţelele de ciocolată: patru. Nu lipsea nici una. Înseamnă că ascunzătoarea era bună. Două bucăţele acum, două chiar înainte de meci! Şi cocoloşi hârtia la loc, făcând-o ghem, şi o băgă în buzunarul din dreapta (cel din stânga era ciuruit şi se-nvăţase să aibă grijă să nu pună nimic în el).
- Mamă, io mă duc pân’ la Petrică, strigă Vasile, îndreptându-se spre poartă, după ce se gândise că aşa era cel mai bine, să dispară fără explicaţii şi deseară... are să vadă el pe unde-o să scoată cămaşa.
- Un’ te duci, mă, la ora asta? Las’ că te duci mai pă seară. Stai, c-avem treabă! Trebuie să cureţi tezecu’ din ţarcu’ de la oi! Mă, n-auzi? Vasilică! Unde pleci de capul tău? E, fi-ţi-ar picioarele-ale dracului, las’ că intri tu pă mâna mea, să vezi scărmăneală.

Vasile nu mai asculta cuvintele maică-sii, le lăsase să zboare în urma lui, fără să-l atingă şi, chiar dacă seara avea să încaseze vreo chelfăneală, nu mai conta. El trebuia să meargă neapărat la Petrică, să-şi ia (cu împrumut) bocancii cu crampoane, că nu putea să joace cu tenişii ăştia chinezeşti în picioare, erau prea alunecoşi, n-avea spor la fugă. Neajunsul era că bocancii erau cu un număr mai mic decât i-ar fi trebuit lui (că Petrică, deşi jucase la seniori şi era cu cinci-şase ani mai mare decât Vasile, avea piciorul mic, ca de muiere, purta doar treişopt-treişnouă), dar n-avea de ales, o să se chinuiască şi el un pic, o să ţină picioarele chichinog şi gata! Importante-s crampoanele, că-l ajută la alergat. O oră jumătate o să poată să rabde, n-o să moară dintr-atâta.

De la Petrică, cu bocancii atârnaţi pe umărul stâng, Vasile o ţinu drept spre stadion, trebuia să se întâlnească cu echipa, să pregătească terenul cu toţii. Plasele porţilor erau sparte şi era nevoie să fie drese ca să nu scape mingea prin găurile imense, aşa că unul dintre băieţi, de obicei Sirena (asta era porecla lui Simion, portarul), care devenise cel mai priceput (de când se tot îndeletnicea cu cârpitul) şi ştia cel mai bine cum să coasă spărturile cu sârmă, se apucă de meşterit şi, în timp ce mâinile-i mergeau, în gură ţinea bucăţi de sârmă, să le aibă la îndemână, să nu le rătăcească printre ierburile înalte legate între ele de cârlionţi gălbejiţi de cârcei. Cineva (de obicei chiar Vasile dădea iute o tură, strigând pe la garduri) trebuia să cheme babele de prin împrejurimi să-şi ia caprele priponite pe terenul stadionului, unde buruienile creşteau în voie, cât un stat de om, până începea perioada campionatului de juniori (satul nu mai avea decât echipă de juniori, Şoimii Şocariciu, pentru că seniorii fuseseră descompletaţi, de când portarul Ionel a lu’ Metea şi mijlocaşul Viorică a lu’ Gogoncea fuseseră luaţi la pârnaie, că la o nuntă se aruncaseră – din te miri ce - la harţă cu unii, doi inşi, îi bătuseră aşa de rău că-i băgaseră în spital, cu fracturi care mai de care mai grave; iar Grigorică şi cu Ţelu Boboc, fraţi gemeni, intraseră la facultate). Iarba care ar fi trebuit să ţină loc de gazon nu se zărea deloc din coţochinile de ştir şi dracilă, aşa că Vasile (după ce agita babele zorindu-le să-şi ia caprele acasă), cu Aurică Herciog (fundaş) şi cu văru-său Marian (mijlocaş), intrau cu secera şi cu coasa să taie buruiana, după care îşi dădeau între ei câteva pase de probă, să vadă dacă cioturile rămase sunt destul de mici ca să nu încurce la alergat şi la şutat.
- Mai trebuie luate niţel! Când vii din viteză, dacă nu te uiţi decât la minge, te-mpiedici.
- Hai mai bine să le smulgem p-astea mai ţanţoşe. Secera asta-i prea boantă, n-ai spor să le tai. Dacă tragem amândoi, om putea să le venim de hac.
- Pfu, a dracu’, ce mai rădăcină are. E înfiptă rău. Hai înc-o dată. Două, trei, şi!
- Hă, hă, hă, aşa prost eşti? Cazi în fund doar de la atâta lucru? Lasă, mă, c-o smulg eu singur! Dă-te la o parte!

Stan a lu’ Căcăiacă (porecla lui taică-său i se trăgea de la faptul că bietul om, care era şi un pic bâlbâit, avea tic verbal, una-două, că se potrivea, că nu se potrivea, trântea câte-un că iac-aşa! care, în timp, devenise chiar numele lui: Căcăiacă) era responsabil cu mătura de nuiele: trebuia să adune de pe teren toate baligile mai uscate sau mai proaspete (scăpate de vaci în plimbarea lor zilnică spre islaz şi înapoi) şi căcărezele (nu puţine) de oaie, provenite de la turma lui nea Gică a lu’ Lenta, care avea casa chiar lângă stadion, şi-şi lăsa oile să pască în voie pe terenul unde verdeaţa era din belşug. Partea proastă era că nea Gică nu era microbist, nu-l interesa deloc campionatul judeţean de juniori, şi era şi cam ciufut din fire, îi drăcuia fără jenă pe fotbaliştii juniori, le striga să-şi şteargă caşul de la gură, nu s-o facă pe şmecherii, iar dacă vreunul dădea o pasă mai puternică şi mingea avea ghinionul să treacă peste gard şi să nimerească în ceapa lui nea Gică, meciul era întrerupt pentru mult timp, că nea Gică nu voia şi pace să mai dea mingea înapoi, cu toate rugăminţile din lume.
- Fir-aţi ai dracu, v-a găsit folbalu’, ă? Ei, las’ că v-arată el Gică folbal! Mi-aţi nenorocit ceapa, mi-aţi culcat-o la pământ. Munca mea, banii mei! Faceţi voi legea în curtea mea! Vă bateţi voi joc de mine, mucoşii dracului? Ce caută mingea voastră aici, în grădina mea? Nu vă mai rugaţi, că n-o mai vedeţi. Bag cuţitu-n ea şi-o sfârtec. La muncă cu voi, trândavilor! Huliganilor! Huo!

Trebuia să vină însuşi miliţianul să rezolve conflictul şi să recupereze mingea, altminteri Gică nu se lăsa înduplecat:
- Hai, nea Gică, înţelege şi mata cu frumosu’, e campionatu’, nu-i joacă.

Pe altă latură a terenului de fotbal era cimitirul, cam la trei metri distanţă. Când se trăgea câte un şut prea înalt şi mingea trecea pe deasupra porţii, era clar că meciul urma să intre în prelungiri, pentru că toată lumea (jucători şi suporteri) trebuia să alerge în cimitir, să caute mingea care, după ce lovea câte-o coroană de ţâşneau florile (proaspete sau din hârtie creponată) în toate părţile, sărea din cruce în cruce (câteodată chiar se-auzea trosnind câte-o cruce de lemn mai veche, putrezită, pe care mingea venită cu puterea unei ghiulele o culca la pământ sau doar o frângea de la jumătate), nimerea pe tablele (denivelate) de la cavouri, care zornăiau zdrang-zdrang-zdrang! şi mai şi vibrau apoi câteva secunde bune, iar la urmă se pierdea în cine ştie ce strat de flori, sau rămânea proptită între crengile vreunui copăcel plantat la căpătâiul mortului, să-i vegheze somnul. Până se întrebau căutătorii unde era mingea, până se mai scărpinau în creştet dând cu presupusul, arătând fiecare în altă direcţie, până (în sfârşit!) se dumireau, tot trecea un sfert de ceas, dacă nu şi mai bine.

O dată chiar se nimerise ţaţa Victoriţa în cimitir, la tămâiat, când mingea aterizase abia la doi paşi de biata femeie. Se speriase straşnic de bubuitură, mai să leşine de spaimă. Când întorsese capul să vadă a cui stafie ieşise la lumina zilei şi bântuia prin cimitir fără sfială, mingea o izbise drept în frunte. Baba căzuse peste mormânt, dar îşi revenise repede. Îşi revenise atât de bine, că nu-i mai tăcea gura:
- Vă spun la primar şi la miliţian! Să vă dea amendă! Să vă bage la-nchisoare, derbedeilor! Bagabonzilor! Neisprăviţilor! Găsi-v-ar dracii-ăia marii şi să vă ia cu ei! Prafu’ să s-aleagă de voi! Ptiu, ptiu, ptiu, ce m-aţi speriat, ghiavolilor ce sunteţi! îşi scuipase ea în sân.

Şcoala mărginea stadionul pe partea opusă lui Gică. Plasa gardului era hărtănită, găurile erau atât de mari încât putea să treacă lejer chiar şi o persoană mai bine clădită. Closetul din curtea şcolii era salvator pe perioada campionatului. Deşi, goniţi de mizerie şi bâzâit de muşte (mai ales din cele obeze şi colorate în verde închis, sidefat), mulţi ajungeau să prefere tarlaua care se întindea pe cea de-a patra latură a stadionului, unde creşteau nestingherite bălării atât de uriaşe încât, dacă scăpai caii în ele, nu li se mai zăreau decât urechile. Aşa păţise nea Costică, dogarul, care avea casa chiar lângă Gică, scăpase caii şi nu-i mai găsea, îi căutase peste tot; până la urmă tot Gică îi zărise şi-l chemase pe nea Costică, apoi îi arătase cu mâna:
- Uite-i, bre! Uite-le urechile! Îi vezi? Uite, colo! Unde-s ciulinii-ăia marii, roşii.

Cât vedeai cu ochii se întindeau lanuri de costrei, tufe de cucută, ciulini şi scaieţi şi, câteodată, răzleţ, mai apărea şi câte-un arbust firav de soc, dar care, sugrumat de buruiana obraznică, n-apuca să se dezvolte şi să facă flori. Cei care se încumetau să intre în jungla asta, dacă erau la mare ananghie şi nu erau atenţi pe unde călcau, ieşeau de-acolo plini de corneţi, de la călcâie în sus până spre brâu. Iar dacă mingea scăpa printre buruieni, şansele să mai fie găsită înainte de lăsarea întunericului erau minime (şi nici minge de rezervă nu exista), aşa că meciul era compromis.

Poteacă – un băiat slăbănog şi bâlbâit, care şchiopăta de piciorul stâng –, chipurile medicul echipei, avea drept principală sarcină să umble prin sat şi să găsească pe la careva nişte var uscat, să-l piseze şi să traseze cu el liniile terenului (şi le trăgea drepte ca funia în sac), iar apoi să bată fanioanele în colţuri. În rest, el nu avea mare lucru de făcut, doar plimba după el, plin de importanţă, o trusă medicală furată de la unchiu-său care avea o Dacia 1100 ruginită şi hârbuită, o droagă care zăcea nemişcată de câţiva ani, în fundul curţii, şi-o acoperiseră găinile, raţele şi curcile cu găinaţ. Trusa nu o folosise niciodată, nici n-ar fi ştiut cum, Poteacă habar n-avea cum se numesc atelele sau garoul, darămite să ştie la ce servesc, necum să mai şi fie în stare să le folosească. O singură dată fusese nevoie de doctor, cu un an în urmă, când i se făcuse rău lui Nicu Herghelică, iar Poteacă zbierase mai tare ca toţi, bâlbâindu-se mai rău ca niciodată (se speriase rău bietul de el şi nu putuse să-şi ţină firea, iar când era emoţionat, înfricoşat sau nervos se bâlbâia de nu mai rămânea nici o urmă de limbaj articulat în masa amorfă de sunete pe care aproape că le ţipa). O voce tunătoare ceruse să cheme cineva Salvarea. Altcineva spusese că dacă stau în nădejdea Salvării, apăi are s-apară tocmai la sfântu-aşteaptă. Sau o să vină direct la priveghi. Noroc că era şi veterinarul de faţă şi îl luase pe Nicu pe braţe, îl pusese în şaretă şi gonise calul într-un suflet, până la dispensar (mai apoi aflaseră că Nicu avusese o criză de spasmofilie; şi nici nu se mai întorsese vreodată la echipă, renunţase definitiv la fotbal).

Din când în când, ca să facă şi el ceva, Poteacă se mai lua de câte un membru al echipei şi mergea în urma lui sau stătea pe lângă el, ţinând-o întruna pe-a lui, ca gaia maţul, de parcă ar fi cerşit:
- V-v-vrei să-ţi ef-f-fectuez un mm-masaj?
- Pleacă, mă, dracu’ de-aci! Ce ştii tu ce-i ăla masaj? Tu învineţeşti omu’... Hai, plimbă ursu’ şi lasă-mă-n pace!
- D-d-da’ nu v-vrei să-ţi ef-f-fectuez un mm-masaj?

Poteacă prinsese drag de cuvântul ăsta încă de când era la generală şi silabisea, urmărind cu degetul în cartea de matematică: ef-f-fec, ef-fec-tu, ef-ffectu-aţi, ef-f-fectuaţi. În timp (în câţiva ani), înţelesese ce înseamnă şi nu-l mai uitase, ori de câte i se părea că se potriveşte îl folosea fără să pregete. Îi era lui drag să se-audă rostindu-l. Vasile fusese coleg de clasă cu el, dar nu îl băgase mai deloc în seamă până într-un an când, ceasul rău!, o iapă îl lovise pe Poteacă drept în şoldul stâng, i-l zdrobise, fusese nevoie de operaţie şi de luni de spitalizare şi de stat acasă. Vasile se ducea acasă la Poteacă, stătea cu el ore întregi, agăţat de marginea patului. Îi era milă de el. Câteodată îi ducea corcoduşe sau caise verzi. Alteori spărgeau amândoi seminţe de floarea-soarelui, prăjite, şi aproape că nu vorbeau nimic. Mai târziu, când Poteacă se înzdrăvenise, Vasile continuase să îl accepte pe lângă el (spre deosebire de ceilalţi băieţi care-l goneau), deşi vedea şi el foarte bine că pe Poteacă nu îl prea ducea capul, era ciudat şi vorbea fără să spună vreodată ceva cu noimă. Pentru că nu putea să alerge sau să facă altceva cât de cât folositor, Poteacă devenise medicul echipei de fotbal (băieţii îl luau în băşcălie dar nu-l alungaseră, îi spuneau pe la spate ba Şchiopu, ba Bâlbâitu, ba Doctoru).

va urma