Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Piţiriu - partea a III-a


Carmen Botoşaru

29.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte partea a doua a povestirii Piţiriu.

- Ce mai face Piţiriu, tuşă Mariţico?
- E, face! Dă bumbac la zbârnă! Ba stă tolănit, ba se porneşte pe petrecere şi băutură, ba dispare prin sat şi se întoarce a doua zi, la crăpatul zorilor... Acu’, din cauza lui, mai mă cert şi cu vecinii.
- Cum aşa? Că doar îl ştie toată lumea... Ce vinovată eşti matale pentru ce face el? Da’ ce i s-a mai năzărit?
- Uite, nenorrrrrocitu’! A venit aseară Ionel a lu’ Ghiloaia şi m-a făcut cu ou şi cu oţet. Cică Piţiriu i-ar fi dat lu’ Tarzan, câinele-ăla mare-mare de tot, pe care Ionel l-a ţinut la stână până mai acu’ vreo lună, mămăligă cu bolduri, ca să-l omoare!
- Păi de ce să-l omoare? Ce-are cu el?
- Zice Ionel că i-ar fi tot zis Piţiriu să-l lege. Da’ vorba lu’ Ionel: nu face Piţiriu legea în curtea mea. Că-şi lasă omu’ câinele slobod în curtea lui, e treaba lui, mai cu seamă că nu ieşea săracu’ animal deloc din curte, c-ai văzut ce mai gard înalt are Ionel. Şi uite-aşa, cică trage să moară Tarzan. A chemat veterinaru’, da’ nu prea are ce să-i facă. Da’ eu ce putere am, săraca de mine? Şi-uite-aşa, Ionel, supărat foc, m-a bălăcărit şi pe mine, cu Piţiriu cu tot! Cică dacă-l prinde, îl bate! Bate-l, Ionele, i-am zis, că şi eu m-am săturat. Da’ chiar că mi-a ajuns până-n creştetu’ capului. De când a venit, de-astă primăvară, şi pân-acu’, mi-a tăiat toate porumbacele şi le-a făcut friptură. Le ţineam şi eu pentru ouă. Nici cu fulgii nu m-am ales măcar. Mai făceam o pernă, două. De unde! I-a împrăştiat prin toată curtea.’Mi-e să nu s-apuce dracu să-mi taie vreo curcă! Sau vreo raţă leşească! Ţin la ele ca la ochii din cap.
- Şi... ziceam să nu-ţi mai spun, să nu te necăjesc... da-i mai bine să ştii...
- E! Ce-i? Zi!
- Mi-a zis Luciu că cică Piţiriu are datorie mare la mat. Şi c-ar fi zis Gică, ieri-alaltăieri, c-are să vie la matale să-ţi ceară banii.
- Îu! Da’ ce? L-am pus eu pe Gică să-i dea băutură pe datorie lu’ Piţiriu? Asta-mi mai lipsea! Nu-s eu destul de amărâtă? Da’ de câte ori nu i-am zis să nu mai bea? Ce, el m-ascultă pe mine? Să-l vezi cum face... Cică ţuica-i cel mai bun medicament. Ţuicomicină, aşa-i zice! Şi râde la mine... de îmi e şi frică să cat spre el.
- Fi-i-ar ţuicomicina să-i fie! Offf.... Hai că plec, tuşă Mariţico! Mai am de văruit în antreu şi pe urmă aştern şi gata, am terminat curăţenia. Mă doare mijlocu’... vai de mine! Şi bidineaua aia nu prea mai e bună. Matale n-ai să-mi dai o bidinea?
- N-aaaam... Ţi-aş da, da’ n-am! Se tocise rău, cădea păru’ din ea şi-am aruncat-o. Am zis c-oi fi eu în stare să cumpăr una ca lumea, când o fi să dau cu var. Du-te şi cere-i lu’...
- Lasă, că m-oi descurca şi cu asta. Nu mai umblu prin sat după bidinea, că vreau să zoresc să termin. Acuş te trezeşti că se lasă seara. Auzi, nebuna aia de noru-mea ce-mi zice dimineaţă?
- Păi a venit încoace?
- A venit ieri. Adică aseară.
- Am zis eu că ai musafiri... Am văzut peste gard că se-nalţă rotocoale de fum şi chiar m-am gândit, zic, precis au venit ăia de la Bucureşti şi s-au apucat să facă grătar în curte.
- Da, a făcut aseară, mici, copane, cârnaţi... Aşa, şi cum îţi spuneam: ce crezi că i s-a năzărit lu’ noru-mea? Că cică să nu mai pun carpete pe pereţi, că nu se mai poartă. Doamne-fereşte! I-am zis să facă aşa la ea la oraş, dar ea nu şi nu, că nu-i la modă! N-am mai zis nici eu nimic, că doar n-o să mă cert cu ea. Da’ acu’, după ce pleacă, să-l pun pe Luciu să-mi bată nişte ţintişoare, s-agăţ carpetele la locu’ lor. Eu nu po’ sa stau cu peretele chel! Ce-i aia? Cred că m-ar râde şi curcile, dac-ar vedea. Vine ea de la Bucureşti, să-mi spună mie cum să-mi aşez în casă. Să facă la ea acolo cum îi pofteşte inima. Eu nu mă amestec. Da’ la mine, fac cum mă taie capu’! Ei, spune şi matale!
- Tineretu-ăstaaa...
- Daaa... S-a dus la magazin şi-a cheltuit banii numa’ pe prostii. A luat sucuri d-alea, ciocolată, banane şi alte aiureli. Păi dacă eu aş arunca pensia pe prostii d-astea, m-ar întinde câinii, n-aş mai avea bani de leac! Banii trebuie chivernisiţi, nu aşa, să dai cu ei de-a azvârlita, de parcă arunci lături pe bătătură. Luciu chiar râdea de ei la masă. Cum e el comic, zice: uite ţaţa Tinca, cu ţuică d-asta a ajuns la nouăj’ de ani, nu cu lemonată şi cu banane! Nea Ion, la şapteş’cinci de ani, încalecă bicicleta mai repede ca unu’ de douăj’ de ani şi n-a văzut în viaţa lui lemonate d-alea de care beţi voi. Ţuică curată, asta-i băutură curată. Şi vin! Nu chimicale d-alea, cum cheltuiţi voi banii la oraş.
- Foarte bine le-a zis!
- Păi nu-i aşa? Aşa e! Da’ crezi că-i dezveţi? Nu-i dezveţi!
- Nu ştiu ce să mai zic de ei... Nu se pomenea, pe vremea mea, să n-asculţi de ăia bătrânii şi să n-ai ruşine. Acuma, zici că-i sfârşitu’ lumii, nu mai există înţelegere. Numa’ duşmănie peste tot, şi-ntre streini, şi-ntre neamuri. Fiecare face ce-l taie capu’.
- Eu zic că dacă trăia nea Traian...
- E, da... dacă ar mai fi trăit Trăienică-al meu, poate şi Piţiriu era om azi. Să fi fost la casa lui, cu nevastă, copii, cum are tot omu’ sănătos la minte. Să vadă de gospodărie, de grădină, de câmp, de animale...
Dar Piţiriu, ghinionist, parcă ar fi căutat buclucurile cu lumânarea. Necazurile se ţineau lanţ. Mai întâi se certase rău cu Gică, de la mat, care se jurase pe copiii lui şi pe sfânta cruce că nu-i mai dă lacrimă de ţuică pe datorie. Apoi, Piţiriu intrase în vizorul şefului de post.
- A venit sectoristu’ la uşa mea. Eu tocmai întinsesem rufele pe culme. M-am şi speriat când l-am văzut în curte. M-a întrebat unde dormise Piţiriu c-o noapte-nainte. I-am zis că nu ştiu. C-aşa şi era. De unde să ştiu eu unde dormise? Acasă nu fusese. Şi mi-a spus sectoristu’ că cică Piţiriu s-ar fi-nhăitat cu unii, şi-ar fi furat luţernă de pe câmp, de la alde Ştirbu. Cică trei inşi au fost. Pe unu’ l-a prins şi ăla a zis c-a fost şi Piţiriu.
- Şi ce-a făcut cu luţerna?
- Dracu să-l pieptene, eu ştiu ce-a făcut cu ea? Că acasă n-a adus nici o frunză. O fi vândut-o, să aibă bani de băutură.
- E, o vindea... cât să ia pentru un sac? O nimica toată...
- De-aia m-am închinat şi eu... dracu să-l mai înţeleagă...
Dar nu de la lucernă i s-a tras lui Costea Piţiriu.
Nea Ilie îşi întinsese nailoane pe drum, ca să vânture grâul. N-aveai loc să mai treci, nici dacă te lipeai de gard. Pleava zbura în toate părţile.
Piţiriu beat, fierbea.
- Cine eşti matale, să nu mă laşi să trec pe drum?
- Te las, măi, Costeo, te las. Uite, strâng nailonu’ ninţel, şi te las. Îţi fac cărare, cât să treci.
- Da’ de ce ninţel? Ce? E drumu’ matale? Uite că eu vreau să stau la poartă, pe canapea, şi nu pot să răsuflu de pleavă!
- Stai, mă, nepoate, să termin şi eu de vânturat grâu’, şi p-ormă stai pe canapea.
- Bre, n-auzi? Sau eşti turc?

Piţiriu sărise drept în mijlocul grămezii de grâu şi începuse să joace ţonţoroiul, luând nailonul în picioare şi împrăştiind boabele în toate părţile. Tanti Miuţa începuse să ţipe cât o ţinea gura.
- Ieşi, fir-ai al dracu de neisprăvit! Ieşi, că spurci grâu’, lighioană! Ieşi!

Nea Ilie, fără să scoată vreo vorbă, dispăruse în curte. Nu durase cine ştie ce, că se întorsese cu un retevei şi se repezise la spinarea lui Piţiriu. Dar Piţiriu îl zărise cu coada ochiului şi, când să încaseze izbitura, se întorsese deodată şi apucase straşnic de retevei, smulgându-i-l din mână lui nea Ilie. Şi se-apucase să dea fără milă, să dea, să dea, să dea, cât îl ţineau puterile. Se năpustiseră femeile, tanti Miuţa şi tuşa Mariţica, şi slavă Domnului, apăruse ca din pământ şi Ion a lu’ Beşca şi sărise să-l scoată pe nea Ilie de sub ploaia de lovituri. Piţiriu se zbătea, nu voia să se lase cu una, cu două. Neputând să-l dovedească altfel, Ion se aruncase pe Piţiriu, îl doborâse la pământ şi nu se mai ridicase din cârca lui până nu veniseră şi alţi vecini, să dea ajutor. Nea Ilie rămăsese întins pe grămăjoara de grâu, scâncind de durere, dar şi furios, bolborosind înjurături şi ameninţări; dac-ar fi avut putere, l-ar fi mâncat pe Piţiriu.
- Pe seară a venit şefu’ de post şi l-a luat. L-a luat pe Piţiriu. Înfundă iar puşcăria. Eu ce să-i fac? Poate i-o veni mintea cât o sta la răcoare. Cine ştie cât i-o da iar? Trei-patru ani tot are să-i dea. Eu aşa zic...
- Îi dă şi mai mult... Mai avea ninţel şi-l omora pe bietu’ nea Ilie! Dacă nu sărea Ion a lu’ Beşca, se-ntâmpla o nenorocire! Îi dă mai mult, eu zic că-i dă vreo cinci ani...
- Să-i dea! Să stau şi eu liniştită, că mi-a mâncat sufletul! Să-i dea, zău! Ducă-se!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer