O rudă de la oraş, invidioasă, încercase să minimalizeze meritele copilului - de fapt... ce copil? că acum e om în toată firea - spunând că pe postul ăsta de muzică populară poate să apară oricine doreşte.
- Trimiţi o casetă înregistrată şi, dacă nu cânţi chiar groaznic de fals, te dă pe post.
Caterina, mătuşa lui Săndel, nu putuse să creadă aşa ceva.
- Fugi de-aci, că la televizor e scump, nu dă pe oricine. Băiatul e talentat, ce mai... Vedetă se face! Persoană importantă...
Florică, bărbatul Caterinei, e şi mai mândru, că băiatul vine dinspre familia lui.
- Toţi au voce la noi în neam, dar uite că Săndel e cel mai cel! Dar mămica, săraca, ce-i mai plăcea muzica populară... Ţin minte că povestea cum a dus-o tăticu la Bucureşti, la spectacol cu Irina Loghin. Şi... începe lumea să aplaude, intră Irina Loghin pe scenă, se-apucă să cânte şi, deodată, mămica începe să chiuie din toate puterile, ca la nuntă pe uliţă. Trrrrrrrrrrrrrrrrr... Toată sala s-a uitat spre ea. Şi deodată, răpăie aplauzele mai dihai decât când intrase Irina pe scenă. Lumea râdea şi apluda! Mămica zicea pe urmă: Cânta aşa frumos... că n-am mai putut să ţin bucuria în mine şi-a trebuit să chiui, ce să fac?
Cum ajunsese Săndel să fie favoritul familiei? Rămas de mic fără părinţi, Caterina şi Florică îl crescuseră, pe lângă ceilalţi patru copii pe care-i aveau. Dar mai mult şi mai mult parcă aveau grijă de Săndel, poate pentru că, nefiind chiar copilul lor, se temeau ca acesta să nu simtă vreo diferenţă.
Săndel se mai ducea şi pe la celălalt unchi dinspre mamă, mult mai bătrân, nea Adam. Dar rar, pentru că nu era prea bine primit. Nea Adam era zgârcit, nu prea ţinea de nepoţi. Îşi petrecea vremea mai mult cu vecinul său, Gigi Cocârjaru, la un păhărel de ţuică. Dat de Gigi, fireşte.
După ce Săndel plecase la Bucureşti şi îşi luase serviciu acolo, de câte ori venea în sat, Caterina îi umplea sarsanalele cu de toate, de nu puteai să le urneşti. Încărcat pleca Săndel de la ei, de fiecare dată.
- Vine la o săptămână, la două. A fost chiar acum, sâmbătă, când ne-a spus să ne uităm diseară la televizor, că-l dă pe postul de muzică populară. Vai, dacă n-am plâns! Ce-am mai plâns de bucurie! La plecare i-am tăiat un cocoş, i-am dat două felii de brânză, vin, ţuică, bulion... ce nu i-am dat? Lasă să aibă, ca tare-i străin pe lume, săracu...
***
În seara cu pricina, Caterina şi Florică, îmbrăcaţi frumos - că, deh, era sărbătoare, nu? - se postară în faţa televizorului. La ora şase fix, Săndel le zâmbea din televizor. Femeia dădu în plâns. Florică o înghionti şi se răsti la ea:
- Taci, Caterino, nu te mai smiorcăi, că nu aud ce zice băiatu-ăsta!
Cu o voce emoţionată, ţinând în mână un ditai microfonul, Săndel cuvânta:
- Dedic această melodie, cu titlul Bea omul de supărare, unchiului meu Adam, fratele cel mai mare al mamei mele care a murit de tânără. Şi îi urez unchiului meu Adam multă sănătate şi numai bucurii.
Apoi, Săndel se întoarse şi puse microfonul pe o masă. Caterina încremeni.
- Cu ce i-o fi îmbârligat minţile Adam? I-o fi promis casa? Ce i-o fi promis de-a prins Săndel deodată drag de unchiu-său?
Dar Săndel se răzgândi, luă microfonul înapoi şi murmură:
- A, era să uit...
Caterina şi Florică răsuflară uşuraţi. Se gândeau ei că nu se putea ca Săndel să dedice un cântec unchiului Adam, iar pe ei să-i uite. De emoţie, copilul ezitase, dar, uite, slavă Domnului!, îşi revenise la timp.
- Şi mai dedic această melodie şi vecinului unchiului Adam, pe numele său Gigi Cocârjaru, cu aceleaşi urări de sănătate şi fericire.
Apoi Săndel lăsă din nou microfonul pe masă.
- Gigi Cocârjaru? se gândi Caterina, indignată. Da' cu ăsta ce-o mai fi, Doamne Maica Domnului? Să-i dedice o melodie lui Gigi? Păi cine-i Gigi Cocârjaru pentru el? Ce, i-a făcut vreun bine?
Săndel îşi puse mâinile în şolduri şi începu să cânte şi să se legene. Brâul petrecut peste ie îi scotea în evidenţă rotunjimea pântecului, iar obrajii erau roşii de emoţie. Mişcările buzelor nu prea se potriveau cu vorbele, dar Caterina şi Florică nu-şi mai dădeau seama de asta. Muţi, ascultau cântarea ui Săndel:
|
Bea omul de supărareee, Şi că inima îl doareee... Da' de ce inima-l doareee... Îl doare de supărareee... |
Când Săndel făcu reveranţa de final, Caterina şi Florică izbucniră în acelaşi timp:
- 'Tu-ţi 'mnezeii şi Cristoşii mă-tii de copil...
- E, să mai pupi tu sarsanale cu găini şi brânză, când mi-oi vedea eu ceafa... Un ou nu-i mai dau!
Şi-o ţinură tot aşa până li se păru că îşi vărsară focul. Dar după o perioadă de linişte, începeau iar:
- 'Tu-ţi 'mnezeii...
- E, să mai pupi tu...
Spre seară, unchiul Adam intră pe poartă şi, sprijinindu-şi cotul de gard, zise plin de satisfacţie către Caterina şi Florică:
- Nu l-am crescut degeaba pe Săndel. Cât l-am ajutat... E recunoscător băiatul. Mi-a mulţumit la televizor... S-audă o ţară-ntreagă!