Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tibori Szabó Zoltán: Şansa minoritarului de a gusta din mai multe culturi


Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Zoltán Tibori Szabó

14.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu-Ilarion Munteanu: Sunteţi la bază inginer. De când datează preocupările dumneavoastră pentru istorie? Dar pentru jurnalistică? Aţi practicat jurnalistica în studenţie?
Tibori Szabó Zoltán: Istoria, literatura şi arta m-au preocupat întotdeauna. Din păcate, atunci când am terminat liceul, în anul 1977, posibilităţile de a-mi alege o carieră care să fie apropiată de careva dintre aceste domenii au fost deosebit de restrânse în România. Posibilităţile erau şi mai puţine pentru un maghiar. Ca mulţi alţi colegi de-ai mei de generaţie, m-am îndreptat spre Institutul Politehnic, pe care niciodată nu mi-a părut rău ca l-am absolvit. Studiile tehnice m-au ajutat mult, mi-au format deprinderea de sistematizare şi mi-au lărgit orizontul.

R-I. M.: Experienţa ca cercetător ştiinţific în domeniul tehnic a avut o influenţă decelabilă asupra dezvoltării preocupărilor dumneavoastră din sfera umanistă?
T.Sz.Z.: Sistemul din România de dinainte de 1989 îţi impunea să lucrezi acolo, unde ai fost trimis de autorităţi. Eu am luat în serios politehnica, am fost chiar şef de promoţie pe ţară la absolvire, ca o ironie a sorţii, astfel că am ajuns să fiu repartizat într-un institut de cercetări la Cluj. Experienţa de cercetător mi-a fost de asemenea utilă. La nivel de hobby, aveam şi pe atunci preocupări în zona umanistă. Dar m-au preocupat în primul rând cercetările mele şi publicarea rezultatelor studiilor de cercetare în care am fost angrenat. În acea perioadă publicam mai mult în reviste de specialitate. Doar în a doua jumătate a anilor '80, după studiile de artă şi istoria artei, pe care le-am făcut, am început să public. Publicam pe atunci doar eseuri pe teme ştiinţifice, precum şi critică de artă. Consacrarea ca jurnalist mi-a făcut-o posibilă momentul decembrie 1989. Cu câţiva prieteni am fondat un cotidian de limba maghiară la Cluj, pe nume Szabadság (cuvântul înseamnă în limba româna "libertate"), al cărui prim număr a apărut în data de 23 decembrie 1989. Între anii 1990 şi 1997 am fost redactorul şef al acestui cotidian, la care de altfel lucrez şi azi în calitate de publicist.

R-I. M.: Care este originea acestor preocupări?
T. Sz. Z: Dacă n-ar fi fost dezavantajele epocii, pomenite înainte, probabil în loc de politehnică aş fi făcut arte grafice, ori poate istorie, pentru că şi asta m-a preocupat. Am citit aproape tot ce a apărut în acei ani la noi, am citit în măsura posibilităţilor şi ceea ce apărea în Ungaria, şi chiar şi puţinele cărţi din vest, care răzbăteau până la noi. M-a interesat întotdeauna povestea omului, mai ales a celui chinuit, dezavantajat de soartă sau de semenii lui. Asta m-a interesat primordial. M-a preocupat pur şi simplu adevărul, reflectarea lui în diverse forme.

R-I. M.: O vorbă populară spune că eşti de atâtea ori om câte limbi stăpâneşti. Cum comentaţi?
T. Sz. Z.: Neşansa pe care am avut-o ca minoritar a fost compensată de faptul că vorbesc mai multe limbi şi am avut posibilitatea să "gust" din mai multe culturi. Mama mea se trage dintr-o familie germană, tatăl meu dintr-una de maghiari. Vorbesc franceza şi engleza şi mă descurc puţin şi în alte limbi. În copilărie chiar mi s-a spus: în tine sălăşluiesc deodată atâţia oameni, câte limbi vorbeşti. Aşa este.

