De multă vreme visa el la o asemenea poziţie, însă nu răzbise nicicum ani şi ani de zile. Deşi avea pile, cum se spune - fiu-său era şoferul prim-secretarului consiliului judeţean, iar noră-sa, secretară la partid - nea Neculai Iancu nu se putea lipi nicicum de un post mai acătării în ierarhia CAP-ului. Lucru care îl supăra grozav, întrucât o viaţă întreagă muncise pe brânci, era mai priceput decât oricare dintre colegii lui, ştia mai bine decât oricare inginer cum să rostuiască treburile, se simţea merituos, dar ce folos, dacă recunoştinţa întârzia să apară? Se făcuse şi membru de partid, cu sinceritate şi entuziasm, şi participa activ la toate şedinţele de partid, luând cuvântul şi câte-o oră câteodată, citind de pe foile pe care le pregătea minuţios, copiind din ziare tot ce i se părea lui că suna mai bine ca promisiuni venite din partea unui membru de nădejde al partidului.
Într-un final, îşi dăduse seama că lipsa studiilor superioare însemna un impediment major în calea realizării visului său. Astfel - împins de la spate şi de fiu-său - se hotărî să urmeze cursurile de la Ştefan Gheorghiu, la Bucureşti. La început, se simţea înspăimântat ca un elev în prima zi de şcoală din viaţa lui. Mai ales că, privindu-se în oglindă, tâmplele îi părură cam prea argintii pentru învăţătură. Chiar îi dăduse prin cap să-şi cănească părul, dar nevastă-sa îl luase la draci, şi îl potolise strigându-i că nu vrea, la bătrâneţe, să aibă o panaramă la uşa ei. Se liniştise de-abia când constatase că majoritatea studenţilor erau de vârsta lui şi, mai mult decât atât, după părerea lui, nouăzeci la sută erau semianalfabeţi. I se umfla inima în piept ori de câte ori întindea carnetul de student pentru ca profesorul să-i mai treacă o notă de zece.
- Tiiii... ce simplă e facultatea! Cum dracu de nu m-am gândit mai demult? Vezi ce-nseamnă să nu încerci, gândind că ceva îţi depăşeşte puterile? Cine putea să creadă că e într-atât de simplu? Păi aşa... să tot faci la facultăţi... Păcat că nu-s mai tânăr. La Drept mă duceam! Avocat... hm... nu-i de colea.
Şi-i căşunase pe fiu-său să meargă şi el la facultate. Dar nu-l convinsese:
- Eu am post bun, îi spusese acesta, nu l-aş da pe toate facultăţurile din lume!
Nea Neculai Iancu absolvise cu brio Ştefan Gheorghiu, îşi trecuse proaspetele studii în cartea de muncă, însă avansarea tot nu venea.
- Ai vorbit, mă, cu şef-tu? I-ai spus?
- Am vorbit, tată! Cică da, cât de curând...
- Ehe, curând! Mâine-poimâine ies la pensie şi nu mai apuc... Mai adu-i şi tu aminte...
Din senin, se trezise cu numirea. Mâinile îi tremurau, iar tâmplele îi zvâcneau - de fericire! -gata să pleznească, de zici că văzuse un strigoi.
- Ei, aşa da! Altă mâncare de peşte!
Nea Neculai Iancu se puse mai abitir pe treabă. Aproape că se mutase la CAP, pe-acasă de-abia mai dădea. Oamenii îl ştiau de frică, îl înjurau în spate, dar în faţă n-avea nimeni curaj să-l înfrunte.
Chiar şi vecinii îl evitau, văzându-l cât de nesuferit se făcuse. Când apărea mândru, pe mijlocul drumului, oamenii nimeriţi prin grădini ori lăsau capul în jos, săpând şi greblând cu foc, ori intrau în casă. Ce rost avea să dai bineţe unui om aşa morocănos, care te privea de parcă erai un infractor?
Dar tot cu nea Neculai Iancu i se adresau oamenii. Dacă o viaţă întreagă îl strigaseră aşa, ar fi fost greu acum, dacă nu chiar imposibil, să-i spună tovarăşe Neculai Iancu sau tovarăşe preşedinte.
*
Când prim-secretarul consiliului judeţean îşi anunţă vizita de lucru la CAP-ul lui, nea Neculai Iancu era să pleznească de bucurie. Era sigur că la el în «ogradă» domneau ordinea şi hărnicia şi de-abia aştepta să arate partidului cât de bine conducea el treburile şi cu câtă responsabilitate chivernisea averea poporului. Aproape că-i părea rău că vizita era anunţată şi că nu apăruse din senin prim-secretarul. Pentru că la el în CAP nu era nevoie să se văruiască în grabă pomii şi gardurile, ele deja sclipeau albe în soare. Tot timpul era aşa. Asta pentru că oamenii trebuia să facă mereu ceva, să desfăşoare o activitate, nu conta ce, numai să nu stea jos vreo clipă. Preşedintele de CAP nu suporta să vadă om stând jos. Pe un ton sever, de parcă se adresa unui copil care tocmai făcuse o boacănă, îi dădea imediat o sarcină de îndeplinit. În scurt timp, micii şefi îl imitaseră, aşa că toată lumea era permanent în alertă, ca-ntr-un muşuroi de furnici. Ba unii chiar şi la masa de prânz - măsurată cu rigoare, fix treizeci de minute - ajunseseră să stea în picioare, nimeni n-ar fi putut spune de ce: din respect? de teamă?
Mai mult decât atât, oamenii aproape că fumau pe ascuns, ca nişte copii. Şi în tot CAP-ul nu zăreai chiştoc! Ştiau că preşedintele de CAP nu suportă să vadă ţigară, spunând că asta era lucrătură de diavol:
- Dacă ne-a lăsat Dumnezeu loc pe unde să scoatem mâncarea din noi, înseamnă că putem să mâncăm! Dacă ne-a lăsat Dumnezeu loc pe unde să scoatem apa din noi, înseamnă că putem să bem! Iar dacă Dumnezeu ar fi vrut să fumăm, ne făcea şi-un coş în cap! Dar nu ne-a făcut! Aşa că fumatul e de diavol lăsat!
Nu exista suflare în CAP să nu ştie vorba asta.
Deşi nu era nevoie de pregătiri, totuşi, cu o zi înainte de marea vizită, oamenii primiră salopete noi-nouţe. Cu mâinile la spate, nea Neculai Iancu se plimbă prin tot CAP-ul, dând ultimele indicaţii.
*
Se sculă în zori. Se spălă cu apă rece, la cişmeaua scundă, din mijocul curţii. Îşi puse cămaşă albă, scrobită. Cravată, costum. Pantofii buni - nu-i scotea din şifonier decât când mergea pe la vreo nuntă - pălăria de vară. Avea emoţii, ştia că o să aibă, dar nu se aştepta să fie atât de mari. Bineînţeles, nu pomeni către nimeni despre asta. Figura lui severă părea a unui om care nu se teme de nimic pe lume. Se duse la CAP când încă nu se luminase bine de ziuă.
Doar masa pentru musafiri mai trebuia pregătită pentru că - făcea el socoteala - dacă prim-secretarul avea să vină la 10 dimineaţa, taman bine îl prindea masa de prânz la CAP. Pusese femeile să pregătească tot felul de bucate şi ordonase să se aducă cea mai bună ţuică şi cele mai grozave sortimente de vin. El însuşi ridică, pe rând, capacele oalelor din cantină şi adulmecă mirosurile spunându-şi în sinea lui că da, erau foarte îmbietoare, dar nerostind cu glas tare nici un cuvânt de laudă către bucătăresele obosite de alergătură şi asudate de aburul venind din toate părţile.
La ora 10, toată lumea, înnoită de sărbătoare, ocupa poziţiile stabilite. Femeia de serviciu lustruia - a câta oară? - sticla tabloului din care răzbătea zâmbetul cumsecade al preşedintelui ţării, apoi pe cea a tabloului care reprezenta stema, iar la urmă, pe cea a tabloului care înfăţişa secera şi ciocanul. Întotdeauna le ştergea în ordinea asta. Apoi mai aşeză o dată faldurile steagului tricolor şi pe ale celui de partid.
Doar că un telefon îl anunţă pe nea Neculai Iancu despre o mică schimbare în programul prim-secretarului: acesta avea să ajungă în vizită în jur de orele 12. Lucrul acesta îi displăcu profund preşedintelui de CAP, însă nu avea de ales. Calculă: dacă la 12 de-abia ajunge, două ore durează vizitarea CAP-ului, pe puţin; vrea să-i arate tot, în amănunt; la 2 după-masă ar fi masa... ei, hai că nu e chiar un capăt de ţară.
Până la 12, în aşteptare, preşedintele gustă câte puţin, câte puţin din minunata ţuică procurată pentru această ocazie, gândind că aşa îşi va mai potoli emoţiile, amestecate acum şi cu nervi, nerăbdare. La orele 11.30, toată lumea se afla pe poziţie, ocupându-şi fiecare locul bine ştiut. Soarele începuse deja să ardă. Se făcu 12. Se făcu 12.30. Se făcu 1, când telefonul zbârnâi.
Anunţul noii întârzieri îl făcu pe nea Neculai Iancu să se enerveze de-a binelea şi să îşi toarne ţuica nu în păhărelul mic, cât un degetar, din care băuse până atunci, ci într-un pahar mare, din care gustase, mai spre dimineaţă, vinul, şi care încremenise lângă telefon, neobservat de femeia de serviciu.
Orele treceau, iar ţuica aluneca harnică pe gâtul preşedintelui de CAP. Se făcu 3, se făcu 4, se făcu 5.
-Cristoşii şi Dumnezeii mă-sii de vizită! îl auzi femeia de serviciu mormăind, în timp ce trecea prin faţa uşii, ştergând cu mătăuzul holul, a cine ştia câta oară în ziua aceea.
Îi era clar că musafirii nu vor mai veni...
*
Dar puţin după 6, fără nici un anunţ prealabil, alaiul de maşini importante intră pe poarta CAP-ului. Lumea, obosită de aşteptare, se odihnea. Nea Neculai Iancu era prăbuşit în scaun, aţipit, asudat, bâzâit de muşte care se plimbau în voie pe chelia lui, fără ca el să le mai simtă.
- To'ar'şu' preşedinte, to'ar'şu' preşedinte! dădu buzna femeia de serviciu (singura care i se adresa astfel). A venit musafirii!
Nea Neculai Iancu nu dădu nici un semn că s-ar trezi. Femeia de serviciu îl scutură de umăr. Nimic. Îl scutură din ce în ce mai straşnic, până când îl apucă de-a binelea de haine şi începu să-l tragă cu putere. Cu chiu, cu vai, obţinu un mormăit de la to'ar'şu' preşedinte.
- To'ar'şu' preşedinte, a venit musafirii, repeta în neştire femeia.
- Ă?
- Musafirii! A venit musafirii!
- Musafirii? Ce musafiri? Te dau afară, cum ai îndrăznit să intri fără să baţi la uşă?
- Am bătut, to'ar'şu' preşedinte! Da' n-aţi auzit, că sforăiaţi rău! Am îndrăznit, că dacă a venit musafirii... ce era să fac?!
- Bine, bine! Ieşi afară! Să nu mai îndrăzneşti! Poa' să vină şi Dumnezeu, ai înţeles?
Nea Neculai Iancu se ridică cu chiu, cu vai din scaun, îşi aranjă puţinul păr de pe lângă urechi. Era bine dacă ar fi avut nişte apă rece să-şi dea pe faţă. În lipsă de apă, se drese dând pe gât încă un pahar de ţuică. Apoi, fără nici o grabă, ieşi în curte.
Musafirii... Ce musafiri? Nu se vedea nicăieri picior de musafir. Tot femeia de serviciu îl scoase din impas:
- E-n sala mare de şedinţe, i-a băgat acolo to'ar'şu' inginer-şef! Cică n-a mai vrut să viziteze nimica, că se grăbeşte...
Când intră în sala de şedinţe, nea Neculai Iancu împinse oamenii să-şi facă loc spre masa prezidiului. Nu prea vedea bine, o ceaţă destul de deasă îl împiedica să zărească cum trebuie. Şi mai ales să gândească limpede. Toată lumea îl privea, aşa că inginerul-şef tăcu, aşteptă ca preşedintele să dea mâna cu oaspeţii, să le ureze bun venit şi să se aşeze la masă. Dar toată lumea încremeni, văzându-l pe preşedinte clătinându-se şi mormăind ceva din care cu greu se desluşea un Bine aţi venit la CAP-ul nostru!
Încercând să abată atenţia de la starea preşedintelui, inginerul-şef continuă să citească, emoţionat, de pe foaia care îi tremura în mână:
- După cum ştiţi, CAP-ul nostru ocupă un loc de frunte printre CAP-urile judeţului nostru, şi chiar printre cele din patria noastră. Numeroşi muncitori din echipele noastre au obţinut titluri de fruntaşi în întrecerea socialistă. Magistralele noastre realizări se concretizează în producţii care cresc mai mult şi mai mult de la an la an, atât în ce priveşte cultivarea terenurilor, unde avem rezultate-record, cât şi în ce priveşte creşterea animalelor, unde am depăşit deja planul cu 60%, preconizându-se ca până la sfârşitul anului să-l depăşim cu 130%. Astfel, producţia de lapte a ajuns la douăzeci şi patru de litri pe cap de vacă, în timp ce...
- Minte! Minte, tovarăşi!!!
Toată lumea încetă să mai respire, uitându-se ţintă la preşedintele de CAP care, bălăbănindu-se, se ridicase în picioare, luase un pix pe care-l găsise pe masă, şi îl aruncase cu putere pe podea, ca să fie mai convingător, şi strigase:
- Minte! Minte, tovarăşi!!!
Nimeni nu-şi putu crede urechilor. Oare chiar asta strigase preşedintele? Fiecare se gândea în sinea lui că poate auzul îi jucase un renghi. Nu de alta, dar aşa ceva nu se mai pomenise. Dar nu, cuvintele ieşiseră clare. În ciuda faptului că nea Neculai Iancu era beat criţă, putuse să articuleze fără împleticiri aceste vorbe.
- Minte! Minte, tovarăşi!!!
Să-l fi lovit damblaua pe preşedinte? Dar chiar şi-aşa: îţi baţi nevasta şi copiii, îi calci în picioare; dai cu picioarele în câinele din curte, până nu mai schelălăie şi îşi dă ultima suflare; te duci la mat şi bei până cazi sub masă, după care cauţi ceartă şi te iei la bătaie cu consătenii; dacă e nevoie, poţi chiar să omori un om. Dar în nici un caz nu strigi în faţa prim-secretarului consiliului judeţean de partid că rezultatele muncii ceapiştilor sunt minciuni! Asta întrecea orice imaginaţie.
În secunda următoare, nea Neculai Iancu adăugă:
- Minciuni! Astea-s minciuni sfruntate! Cine-a auzit, oameni buni, să dea o vacă, douăşpatru de kile de lapte pe zi? Păi eu n-am vacă acasă? Să fie ea a dracu, 'tu-i Cristoşii mă-sii de vacă, dacă dă mai mult de patru, hai să zic cinci kile de lapte pe zi! Cine-a mai pomenit să...
Inginerul-şef îşi reveni primul. Tuşi puternic - să-şi dreagă vocea, chipurile, dar de fapt încercând disperat şi fără sorţi de izbândă să acopere vorbele preşedintelui - şi ceru ajutorul:
- Nea Ioane, nea Dumitre, ajutaţi-ne, bre, să-l scoatem afară pe tovarăşul preşedinte, că se simte rău.
Apoi, către musafiri:
- Ne scuzaţi, vă rugăm. Ne scuzaţi, ne scuzaţi, vă rugăm să ne scuzaţi...
Luat pe sus de cei doi oameni, nea Neculai Iancu îşi pierdu şirul discursului, dar tot nu tăcu. O dădu pe felurite înjurături.
*
Când se trezi din beţie, a doua zi spre prânz, nea Neculai Iancu nu-şi mai amintea nimic. Ştia doar că, tot aşteptând vizita prim-secretarului, băuse ţuică în neştire şi adormise. De-abia când fiu-său venise spre seară, îngrijorat nevoie mare, luându-l la rost, începu să-şi amintească vag ce făcuse. Încercă să se apere:
- Dă-o dracului, că prea era gogonată...
Dar nimeni nu voia să asculte vreo explicaţie, oricare ar fi fost ea. Ce se petrecuse era grav din cale-afară.
- Puşcăria te mănâncă! îi strigase fiu-său. Nu te mai scapă nici dracu!
Îi părea rău, rău lui nea Neculai Iancu. Mai mult îi părea rău, decât îi era frică. Da-i era şi grozav de frică. Nu te pui cu comuniştii, se gândea el, Doamne-ajută-mă şi scapă-mă!
Noroc că fiu-său şi noră-sa au putut interveni pe lângă prim-secretar, reuşind să-l scape de puşcărie. Toată treaba, printr-un miracol, fusese muşamalizată. Iar preşedintele de CAP primi, în câteva zile, decizia de ieşire la pensie. Îi părea rău de tot, dar, în acelaşi timp, se bucura că scăpase doar cu atât.
Notă:
După revoluţie, nea Neculai Iancu povesteşte mereu la mat:
- Păi eu am luptat împotriva comuniştilor! L-am făcut zob pe prim-secretarul consiliului judeţean când a venit la CAP. Mie nu-mi era frică de ei, mincinoşii! Eu am avut curaj să le spun adevărul în faţă! Uite, să spună nea Ion cât s-a luptat cu mine să-mi închidă gura. Cât de frică le era la toţi, dar eu am avut curaj...
Neştiind prea bine ce înseamnă disidenţa, nea Neculai Iancu strigă şi azi, chit că nu-l ascultă nimeni:
- Eu sunt cineva în satu-ăsta! Ar trebui să primesc pensie de erou! Am fost singurul antidizident!