Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În loc luminat, în loc cu verdeaţă - partea a II-a


Carmen Botoşaru

12.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii În loc luminat, în loc cu verdeaţă .



Preotul se grăbea, că mai avea un botez în ziua aceea.
- Unul se naşte, altul moare, acesta este mersul firesc al vieţii noastre omeneşti pe pământ, spusese el plin de înţelepciune, drept scuză că era nevoit să se împartă şi colo, şi colo.

Le şi spusese rudelor îndoliate să grăbească un pic înmormântarea, s-o mute mai de dimineaţă. Nela fugise la brutărie să ia comanda de colaci, ca să fie proaspeţi. Făcuse patru colaci mari, cât roata căruţei, aşa îi comandase dascălul. Tanti Floarea, de la brutărie, se mirase:
- Pentru ce trebuie patru colaci din ăştia mari? Pân-acuma ajungeau doi! Sau îşi face şi dascălu’ parte? S-a şmecherit şi ăsta! Părintele, hai să zic, e ruşine să nu-i dai colaci mari. Da’ dascălu’? Ce treabă are el cu colacii? Şi-aşa îi strânge şi-i dă la porci, cu colivă cu tot. Să vezi ce mai porci graşi areee... Hrăniţi numai cu bunătăţuri de la pomeni şi parastase! Cât v-a luat pentru slujbă? Sau aţi vorbit direct cu părintele?
- Păi ce? A vrut părintele să vorbească ceva cu noi? Ne-a trimis la dascăl. Orice întrebam, el o ţinea una şi bună: Vorbiţi cu dascălu’, oameni buni. Dascălu’ ne-a cerut cât a vrut el. În prima seară i-am dat un milion. Ieri, ca să-i citească Stâlpii ne-a mai cerut cinci sute de mii. Şi pentru azi, încă două milioane. O grămadă de bani! Şi pentru ce? Că vine şi bolboroseşte acolo trei vorbe? Păcat! Nu se uită şi el la om să zică: Ia stai, mă, că ăsta-i mai amărât, nu e chiar dintre boieri, atunci să nu iau pielea de pe el! Ţi-ai găsit! Eu mi-am luat inima-n dinţi şi i-am zis lu’ dascălu’ Dumitrică: Da’ mai ieftin nu se poate? Al dracu, ştii cum m-a săgetat cu privirea? Cică: Nu se poate, aşa-i cel mai ieftin; în asemenea clipe grele nu e bine să vă uitaţi la bani; alţii dau mai mult, fără să le spunem noi, ei ştiu că biserica trebuie sprijinită. Sprijini-l-ar necuratu’ să-l sprijine, auzi, ce suflet are! Da! Belea la mine ochii-ăia bulbucaţi, cum îi are el... ce-o fi zis? Că mă fâstâcesc?
- Lasă, Nelo, Dumnezeu e deasupra şi ne dă după suflet!

Nela nu se simţea prea consolată de gândul că într-o bună zi fiecare îşi va primi răsplata, aşa că nu pregeta să-i drăcuie şi pe dascăl, şi pe părinte. Era frântă de oboseală, iar tălpile o ardeau, le simţea ca pe nişte bucăţi de carne vie, zvâcnind dureros.
- Ce frumoasă e Leana! Zici că doarme! se trezise nea Pantelie vorbind, într-un moment de linişte când toată lumea, istovită, nu mai simţea altceva decât dorinţa să se termine mai repede înmormântarea. Au! Au! începu deodată nea Pantelie să strige, cât îl ţinea gura şi, sprijinit de două babe, se retrase de lângă coşciug către un scaun şi se aşeză.
- Te pomeneşti că începe vreun circ, şopti Nela în barbă, părându-i-se că nea Pantelie se căzneşte să pară îndurerat. Ce-ai, bre? Asta-i viaţa! încercă ea să-l potolească, dar tonul ei era nervos, îşi dădea şi ea seama, dar nu mai avea putere să se prefacă liniştită şi înţelegătoare. Ce vrei să facem? N-avem nici o putere!
- Nu vreau nimic, Nela taichii. Da’ mi s-a pus un cârcel în talpă, de l-am simţit că mă sfredeleşte până-n cap. Dacă nu mă ţinea alde tanti Anicuţa şi cu baba Stelica, mă prăvăleam peste coşciug, Doamne fereşte, mai făceam şi vreuna nefăcută.

Nela răsuflase uşurată că fusese doar atât şi că nu-i dăduse prin cap lui nea Pantelie să pornească vreun bâlci, ca să arate satului cât de îndurerat era el. O lăsă pe Steluţa să-l întâmpine pe preot şi ea se duse în bucătărie să supravegheze pregătirile pentru pomană, să se asigure că până la întoarcerea de la cimitir toate aveau să fie gata, mai cu seamă că preotul nu ar fi putut să aştepte nici un minut, fiind atât de grăbit să meargă să şi boteze. Tot ridicând capacele de pe oale şi cratiţe, întrebând una-alta şi vorbind cu femeile despre ce mai trebuia făcut, îl auzi şi pe preot că venise şi că începuse să citească, să cânte, să se roage.
- Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, carele ai călcat moartea şi pe diavolul ai surpat şi ai dăruit lumii Tale, însuţi Doamne, odihneşte sufletul răposatului robului Tău, Leana, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea. Gheorghe, du-te şi adu cheia de la Tanţa! Da’ repede! Ai venit? se întrerupse preotul din citit, şi toată lumea ridică ochii înspre el, nedumerită că ce căutau Gheorghe şi cheia în mijlocul întristării, durerii şi suspinării din cartea bisericească. Şi toată greşeala ce a greşit el, cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul, ca un bun şi iubitor de oameni Dumnezeu, iartă-i. Că nu este om carele să fie viu şi să nu greşască; că Tu singur eşti fără de păcat. Ai adus-o? Pune-o acolo, pe marginea mesei, lângă platoul cu colivă! Ba nu! Dă-o-ncoace la mine, să n-o uităm aici!, după care continuă să citească din Aghiazmatarul pe care îl ţinea în mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă îşi căuta pe sub patrafirul strălucitor şi pe sub poalele negre un buzunar în care să vâre cheia. Dreptatea Ta este dreptate în veac, şi cuvântul Tău este adevărul. Domnului să ne rugăăăm.

Preotul mai cântase ce mai cântase şi mai citise ce mai citise, tămâiase, închinase, apoi grăbise cât putuse alaiul funerar, numai că un fapt neprevăzut reuşi să-l supere din cale-afară. Când să plece maşina cu moarta, nea Pantelică strigă cât îl ţinu gura că să rămână toată lumea pe loc, că el trebuia să se întoarcă în casă, că îşi uitase ceva, dar nu spuse ce.
- Ce-ai uitat, bre, nea Pantelică? încercase o babă să-l întoarne din drum, ca să nu mai stea atâta mulţime de oameni, plus moarta, pe loc, după el.
- Nu pot să plec aşa, nu pot! Am bani în casă, şoptise el babii în ureche, aşteptaţi să-mi iau geanta cu mine, staţi că vin acum, imediat! şi dispăruse pe poartă, lăsându-i pe toţi în stradă, să-l aştepte.
- Da’ de ce nu şi-o fi luat, frate, de prima dată geanta? ţipă baba în urma lui.
- Păi crezi că el mai judecă acum, de durere? Nici nu mai ştie ce face!
- Da’ ce geantă, fraţilor? Ce-are-n geanta aia?

După vreo zece minute, nea Pantelică apăru, roşu la faţă, suflând greu, cu un ghiozdan cât toate zilele agăţat de umărul drept şi, ca şi cum nu se întâmplase nimic, făcu un semn repezit către maşină, să plece.

În biserică, preotul ţinuse o cuvântare adâncă, în care vorbise despre vremelnicia omului şi arătase cum fiinţa umană trece prin viaţă ca un fulg de nea prin văzduh şi ca raţa prin apă. Câteva femei mai tinere îşi cam dăduseră coate când auziseră de drumul omului asemuit cu cel al raţei prin apă, dar cum toţi ceilalţi, mai ales moşi şi babe, stăteau reculeşi, se potoliră repede şi arătară şi ele respectul cuvenit pentru cuvintele pline de filosofie ale acestui preot care vorbea atât de frumos, pe înţelesul oamenilor de rând.

La cimitir bocetele se încinseseră cel mai tare, babe cu cearcăne vinete şi cu glezne umflate cât stâlpii de telegraf ţipau de mama focului, fără să verse lacrimi, făcându-şi cruci peste cruci. Nea Pantelică plângea şi el, lăsând să i se vadă câţiva dinţi aurii pe partea dreaptă, şi ţinându-şi la ochi o batistă în care, din când în când, îşi sufla sonor nasul ca un dovlecel. Dar înlăuntrul său se simţea bucuros că nu era el în coşciug.
-Întru fericita adormire, veşnică odihnă, dă, Doamne, sufletului adormitului robului Tău Leana şi fă lui veşnică pomenire.
- Veşnică pomenire, veşnică pomenire, veşnica lui pomenire, cânta dascălul cu voce răguşită, în timp ce groparul trebuia să potrivească capacul coşciugului şi să-l bată în cuie. Dar nu reuşea nicicum să dea de capăt acestei trebi, se şi cam clătina pe picioare, aşa că preotul se văzu nevoit să intervină:
- Scoate, neisprăvitule - şopti el nervos - întâi cuiele de pe marginea coşciugului, că de-aia nu prinde capacul! Apoi continuă cu voce de cap: Veşnica pomeniiire...

În sfârşit, coşciugul fu coborât în groapă, preotul luă pământ cu lopata, aruncă cruciş deasupra, neoprindu-se din cântare:
- Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa.

Apoi vărsă deasupra candela şi cenuşa din cădelniţă, şi-i ceru Tanţii:
- Dă vinu-ncoace! L-ai scuturat bine, să s-amestece cu uleiul?

Tanţa mai scutură zdravăn, mai să-i sară mâna din umăr, sticluţa de coca-cola în care vinul se amesteca agitat cu uleiul, făcându-se tot o spumă, apoi îi întinse preotului sticluţa, iar preotul stropi groapa, continuându-şi cântarea:
- Slavă lui Dumnezeu, carele aşa bine a voiiit... Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeuleee...