R-I. M.: Cum situaţi dumneavoastră, din perspectivă obiectivă şi subiectivă, ideea multiculturală în contextul devenirii europene?
T. Sz. Z.: Dacă Uniunea Europeană se va dovedi un cadru viabil, ceea ce cu toţii
sperăm, accesul la cultura diverselor "minorităţi" care vor trăi în spaţiul Uniunii va fi posibil doar pentru aceia care vor cunoaşte limba poporului respectiv. Într-o ipostază ideală ar trebui să ajungem la situaţia în care majoritatea cetăţenilor Uniunii să fie în posesia acelor ustensile, care le vor da posibilitatea cunoaşterii aprofundate a culturii counionalilor lor, sau cel puţin a unora dintre aceştia. Există foarte mulţi oameni, azi, în Europa, care au identităţi multiple, paralele, dar care, de cele mai multe ori, interferează şi produc noi identităţi foarte interesante. Cred că succesul construcţiei europene preconizate va multiplica numărul acestor indivizi.

R-I. M.: Aparent procesul integrării europene se desfăşoară pe cel puţin două planuri: pe de o parte al dezvoltării structurilor suprastatale, pe de alta, al resuscitării identităţii multiple a "provinciilor". Care e evaluarea dumneavoastră asupra viabilităţii, în acest context, a statelor naţionale şi chiar a ideii - suprastructurale în natura ei -, de naţiune?
T. Sz. Z.: Naţiunea - în accepţiunea de azi a noţiunii - a apărut în epoca modernă, ca rezultat al unor interese primordial politice. În deceniile din urmă lucrurile evoluează spre globalizare, spre o ştergere a frontierelor dintre naţiuni, spre identităţile multiple. Vom putea vorbi mai curând de comunităţi, care, într-o regiune sau alta a Europei, vorbesc o anumită limbă, au o anumită cultură, cel mai adesea deosebită într-o oarecare măsură chiar şi de cultura altor comunităţi, care eventual vorbesc aceeaşi limbă, dar trăiesc pe un alt teritoriu. Statul naţional a ajuns la limita posibilităţilor sale, la ora actuală nu mai poate oferi un cadru de afirmare pentru toate identităţile şi culturile care au coexistat mai mult sau mai puţin forţat pe teritoriul său. Regionalizarea la care aţi făcut referire se va baza probabil mult mai mult pe cultură şi limbă, pe interese economice şi culturale locale, decât pe o delimitare politică a unor spaţii. Pe de altă parte, cum nu cred în statul naţional - ca minoritar mi-a barat posibilităţile de afirmare în fel şi chip -, nu prea am încredere nici în alte suprastructuri. Sper că structurile locale vor dobândi tot mai multă putere, în aşa fel încât fiecare regiune să se poată autodefini cultural şi chiar economic, aşa cum doresc membrii comunităţii care trăieşte pe teritoriul ei. Cred, însă, că această transformare nu poate fi impusă de sus, ci ea trebuie să emane de la comunităţile constitutive.

R-I. M.: O parte din lucrările publicate de dumneavoastră sunt dedicate unor monografii de artă plastică. Care e, în opinia dumneavoastră, ponderea artei plastice în definirea identitară a unei culturi?
T. Sz. Z.: Arta plastică, ca şi literatura sau alte domenii culturale, poartă amprenta identităţii creatorului. Pentru mine, însă, este purtătoare de valoare în primul rând opera literară sau de artă care deţine valenţe universale, care poate fi înţeleasă de către oricine, deci care reprezintă o valoare universală. Opera pentru a cărei înţelegere cititorul sau privitorul are nevoie de un "dicţionar explicativ" - în ochii mei are o valoare mult mai mică.

R-I. M.: Are, în viziunea dumneavoastră, Transilvania, o identitate culturală specifică, diferită de cea a culturilor română, respectiv maghiară?
T. Sz. Z.: Ca orice regiune aflată la confluenţa mai multor culturi, Transilvania are o identitate proprie. Compusă, la rândul ei, din multiple identităţi locale, căci influenţa românească, cea maghiară, cea germană, cea evreiască sau alte influenţe variază în intensitate de la o localitate la alta. Numai dacă privim Transilvania în ansamblul ei - iar generalizările reprezintă şi în acest caz un risc -, putem accepta că românul din Transilvania este diferit de cel din Moldova sau cel din Muntenia, după cum şi maghiarul din Secuime e diferit de cel din Ungaria, sau de cel din alte regiuni învecinate. Aceste diferenţe sunt, ca şi nuanţele aceleiaşi culori, dar care, în diferitele părţi ale paletei unui pictor se amestecă cu alte culori. Important este ca nuanţele acestea să nu se piardă. În limbajul pictorilor - ca să rămân la acest exemplu - nuanţele adesea sunt numite "valori". Important e ca feeria de culori şi nuanţe, "valorile" acestea, care s-au creat după nenumărate şi mai mult sau mai puţin sensibile interferenţe, să nu le pierdem.

R-I. M.: Aparent cele mai minuţioase studii ale dumneavoastră sunt rezervate destinului evreilor din Transilvania. Dincolo de mulţimea de destine individuale, consideraţi că aceşti evrei au avut, istoriceşte, o contribuţie specifică asupra culturii transilvane, faţă de contribuţia evreilor din principate şi apoi din România, respectiv cei din Ungaria istorică?
T. Sz. Z.: Evreimea a început să se stabilească în Transilvania în număr mai mare în secolul al XVII-lea, în timpul domniei principelui Gábor Bethlen, un principe deschis şi cutezător, care şi-a pus amprenta asupra Transilvaniei şi în multe alte chipuri. Majoritatea evreimii ardelene a sosit însă pe acest teritoriu după revoluţia de la 1848, care în Ungaria a avut ca rezultat şi emanciparea evreilor. Dorinţa de asimilare a evreilor din Ungaria a fost mult mai mare decât a celor din România, şi o parte însemnată a evreimii din Ardeal, a devenit de limbă şi cultură maghiară. Evreimea din Transilvania a participat cu trup şi suflet la toate marile evenimente care au avut loc, şi comunitatea a dat figuri mari literaturii, artei şi culturii Transilvaniei. Nepierzând din vedere diferenţele, nuanţele de care vorbeam, şi care deosebesc în multe privinţe evreimea ardeleană de cea din vechiul Regat, şi evreimea din România a dat nume mari culturii româneşti.

R-I. M.: Un loc aparte în cartea dumneavoastră, prezentată de portalul LiterNet.ro, îl ocupă interviul cu fosta logodnică, între timp dispărută, a lui Raoul Şorban, personalitate culturală întrucâtva controversată. Am apreciat discreţia şi delicateţea, dar şi aburul de amărăciune din relatările d-nei Éva Semlyén. Consideraţi că demersul dumneavoastră ştiinţific - cartea - ar fi fost, poate, mai complet dacă aţi fi putut insera şi un dialog cu Raoul Şorban însuşi?
T. Sz. Z.: Povestea profesorului Şorban este doar un amănunt - semnificativ, ce-i drept - al cărţii mele. Aveţi dreptate: un demers ziaristic corect presupune şi ascultarea "celeilalte părţi". Trebuie să observaţi, însă, că Raoul Şorban a avut nenumărate ocazii de a-şi prezenta propria variantă, practic necenzurată, care, de cele mai multe ori, a avut şi un substrat pregnant de interes politic de moment. Se ridică, probabil, la sute, numărul interviurilor, declaraţiilor, articolelor şi cărţilor în care profesorul Şorban şi-a prezentat poziţia. Când m-am apucat să scriu această carte, eu am cunoscut o mare parte a acestor demersuri, şi, pe parcurs, le-am cunoscut şi pe celelalte. Or, eu am dorit să prezint în primul rând varianta acelor martori şi participanţi la evenimentele care au avut loc, cărora până acum nu li s-a dat niciodată ocazia de a-şi face cunoscută propria lor viziune asupra celor întâmplate. Eu am lucrat numai cu aceşti martori direcţi ai evenimentelor şi cu izvoare scrise. Pe profesorul Şorban ab ovo nu am dorit să-l am drept interlocutor. Pe de altă parte, cartea mea nu este prima lucrare care a demascat legenda salvării în masă a evreilor din Ardealul de Nord, legendă creată de Raoul Şorban şi de rabinul Carmilly-Weinberger, din interese proprii. Nici unul nu a răspuns, nu au prezentat nici un singur martor care sa le confirme povestea, au repetat mereu aceleaşi teze nesusţinute nici de martori, nici de documente. Mie mi s-a părut de la început foarte ciudat că profesorul Şorban, "creatorul a numeroase reţele de salvare, care a salvat, începând cu 1940, deja mii şi mii de evrei", după cum el însuşi a susţinut, atunci când a fost vorba de salvarea propriei sale logodnice a fost nevoit să apeleze la avocatul clujean Aurel Socol, pe care l-a rugat să-i treacă logodnica în România. Dacă intuiţia mea ar fi fost incorectă, martorii pe care îi citez - oameni foarte corecţi, oneşti, majoritatea lor fiind şi supravieţuitori ai ororilor Holocaustului - ar fi infirmat concluziile mele. N-au făcut-o. Şi, dacă l-aş fi întrebat pe Şorban, să presupunem, credeţi că ar fi declarat acum, la bătrâneţe "Aveţi dreptate, am minţit..."? De altfel, ţelul principal al lui Raoul Şorban, după 1990, a rămas antimaghiarismul şi reabilitarea lui Ion Antonescu. Deci nu prea avem despre ce să discutăm.

R-I. M.: Credeţi că vechiul concept "Mitteleuropa" are vreo şansă de resuscitare, în cadrul UE, şi eventual într-o expresie adecvată epocii?
T. Sz. Z.: După cum am spus şi mai înainte, cred mai degrabă în puterea identităţilor regionale, şi mai puţin în aceea a spaţiilor mari. Mitteleuropa? Da, am putea spune că are o identitate bine conturată, dar numai dacă privim spaţiul din avion. Dacă ne vom apropia, însă, vom descoperi foarte multe linii de fractură, mai mult sau mai puţin fine sau conturate, linii care probabil că se suprapun peste unităţile regionale care constituie zona Europei Centrale.

R-I. M.: Există o imagine de origine mitologic-biblică, ce prezintă Europa ca pe un uriaş cu picioarele de lut. Unul din primii promotori interbelici ai ideii europene spunea că diversitatea internă a Chinei e mai mare decât cea a Europei, avantajul primeia fiind centralizarea politică timpurie. Cum apreciaţi şansele Europei de a depăşi imaginea biblică, de a deveni, în timp, o entitate funcţională?
T. Sz. Z.: Valorile comune sunt mult mai importante azi decât diferenţele datorate diversităţii. Iar construcţia europeană se bazează întocmai pe valorile comune şi pe conservarea concomitentă a curcubeului diversităţii.

R-I. M.: Aţi vorbit de unele linii de fractură în cadrul a ceea ce "din avion" s-ar putea vedea ca "Mitteleuropa". Care este opinia dumneavoastră asupra conceptului huntingtonian de "graniţă civilizaţională"? Are, într-o Europă a viitorului, pe care păreţi a o vedea mai mult una a provinciilor decât a ţărilor, Transilvania o şansă de viabilitate, ţinând seama că unele din "graniţele" lui Huntington trec prin ea?
T. Sz. Z.: Teoria lui Huntington a fost infirmată de viaţă. Azi, România şi Bulgaria sunt la un pas de a deveni membri cu drept deplin ai UE. Turcia chiar în aceste zile a făcut şi ea un pas important pe acest drum. Desigur, diferenţele culturale nu au dispărut, şi eu aş dori ca ele să nici nu dispară vreodată. Trebuie să găsim calea de a ne respecta reciproc valorile, trebuie să învăţăm să privim diferenţele dintre noi cu admiraţia celui deschis spre cunoaştere, şi dacă vom reuşi, graniţele preconizate de Huntington nu vor avea absolut nici o importanţă.

R-I.M.: Ce laturi definitorii ale personalităţii dumneavoastră au rămas neatinse de acest succint dialog?
T. Sz. Z.: Nu am vorbit despre munca mea de corespondent în România al celui mai important cotidian budapestan, muncă care o fac de aproape nouă ani. A fost o experienţă grozavă, am primit multe laude, dar şi critici vehemente câteodată. Am relatat despre mineriade şi despre evenimente culturale marcante, deopotrivă. Am intervievat preşedinţi, premieri, lideri politici şi oameni simpli, necunoscuţi. Am scris şi editat o revistă despre Bucureşti, pe care cititorii noştri au primit-o împreună cu ziarul, şi pe care răsfoind-o, mulţi dintre ei s-au hotărât să viziteze oraşul. Am făcut multe lucruri care multora li s-au părut lipsite de sens, inutile.

R-I. M.: Dragă Domnule Tibori Szabó, să facem aşadar cuvenita adăugire la imaginea dumneavoastră, de fapt mai degrabă la crochiul ce rezultă din interesantul dialog pentru care reporterul LiterNet.ro vă mulţumeşte.
T. Sz. Z.: Vă mulţumesc şi eu.


Notă: Tibori Szabó Zoltán este autorul volumului Frontiera dintre viaţă şi moarte - Refugiul şi salvarea evreilor la graniţa româno-maghiară (1940 - 1945), apărut de curând la Editura Compania.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer