Concert în la minor

Mi la la la la la do si la do si la do si la sol fa mi re do si mi do la. Îndreptându-se în pas vioi spre casă, urechile Teodorei prinseră o scârţâială timidă ce aducea a concertul pentru vioară, în la minor, de Vivaldi. Se opri în loc şi ciuli urechea. Da, indubitabil, era concertul pentru vioară, în la minor, de Antonio Vivaldi. Ştia fiecare notă, fiecare ritm, fiecare legato şi fiecare staccato din concertul de Vivaldi, pentru că Ruxandra i-l cântase în copilăria ei de-atâtea ori, încât ajungeau s-o treacă valuri de greaţă şi simţea că va voma dacă nu se opreşte fix în clipa în care stomacul ei belicos îi dădea ultimatumul. Mi la la la la la do si la do si la do si la sol fa mi re do si mi do la. Chestia asta nu se uită niciodată, după ce o auzi ore-ntregi, zi de zi, timp de un an, repetată cu încrâncenare pe măsuri, pe fraze muzicale, da capo al fine. În loc să cânte Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen şi, pentru că nu se rupea, a mai chemat un elefant. Doi! Doi elefanţi... sau Hai la groapa cu furnici, ba-i aici, ba nu-i aici, Ruxandra îşi colorase copilăria cu acest mi la la la la la do si la do si la do si la sol fa mi re do si mi do la. În momentele ei de sadism, cânta la nesfârşit un singur sunet, pentru a-i potrivi perfect înălţimea, iar asta făcea mişcând infinitezimal degetul pe coardă, mai sus, mai jos, până când hotăra că se află exact la locul lui, că era un sunet curat. Poate ca să audă mai bine, întorcea urechea stângă spre vioară, iar privirea se proptea în zidul lateral din dreapta. Deseori, îşi cobora pleoapele, fâlfâindu-şi mărunt genele, pentru a se smulge dintre mulţimea de obiecte dimprejur şi a se dedica exclusiv sunetului. Concentrarea o făcea uneori să îşi încrunte sprâncenele şi atunci chiar avea aerul unui violonist adevărat: aceeaşi mimică şi aceleaşi trăiri ca cele ale lui Yehudi Menuhin pe care îl văzuse la televizor, duminica, la zece dimineaţa, când se posta în faţa micului ecran şi înmărmurea acolo urmărind Bucuriile muzicii, până la unsprezece. Teodora era într-o mirare continuă, o admiraţie secretă: cum poate cânta fără să se uite la degete şi cum poate ţine minte toate bobiţele acelea ciudate care însemnau notele muzicale, reprezentând înălţimi de sunete, aruncate aiurea pe portative ce se lungeau pe pagini întregi? N-o întrebase niciodată pe Ruxandra, ar fi fost ca şi cum ar fi recunoscut că o interesa scârţâiala ei. Or, convenţia tacită, între ele două, era că se ignoră, că pe nici una nu o interesează nimic din ce face cealaltă, iar perioadele în care le reuşea acest comportament, erau întrerupte de scăpăreli în care, din cine ştie ce banal şi insignifiant motiv, se isca un soi de furtună. Teodora era de cremene, nu părea afectată. Ruxandra plângea, refugiată în spaţiul dintre recamierul îmbrăcat în mătase portocalie şi masa de televizor. Apoi viaţa lor îşi relua cursul calm. Adevărul era că nu doar Teodora era interesată de ce făcea Ruxandra, ci şi Ruxandra o spiona adesea pe sora ei, pentru că, în nenumărate rânduri, Teodora simţea în spatele ei cum aerul este mişcat de pletele Ruxandrei retrase iute-sperios din cadrul uşii camerei sale. Adesea, Teodora îşi încorda atenţia ca să afle, prin peretele subţire care le despărţea, ce ocupaţie avea Ruxandra în clipa aceea. Uneori percepea (sau doar şi-l imagina?) hârşâitul aspru al pensulelor ei groase, măturând foaia de desen cu mişcări repezite, şi-şi spunea plictisită: acum iar smângăleşte revărsări imense de plete roşcate din care se iţesc, neconturate, feţe de prinţese. Alteori auzea fâşâiala sacâzului frecat pe părul de cal al arcuşului sau asculta agasată pocniturile surde ale buricelor degetelor cu unghii tăiate din carne, pe limba viorii, fără să tragă cu arcuşul. Păcănituri înăbuşite, ritmice, pe care Ruxandra le făcea neplictisită, cu perseverenţă, pentru că profesoara de vioară îi spusese că exerciţiile acestea urmau să-i îmbunătăţească articulaţia mâinii stângi. Şi, din senin, liniştea absolută a casei era făcută ţăndări de arcuşul trăgând cu fermitate duble-coarde, mi cu la, la cu re, re cu sol, de la talon la vârf, de la vârf la talon, de la talon la vârf şi tot aşa, repetiruri nesfârşite, în timp ce vioara rămasă în aer - nesprijinită de mâna stângă, ci proptită doar în gât - era surghiunită spre a fi acordată. Se auzeau cuiele pârâind şi scrâşnind, înainte şi înapoi, chinuite să prindă cvinta perfectă. Când cele trei cvinte păreau oarecum în regulă, interveneau fixurile metalice, înşurubate în cordar, a căror misiune era să facă reglajul fin, ultim. Apoi izbucneau o gamă majoră, varianta ei minoră, arpegiile amândurora, pentru încălzire. În urcare, în coborâre. Poziţia întâi, a doua, a treia. Mâna alunecând fără greutate pe gâtul viorii, degetele mişcându-se agil, lăsându-şi buricele bătătorite de studiu să fie spintecate de coardele sârmoase. După game, venea rândul studiului tehnic de Robert Klenck şi al celui melodic de Mazas sau Fiorillo. Şi, după această introducere menită să antreneze expresiv şi tehnic violonistul, urma partea cea mai importantă, scopul ultim al studiului, adică cele trei părţi de concert: allegro, andante, presto. Mi la la la la la do si la do si la do si la sol fa mi re do si mi do la. Fragmentele care conţineau dificultăţi tehnice erau reluate cu o răbdare aproape nefirească, de zeci de ori, de la rar la allegro, până când degetele nu se mai încurcau pe coardele viorii roşcate, proptite în gâtul subţire, incredibil de străveziu al Ruxandrei. Pe furiş, Teodora se holba la firişoarele vineţii umflându-se sub piele în timp ce bărbia se încorda pentru a susţine corpul viorii pe coardele căreia degetele începuseră, încă de prin clasa a doua, a treia, să execute timide mişcări de vibrato. Gâtul Ruxandrei părea o hartă pe care erau desenate ape curgătoare. Sângele pulsa, albastru, bulbucând pielea subţire atât de mult încât uneori părea că o va străpunge şi va da pe-afară, precum năvăleşte apa furioasă din matca unui râu, devenită neîncăpătoare pentru atâta clocot de energii. Când lăsa vioara în tocul de piele neagră, în partea stângă a gâtului Ruxandrei, sub bărbie, rămânea un semn roşiatic, o floricică ce dădea seama asupra hărniciei sale de a studia la vioară două, trei, patru ore, în fiecare zi.

Mi la la la la la do si la do si la do si la sol fa mi re do si mi do la. Îndreptându-se spre casă, auzind o vioară scârţâind concertul pentru vioară, în la minor, de Antonio Vivaldi, Teodora se opri în loc şi ciuli urechile. La câţiva paşi în faţa ei, o copilandră, palidă şi foarte slabă, ieşise la cerşit şi, în timp ce tocul viorii era aşezat pe trotuar, căscat ca o gură înfometată să primească din partea trecătorilor pomana de monede mărunte, zornăitoare, mâinile subţiri şi murdare ţineau, nesigure, o vioară de serie, Reghin, roşcată strident, lăcuită grosolan, pe care alergau degete fragile, de la prăguş şi până la căluş, apoi înapoi, şi tot aşa, neobosit, iar arcuşul fâşâia nesuferit, aproape acoperind melodia: Mi la la la la la do si la do si la do si la sol fa mi re do si mi do la.

Teodora se aplecă şi puse în tocul viorii banii pe care îi avea în buzunar. Se gândi că poate, de undeva, de-acolo, din ceruri, Ruxandra asculta atentă şi tristă scârţâiala fetiţei ieşite la cerşit.