*

- Ai văzut, Mieluţo, ce mai scandal a ieşit? Întruna, întruna, numai’ râcă între ei! Mai mare ruşinea!
- Da, Frusinico, ce să mai zic? Un scandal de toată frumuseţea.
- Eu zic că Nela are dreptate. Numai picioarele ei ştiu câtă alergătură au tras. Şi ce de bani a cheltuit, săraca... Crezi că-i mai vede de la Pantelică? Poate când şi-o vedea ceafa! La cât e el de hulpav...
- Daaa, păi asta-i lege, se ştie: când e de treabă, nu se-nghesuie nimeni, da’ când e os de ros, năvălesc toţi, se calcă-n picioare pentru o aşchie de zgârci.
- Barem să-i fac şi eu acte lu’ Didica pe case, că mâine-poimâine te trezeşti că închid ochii şi uite ce laşi în urma ta, scandal şi vrajbă. Da’ şi Leana e vinovată. Trebuia să se fi gândit şi ea măcar cu ce vrea să fie îmbrăcată când moare, să-şi fi pregătit dinainte. Ai văzut ce zicea Nela? Că ăia din Germania şi cu obraznica aia de la oraş, Dumnezeu ştie unde-o fi găsit-o alde Pantelică, s-a luat la ceartă cu Nela, din cauza la îmbrăcăminte.
- Zău? Cum aşa?
- Da’ tu n-ai auzit?
- N-am auzit! Ce-a făcut? Cum a fost?
- Păi cică obraznica aia mică zicea că s-o-mbrace pe Leana în roşu, c-aşa-i plăcea ei, când trăia, să umble numa-n culori de-astea fudule. Nela, femeie cu scaun la cap, s-a pus contra, că nu, că să-mbrace moarta cu o rochie mai groasă şi cu mâneca lungă, şi să-i pună haină şi căciulă de blană, că-i frig afară. Nemţoaica, nu! Că să-i pună bluză albă şi fustă gri, fără haină, fără căciulă, că şi-aşa-i moartă şi nu mai simte nimic, şi că pe deasupra, cică blana aia e plină de molii şi miroase şi greu, a naftalină şi-a aer închis. Da’ vorba Nelii: Ai de unde să ştii ce-o fi pe lumea ailaltă? Dacă-i răcoare? Dacă-i ger? Nu trebuie să aibă femeia la ea tot ce-i trebuie? Cum s-o trimiţi doar în bluzică şi cu capu’ gol? Da’ nemţoaica... cred că pusese ochii pe haina şi pe căciula de blană ale Leanii.
- Fugi de-aci, bre, nu mai vorbi cu păcat, că nu rămnea ea la vechiturile-alea. N-am nici o nevoie, da’ mie mi-a plăcut de nemţoaică. O doamnă.
- Doamnă, nedoamnă, nu vine ea să dea ordine. Auzi! Nela a închis pisicile-n coşar şi nemţoaica le-a dat drumu’, că să nu se chinuie animalele. Păi vorba Nelii: da’ dacă trece vreo pisică pe deasupra la coşciug şi se face Leana stafie? Vine ea din Germania ei să facă descântece să potolească stafia? P-ormă, tot aşa: că să nu-i pună Leanii oglindă în coşciug. La biserică, la fel, când a fost să-i cumpere iconiţă să i-o pună Leanii pe piept, s-a luat cu Tanţa la ceartă, că nu, că să-i dea o iconiţă mai mică, c-aia-i prea mare... Eu cred că de zgârcită, să dea mai puţini bani pe icoană.
- Nu, bre. Nu-i aşa. Aci avea dreptate nemţoaica, i-am zis şi eu Tanţii. Cum era Leana mică şi slabă, pierdută în coşciugu-ăla mare, icoana aia o acoperea jumate. I se mai vedeau numa’ capu’ şi pantofii. Ce-i aia?
- E, bine, hai să zic. Da’ ai văzut ce păcate şi-a făcut cu lumânările? Părintele a spus cu frumosu’: oameni buni, să n-aprindeţi decât lumânări cumpărate de la noi de la biserică. Dac-aduceţi din altă parte, faceţi mare păcat. Şi eu, cu urechile mele am auzit-o pe nemţoaică zicând că părintele e afacerist, că vrea să-şi facă vânzare la lumânări şi că ce-i aia să n-aduci lumânări din altă parte?
- Acuma, nu ştiu nici eu ce să mai zic. Ce-are dac-aprinzi lumânări cumpărate din altă parte? Nu-s tot lumânări?
- Nu ştiu, dar dac-a zis părintele că e păcat, aşa e, cum a zis părintele!
- Ia mai dă-l încolo şi pe părintele, a-mbătrânit şi parcă nu mai face slujba cum trebuie. Dădea acolo cu busuiocu’ şi făcuse un fum cu cădelniţa aia... nici nu mai aveam aer să respir! Ia, vezi că-ţi face Didica semn cu mâna din curte.
- Da’ ce, eu văd pân-acolo? Ce? Ea nu ştie că nu văd? Ce-o fi vrând? Îu! Îu! Te pomeneşti că e ora!
- Ce oră, bre?
- Ora! Începe Suflet de femeie!
- Aaaa... Eu nu mă uit la prostii d-astea. Hai, du-te sănătoasă. Mă duc şi eu să mai dau o mână de iarbă la porci şi să-nchid găinile. Uite ce devreme se-ntunecă. Dumnezeu s-o ierte pe Leana, uite că s-a dus... Nu-mi vine să cred că nu mai e!
- Dumnezeu s-o ierte. Că mâine-poimâine ne-o veni şi nouă rându’...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer