Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În loc luminat, în loc cu verdeaţă - partea I-a


Carmen Botoşaru

05.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- A murit Leana!
- Hai, fugi de-aci! Leana lu’ Pantelică? îşi ridicase Mieluţa sprâncenele stufoase, făcând nişte ochi mari, mai să-i iasă din cap şi rămase aşa, înţepenită, încruntată, cu capul într-o parte, cu gura deschisă şi cu privirea pironită în pupilele albastre-verzi ale Frusinichii, aşteptând să audă răspunsul pe care deja îl ghicise.
Frusinica dăduse din cap că da şi oftă prelung, ţuguindu-şi buzele subţiri. Apoi inspiră brusc şi îşi clătină capul dintr-o parte într-alta, mărunt, închizând ochii. Şopti:
- Ce nenorociiire...
- Cum să moară Leana? Săptămâna trecută am văzut-o prin curte, făcea treabă. Era sănătoasă tun, sprinteioară ca o fată de măritat.
- Zău, Mieluţo, cic-a murit în dimineaţa asta, la şapte fără un sfert. Acu’ a primit Nela telefon şi-a şi plecat imediat la spital. Ce mai plângeaaa...
- Păi Leana era internată-n spital? Habar n-aveam. Când a internat-o?
- Azi-noapte. I-a fost rău şi Nela a chemat salvarea.
- Da’ cu ce suferea? îşi arcui Mieluţa întrebarea, până atinse un ton înalt, lăsând-o aşa, agăţată, pentru o clipă, după care, chiar când părea că abandonase gândul să mai adauge ceva, o coborî de-acolo glisând până în registrul de altistă: Că eu n-o ştiu să fi suferit cu ceva.
- Cic-a făcut infract. Eu o mai auzeam zicând câteodată c-o doare inima şi-i amorţeşte mâna stângă, c-o fi, c-o păţi. Da’ cine-a ştiut că-i aşa grav? Nu s-aştepta nimeni... Ia uite ce frig m-a luat, continuă Frusinica şi se-apucă să-şi încheie nasturii de la vesta groasă, de lână.
- Daaa... săraca... nu era bătrână rău... cât avea?
- N-avea decât şapteşpatru sau şapteşcinci. Cam aşa. Că-i mai mică doar c-un an sau doi ca sor’-mea.
- Da’ matale cât ai? întrebă Mieluţa, mijindu-şi ochii şi-aşa mici, ascunşi în orbitele scobite adânc, peste care arcadele înalte parcă se prăvăleau, iar din ele ţâşneau, bogate şi zburlite, sprâncenele ciudat de negre, contrastând cu părul argintiu care se zărea ieşind cam de-un deget, în frunte, de sub broboada neagră, cu ciucuri.
- Am şi io, am. Obzeşidoi sau obzeşitrei. Ǎ? Nu mai ştiu. Parcă anu’ trecut am făcut obzeci. Da. Am obzeşiunu, merg pe obzeşidoi.
- Mulţi înainte, bre. Să fim sănătoase şi să mai trăim încă p-atâta, dăduse să zâmbească Mieluţa, dar îi veni imediat în minte gândul că nu era chiar momentul cel mai bun de glumă şi veselie, aşa că, până să apuce să-şi întindă buzele spre urechi, într-un zâmbet larg, îşi luă seama şi-şi strânse repede gura la loc, ascunzându-şi dinţii rari, înfipţi doar din loc în loc în gingiile întărite de obiceiul molfăitului mâncării, la care măselele nu mai aveau cum să ajute, că dispăruseră de mult din gura altminteri pofticioasă de bucate bune şi de cleveteală.
- De unde ţi-ai luat şorţu-ăsta? Că tare-i frumos.
- Mi-am luat material de la oraş şi i l-am dat lu’ Mariţica să mi-l coasă. Da’ nu-mi place că, uite, mi-a tras tighelu-ăsta pe mar’ne cu aţă maro, în loc să-l tragă cu neagră. Eu nu ştiu ce-o fi gândit fata asta. Da’ ce era să mai zic? şi Mieluţa îşi netezi cu palmele, de la brâu spre poale, şorţul gri, cu buzunare mari, pătrate.
- Ei lasă, că nu se vede rău. Că doar nu faci moda. Uite-o şi pe Florica. Floricooo! Floricooo! Ia vino-ncoace!

În curtea în dreptul căreia femeile se opriseră să stea de vorbă apăruse o basma înflorată care se tot mişca de colo până colo.

Glasul răguşit al Frusinichii nu avea putere, aşa că Florica îşi vedea mai departe de treabă, iute ca o zvârlugă.
- Las-o, ce-o mai strigi? N-are cum să te-audă tocmai din fundu’ curţii.
- Strig-o tu, Mieluţo, c-oi avea glasu’ mai tare.

Mieluţa îşi drese vocea, mai făcu vreo doi paşi spre gard şi strigă cât o ţineau puterile:
- Floricooo! şi-apoi scurt: Florico! şi către Frusinica, încet: Îmi pocneşte dracu vreo vână de-atâta ţipat, din toţi bojocii.
- Uite-o că te-a auzit, vine-ncoace. Ia uite ce-ncet merge, zici că duce mortu’ la groapă. Ce n-o fi şi ea niţel mai cu inimă?
- S-a-ngrăşat şi se mişcă greu.
- Daaa... da’ ce s-a-ngrăşaaat! Zici că-i scroafa de stai s-o tai acu’, de Crăciun.
- E lasă, bre, că n-a mâncat de la matale.
- Păi ce, eu am zis c-a mâncat de la mine? Da’ nu vezi ce-a suferit după soacră-sa? De îngrăşat, s-a-ngrăşat. Doliu n-a ţinut decât fix patruj’ de zile...
- Ce faceţi, bre? apăruse Florica la poartă, cu o găleată în mână, cu mătura şi făraşul în cealaltă.
- Iete vorbeam. Ştii c-a murit Leana? Dumnezeu s-o ierte!
- Care Leana? A lu’ Pantelică?
- Da, săraca...
- Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească...

Femeile îşi făcură fiecare câte trei cruci, privind în pământ.
- Doamneee, ce ţi-e şi cu viaţa asta... Parcă ieri era Leana fată, îşi ţinea ochii numa-n jos. Ruşinoasăăă... nevoie mare! Era un copil când m-am măritat eu, o fac din ochi! zise Frusinica, aranjându-şi broboada pe cap şi legând-o mai strâns. Avea cozi bălane şi groase, împletite, până la brâu.
- E, unde dracu-avea păru’ des, bre? C-avea două cozi subţiiiri, cât e degetu’ meu mic! şi Mieluţa ridică degetul mic, strângându-şi-le pumn pe celelalte, şi-l arătă celor două femei. Uite, nu pot deloc să-mi tai unghiile singurică la mâna dreaptă, mai zise ea, cu voce joasă - de unde pân-atunci vorbise cu foc -, când îşi văzu unghia crescută cam mare, uşor întoarsă şi c-un pic de pământ pe sub ea, de când muncise, cu o seară înainte, prin grădină, adunase nailoanele vechi şi cam rupte de pe brazda de pătrunjel şi întinsese altele, noi, şi le fixase la colţuri cu nişte pietroaie zdravene, să nu le ia vântul. La stânga pot să mi le tai, uite ce scurte le-am retezat, din carne! Da’ la dreapta, nu pot! E şi foarfeca aia grea şi mare, nici nu mai taie bine, e cam ruginită. Bietu’ Costică tundea oile cu ea. O mai rog şi eu pe Getuţa să mi le taie, când vine pe la mine, da’ a dracu’ nu prea vrea, se lasă rugată o grămadă! Trebuie să-i zic de zece ori. Cică i-e scârbă! Scârnav copil! Da’ dacă-i dau zece mii, să vezi ce mi le taie... una-două! Nu-i mai e nici o scârbă! Trage la bani, leită tac-su’. Ce să-i fac? Las’ să fie sănătoasă şi să-i ajute Dumnezeu Drăguţul, că...
- Uite că a-nceput să se-adune lume la poarta Leanii, o întrerupse Florica. Hai să mergem şi noi, să vedem ce-o mai fi. Nea Pantelică ce-o fi făcând, cum i-o fi? Că de-acuma, morţii să se odihnească în pace, dar viii să se ţină bine, pe picioare, să nu cadă vreunul bolnav de-atâtea lacrimi şi durere.

Vestea morţii Leanei se răspândise repede. Satul era mic, toţi oamenii se cunoşteau între ei şi vorba, fie de bine, fie de rău, umbla repede dintr-o gură într-alta. Se bucurau dimpreună la nunţi şi la botezuri şi boceau laolaltă când cineva trecea pragul către lumea de dincolo.

La poarta Leanei se-adunaseră o grămadă de femei, mai toate bătrâne, îmbrobodite cu basmale cenuşii şi negre, înnodate strâns sub bărbiile ascuţite şi încadrând feţe stafidite, pe care sclipeau ochi mici şi speriaţi, înroşiţi de plâns. Unele tăceau şi doar îşi hâţânau capetele a tristeţe şi uimire de-aşa întâmplare neaşteptată. Altele aveau guri bogate, necazul nu le amorţise deloc limbile atât de harnic-vorbăreţe încât cuvintele curgeau neîntrerupt şi deseori chiar se încălecau vorbele uneia cu ale alteia, rezultând un murmur care curgea continuu, ba învolburându-se, ba potolindu-se.

Dinspre colţul străzii se apropie şi Tuia, sora moartei, sprijinită de braţul nepoată-sii, Steluţa. La poarta Florichii, Tuia izbucni în plâns şi, ştergându-şi ochii ba cu podul palmei, ba cu colţul basmalei, încercă să spună ceva, dar buzele pierdute în gura ştirbă nu reuşiră să slobozească vreo vorbă desluşită, aşa că Tuia îşi drese glasul, horcăind şi gâjâind, dar dădu până la urmă într-o tuse măgărească din care nu se mai putea opri.
- Bre, tanti Tuia, linişteşte-te! Ce să faci? N-o mai învii matale-acum! Ţi-aduc o cană cu apă? Hai, intră aci în curte, să stai niţel jos, vrei? Mă duc să-ţi aduc un scaun?
- Adu nişte apă, Florico, du-te repede, că se-neacă! zise Frusinica, bătând-o pe Tuia uşor cu palma după ceafă. Şi-adu şi scaun. Steluţo, apuc-o, tu, mamă, de braţu-ălălalt şi hai să mergem în curte, să şadă un pic, să-şi revină.

Florica alergă degrabă, lipăindu-şi papucii pe trotuarul îngust şi crăpat, care se întindea ca un şarpe lung şi subţire de la poartă până la uşa casei. Pe deasupra gardului i se vedea basmaua înflorată, îndepărtându-se, săltând. Nici n-apucară Frusinica să-şi încheie bine vorba, că Florica se şi întorsese, într-un suflet, roşie la faţă şi respirând precipitat, ducând un taburet într-o mână şi o cană de tablă, cărămizie şi cu smalţul sărit pe lângă toartă şi pe fund, în cealaltă mână. Cana nu mai era plină cu apă, rămăsese cam pe jumătate umplută, restul sărise în stropi mari, când Florica alergase. Femeile o ajutară pe Tuia să se aşeze pe scaun, îi dădură să bea două-trei înghiţituri de apă, apoi Tuia vărsă în căuşul palmei câteva picături de apă rece şi îşi udă faţa. Degetele ei subţiri şi noduroase zăboviră pe frunte şi pe tâmple, apăsând pielea încreţită.
- Aşa, aşa, trage-te niţel pe tâmple, mai ia nişte apă, te-nviorează! Aşa, aşa. Hai, că-ţi revii. E greu... da’... ce să faci? Poţi să te-mpotriveşti lu’ Dumnezeu?
- Mai bine muream eu, îşi recăpătă Tuia glasul. De ce nu m-a luat pe mine Dumnezeu? Şi-aşa sunt singură. Mă duceam şi eu după Chivu-al meu. Să fi trăit ea, că-l avea pe Pantelică. Să fi trăit amândoi.
- E, nu e după cum vrem noi. Dumnezeu hotărăşte când pleacă fiecare. Nu mai zice-aşa, că-i păcat. Nu-L mânia pe Dumnezeu Milostivu’! Ia, suflecă-ţi mânecile până la coate şi dă-ţi cu apă. Dă încoace la mine, toarnă-mi niţică apă, şopti Mieluţa şi se şi apucă s-o tragă, cu putere, balansându-şi capul şi trunchiul odată cu mişcările degetului care aluneca ferm peste antebraţele zbârcite şi peste palmele neaşteptat de moi pentru nişte mâini atât de slabe. Mieluţa îşi mişca repezit buzele, şopocăind un descântec sau poate o rugăciune, dar mirându-se totodată, în sinea ei, de venele umflate care străbăteau carnea flască şi de pistruii mărunţi şi deşi care pătau neplăcut pielea străvezie, ca un semn de bătrâneţe neputincioasă.
- Am visat-o noaptea ailaltă. Am visat-o rău. Parc-am avut o presimţire. Eram amândouă mici, ne jucam în grădină, desculţe. Era în mai, că trandafirii de dulceaţă erau înfloriţi. Adunam petale şi făceam din ele mâncare pentru păpuşi. Puneam apă în cană şi pe urmă puneam o mână de petale de-alea roz şi parfumate, ziceam că e ciorbă, taman cum ne jucam noi când eram copii. C-aveam amândouă păpuşi de coceni, înfăşate în cârpe, ni le făcuse mămica, Dumnezeu s-o odihnească-n pace. Şi, dintr-odată, când a-ntors Leana capu’ spre mine, faţa ei era zbârcită ca o faţă de babă, şi-a venit spre mine un miros greu, de mort. În mână nu mai avea cana cu petale de trandafiri. Avea o cutie de tablă, în care ardea tămâie, şi scotea un fum gros şi înecăcios, care-a acoperit-o de nu mai puteam să zăresc nimic. Am vrut s-o strig, da’ tot aşa ca acum, nu mai aveam glas deloc. Mă-necam. Am fugit spre casă, s-o strig pe mămica, dar parcă nu puteam să înaintez, ceva mă trăgea înapoi. Pân’ la urmă am ajuns cu chiu cu vai lângă uşa de la intrare, dar când s-apuc de ivăr, am simţit ceva lipicios în palme şi, când m-am uitat, parcă era vopsea neagră. Atunci am văzut că toată uşa de la intrare era vopsită în negru. Aoleu! Ce m-am speriat! Am stat toată noaptea cu lumina aprinsă, n-am mai putut să pun geană pe geană. Am zis că să vin pe la ea a doua zi, adică ieri, dar când s-a făcut ziuă, mi-am venit în fire şi-am zis că lasă, e doar un vis urât. Ca s-aud azi-dimineaţă că strigă Steluţa la poartă. I-am şi zis: Ce-i cu tine, fă, aşa dimineaţă? Când mi-a spus... Doamne Maica Domnului! ridică Tuia ochii spre cer şi se închină larg de trei ori. Mie tot nu-mi vine să cred... Steluţo, dă mâna-ncoa, fetiţă, să mă ridic, hai să mergem.
- Hai, duceţi-vă, că v-ajung şi eu din urmă, mă duc să-mi schimb basmaua asta înflorată.

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer