Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vlad Muşatescu: Nenorocirea-i că prea m-am avut bine cu mai toţi criticii literari de vază...


Dumitru Hurubă, un interviu cu Vlad Muşatescu

09.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dumitru Hurubă: Stimate maestre Vlad Muşatescu, vreau să începem discuţia noastră cu o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce locuiţi la Găgeni?
Vlad Muşatescu: Pe mine, întrebarea care mă frământă la ora actuală s-a transformat într-un coşmar ce dăinuie de aproape cincisprezece ani. Respectiv, de când mi-a fost demolată, de Ion Teleagă, zis Dincă, ferma mea agro-literară de la Tâncăbesti. Iar de-atunci, noapte de noapte, îmi visez în alb-negru livada celor 98 de pomi, via, grădina şi casa părintească. Unde mi-am scris aproape toate cărţile, în forma lor finală. Noroc că am găsit un om de mare omenie, şi bună credinţă, pe Gheorghe Petrache, “Petrăchiţă” (pentru mine), primarul din Păuleşti, sat Găgeni, care, laolaltă cu Tăntica, nevastă-sa, ne-a ajutat enorm. Pe mine şi pe bulgăroaica de Pencke, soţie autentică şi cu vechime în muncă, să ne oploşim în sătucul de sub poalele Cocosăştilor. Iar astăzi am iarăşi, la scară mai redusă, livadă, vie şi grădină plus, asta-i de la mine înţeles, casă. Unde vin de mă caută aceiaşi prieteni scriitori care mă cătau şi la Tâncăbeşti. Din păcate unii, numai în zilele dedicate amintirilor. Căci au emigrat. Spre ceruri. Cum au făcut-o Radu Tudoran, Geo Bogza, Titus Popovici, Francisc Munteanu sau Stelian Gruia şi Gheorghe Tomozei. La ora actuală, toţi, inclusiv autorul, populează paginile romanelor mele. Printre care, Petrăchiţă nu-i chiar cel din urmă. De-ar fi mai tânăr l-aş înfia. Fiindcă-i brici de deştept. Întocmai ca şi eventualul tată adoptiv...

D.H.: Vroiam să vă întreb câteva lucruri autobiografice, dar sună comunistic şi demodat, aşa că: spuneţi-mi câte ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastră...
V.M.: Când aud de „curriculum vitae”, mai mă apucă pandaliile. La fel şi când mi se pomeneşte despre telefonie digitală (care merge mai prost decât cea manevrată manual). Datele mele autobiografice, ca şi cele auto (adică referitoare la maşinile mele, pe care le-am avut?), se pot găsi în orice roman al meu. Unde, pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriţi. Deci, lăsăm lucrurile să rămână aşa cum am stabilit!

D.H.: În general, personajele cărţilor dumneavoastră sunt îndrăgite... Aveţi cumva o reţetă după care le construiţi?
V.M.: Personajele cărţilor mele au existat, mai există chiar în realitate, fiindu-mi furnizate de viaţă, aici contribuind şi familia personalităţii subsemnatului.

D.H.: Trec de la una la alta: puteţi să mi-l desenaţi în câteva cuvinte pe umoristul Vlad Muşatescu?
V.M.: Scriitorul şi umoristul la care vă referiţi, întocmai ca şi neamurile, prietenii şi duşmanii săi, nu poate fi „desenat”! Nu intră în nici o dimensiune de hârtie. Chiar stau şi mă întreb de-s zdravăn, de vreme ce şi-acum mă cuget cum e mai corect spus: „nu poate” sau nu „nu pot” fi desenaţi... Păi, dacă nici un acord nu-mi mai iese ca lumea, e clar că ceva nu-i în regulă. De-ar fi fost altminteri, aş mai fi ţinut oare să fiu, neapărat, poet suprarealist şi să mă declar romancier umorist?

D.H.: Cum se numeşte cartea pe care nu aţi scris-o sau pe care nu aţi publicat-o?
V.M.: Scurt si simplu: „Apocalipsa douăzeci”! Dar care-i visul vieţii mele de autor umoristic...

D.H.: Ce şanse îi acordaţi literaturii umoristice româneşti în contextul economiei de piaţă?
V.M.: Câtă vreme parizerul concurează la preţ cu o carte, nu poate exista nici o economie de piaţă. Ci, cel mult, una de talcioc, obor sau târg de fiare vechi...

D.H.: Cum se vede dinspre Găgeni fenomenul literar românesc actual?
V.M.: Nu se vede mai defel. Fiindcă nici nu prea există. Cine mai cumpără romane, de vreme ce nici nu are timp să le citească? Darmite să le mai şi cumpere. Iar în privinţa aceasta, din urmă, cu ce?

D.H.: Care credeţi că este diferenţa dintre un scriitor umorist şi unul... normal?
V.M.: Nici o diferenţă. Decât că sunt amândoi la fel de amărăşteni, trişti şi debusolaţi.

D.H.: Cum staţi cu mult-pomenita literatură de sertar?
V.M.: Stau! Am fişe pentru două volume de Memorii aproximative, note pentru romănelul umoristic, Tanti Raliţa Daram Istanbul. Însă le las să mai pritocească, pân' ce vor dispărea pitecantropii din lumea editorială...

D.H.: A existat un moment în care v-aţi dat seama că sunteţi scriitor umorist?
V.M.: Numai unul? Am ştiut şi am crezut că sunt umorist, încă din vremea când scriam versuri suprarealiste (aproximativ 1940), gen „Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gării de Nord”...

D.H.: Există tot felul de tabieturi: unii scriu (scriau) stând în picioare, alţii, îmbrăcaţi festiv, alţii, în pijama etc. Dumneavoastră...?
V.M.: Cum să n-am tabieturi? Înainte vreme, porneam s-o bat pe Erika, începând de pe la şase dimineaţa. Precizare: Erika-i maşină de scris, nu amantă! Acum încep de pe la zece dimineaţa. Căci mi-a zis cardiologul s-o las mai moale cu eforturile. Alt tabiet, cele patru sau cinci cafele pe zi, mari, negre şi tari de să te ridice de pe scaun. Azi, interzise! Tot de cardiolog... Ce, n-are şi dânsul tabieturile sale? Cum ar fi, bunăoară, pretenţia de a-mi interzice cele patruzeci de ţigări pe zi, prietenul meu cel mai bun de-o viaţă întreagă. Şi, decât să trag în mine două cuie de cosciug cât mi-a îngăduit medicul, m-am enervat şi nu mai fumez decât... amintiri. Şi-am rămas la unicul tabiet pe care mi-l mai pot permite şi anume, scrisul. Însă, în condiţii de austeritate, restructurare şi reformă...

D.H.: Aveţi un scriitor preferat?
V.M.: Nu - îi prefer pe toti!

D.H.: Personajele - pozitive sau negative - sunt progeniturile scriitorului. Le iubiţi fără discriminare?
V.M.: Nu-mi pot iubi toţi copiii! De pildă, în Contratimp, am un personaj care-mi inspiră mereu, chiar şi astăzi, palme. De fapt, este vorba despre Reptilică, fost director corupt al unei edituri centrale, fost membru supleant în C.C. al P.C.R., actualmente prezent pe mai toate ecranele televiziunilor naţionale şi private. Ca fost dizident?! Reptilică, individul care, mai toată viaţa, a trăit într-o privată, unde-a mâncat mereu rahat, mai cere şi acum să i se ofere... „certificat de anticomunist”! Mare-i grădina lui Dumnezeu... Iar individul locuieşte, şi azi, într-o vilă, dintr-un cartier rezidenţial, de lângă un parc mai mare decât Grădina Icoanei.

D.H.: Cum vă împăcaţi cu confraţii scriitori?
V.M.: Mă împac excelent cu scriitorii mei fraţi, confraţi şi contrafraţi. Numai talent să aibă!

D.H.: Aveţi o perioadă anume din cele 24 de ore când scrieţi sau o faceţi doar când aveţi inspiraţie?
V.M.: Scriu dimineaţa, iar post meridian recitesc şi corectez. Fiindcă-s condamnat să posed o caligrafie atât de nenorocită şi ilizibilă, încât, de vreau să ştiu, neapărat, ce-am notat în vreo fişă, sunt nevoit să apelez la o prietenă farmacistă. Care-mi traduce însemnările, de multe ori, în grame sau miligrame de cianură sau stricnină. Aşa că toate cărţile mi le-am scris direct la maşina de scris. La una din cele patru „Erici” pe care le păstrez în birou. Din care, cea mai bătrână este fabricată în 1939!...

D.H.: Ce părere aveţi despre mulţimea de scriitori dizidenţi şi despre literatura exilului?
V.M.: Păreri tot atât de multe şi împărţite, pe cât de mulţi şi împărţiţi sunt dizidenţii şi exilaţii noştri.

D.H.: Când aţi trăit clar sentimentul că sunteţi scriitor şi nu mai aveţi nici o scăpare spre o altă profesie?
V.M.: La şase ani şi ceva, când am fugit în Abisinia, fără să ajung vreodată acolo, am ştiut că n-o să mai scap de robia şi fobia scrisului. Oricât a-ncercat taică-meu să-mi schimbe opiniile. Bătând la mine ca la făsui!...

D.H.: În ce relaţii aţi fost de-a lungul timpului cu critica literară şi, în general, ce părere aveţi despre criticii literari şi despre rostul lor pe... lume?
V.M.: Excelente! Şi am şi o părere excelentă despre domniile lor. Indiferent ce şi cum scriu despre mine...

D.H.: V-aţi simţit vreodată exilat din viaţă, drept pedeapsă că nu aţi dus la capăt ce v-aţi propus la un moment dat?
V.M.: Totdeauna m-am simţit un exilat! Şi când am fugit de la Liceul Militar “D.A.Sturdza” - Craiova, şi când am fugit de-acasă de nenumărate ori, riscând totul pentru a cunoaşte viaţa, iar aceasta indiferent de faptul c-am izbutit au ba în tentativele mele de evadare.

D.H.: Cum au reacţionat părinţii dumneavoastră când au constatat că fiul lor a apucat-o pe calea fără întoarcere a scrisului?
V.M.: Diferit şi pe etape. Trecând de la bătaie şi până la rugămintea de a nu mai apela la pseudonime, ocolind numele nostru de familie.

D.H.: V-a călăuzit ceva/cineva anume paşii în viaţă?
V.M.: Dorinţa demenţială de a trăi marea aventură. Cu „T” si cu „M” mare. Cu „A”, parcă nu sună atât de frumos.

D.H.: Ce porunci le-aţi lăsa, prin testament, tinerilor scriitori de azi?
V.M.: Să uite tot ce au studiat despre arta scrisului şi să procedeze după cum îi povăţuieşte propriul lor instinct artistic. Fără nici o rezervă.

D.H.: Cum e viaţa dumneavoastră la Găgeni?
V.M.: Păi, ce, asta este viaţă?

D.H.: Spuneţi-mi una-alta despre întâlnirile pe care le-aţi avut de-a lungul anilor cu personalităţi literare...
V.M.: Relativ la întâlnirile mele cu marile figuri ale literaturii, am scris şi publicat, până acum, patru volume de Memorii aproximative. La Cartea Românească (1982-1989). Vor mai urma. Însă, cu titluri schimbate, de la volum la volum. Primul tom a apărut în foileton, la SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scînteii tineretului”, n. D. H.), sub direcţia lui Ion Cristoiu. Datorită succesului, Editura a ţinut neapărat să-l tipărească sub formă de carte. Atunci, am fost nevoit să-i zic Aventuri aproximative. Fiindcă „sinistra” se apucase şi ea să-şi scrie memoriile (în intenţie), la al patrulea volum, tov. Dulea sau ceva pe-aproape, de la Consiliul Culturii, m-a chemat şi mi-a declarat că noi, românii, nu suntem un popor de aventurieri. Şi că să-i dau imediat, pe loc, alt titlu. Şi i-am propus Oameni fără bună credinţă. Avertizându-l că vor mai fi încă două părţi, respectiv Oameni de rea credinţă şi Oameni fără credinţă. A rămas cu gura căscată şi m-a întrebat: „Dom'le, tovarăşe, matale eşti zdravăn la cap?”. L-am lămurit imediat: „N-aş prea zice! Mai ales că-s scriitor, başca şi umorist pe deasupra...” A dat din cap anunţându-mi: „Dom'le, la volumul al doilea, ăla cu ăi de rea credinţă, vii la mine să mai stăm de vorbă. De-oi mai fi pe-aici sau, în cel mai rău caz, la C.C.!” N-a mai fost nici „un rău caz”. Venise revoluţia din '89.

D.H.: Presupun că l-aţi cunoscut pe Tudor Muşatescu destul bine. Cum era el, omul?
V.M.: Bineînţeles că l-am cunoscut. Şi încă, bine. Doar îmi era unchi de-al doilea, fiind văr primar cu tata. Ca om era formidabil. Ca scriitor şi mai şi!...

D.H.: Sunteţi în posesia unei reţete a succesului?
V.M.: Reţeta o am. Şi anume, să-i fac pe oameni să râdă. Însă, cum nu mai are lumea reţeta de a face bani, stând în şomaj... şi-atunci, ce nevoie mai am de succes?

D.H.: Cum se manifestă la scriitorul Vlad Muşatescu relaţia realism-ficţiune?
V.M.: Pentru mine, nu există decât ceea ce am primit. Nu-s dotat cu darul fabulaţiei sau al plăsmuirii! Ce să fac? Mai sunt şi alţi mari scriitori asemeni mie, care au trăit şi-au scris despre ce au văzut, decât sugându-şi subiecte din deget. Vezi, bunăoară, Fiodor Mihailovici Dostoievski, Emile Zola, W. S. Maugham. Deosebirea dintre mine şi dânşii nu-i decât una singură: Au câştigat bani grei din truda talentului lor, pe când eu câştig praful de pe tobă. De-aceea mi-s şi-acum „director de onoare” la publicaţia „Jurnalul de Prahova”.
Deşi, fie vorba între noi, aş fi preferat să fie invers. Să fie W. S. Maugham director de onoare la „Jurnalul de Londra”, iar eu să locuiesc pe Coasta de Azur, să am 92 de ani şi să-mi scriu romanele în continuare. Aşa cum i s-a întâmplat domniei sale. Fără să deie vreo şpagă editorilor, ca să fie tipărit. Mă rog, fiecare cu norocul lui. Unii-s directori, alţii milionari.

D.H.: Iubiţi oamenii, ca posibile personaje ale operei dumneavoastră?
V.M.: Cum să nu? Ar mai exista ceva din opera mea, hai, că mă dau şi mare, pomenind despre „opera” personalităţii subsemnatului, de n-ar fi existat lumea ce mă înconjoară?

D.H.: Din ce mediu vă place sau vă convine să vă alegeţi eroii cărţilor?
V.M.: Din orice mediu. Iar în ultima vreme, parcă m-ar tenta şi viaţa parlamentară. Care-i mai plină de chestii oculte, decât găseşti în Misterele Londrei.

D.H.: Cum (re)simţiţi statutul de scriitor umorist?
V.M.: Nici nu-l simt şi nici nu-l resimt!... Sunt la fel de prost plătit ca orice mare scriitor român!

D.H.: Ce şansă acordaţi cărţilor scrise/apărute cu ajutorul computerelor?
V.M.: Aceleaşi şanse ca şi până acum. Nu uitaţi că Shogun a fost scris direct pe calculator IBM. Şi a ieşit bine...

D.H.: Dintre cărţile pe care le-aţi publicat până acum, care v-a pus la cea mai grea încercare talentul şi priceperea?
V.M.: Toate!... Plus cele care urmează.

D.H.: Citiţi cărţi de umor pentru a vă... contamina?
V.M.: Prefer să mă autocontaminez...

D.H.: Puteţi face, rapid, un portret al scriitorului Vlad Muşatescu?
V.M.: Vlad Muşatescu are foarte mult din Al Conan II, tanti Raliţa, Maica-Mare de la Poiana, inclusiv Tata Petre, bunicul meu. Ce mai, avem de-a face cu un individ dintre cei mai complecşi, aiuriţi şi alandala. Altminteri nu-i om rău!...

D.H.: Aveţi momente când vă simţiţi singur, izolat şi părăsit sau ignorat de confraţi şi nu numai? Cum suportaţi acest sentiment?
V.M.: Nu mă simt niciodată singur. Totdeauna sunt eu cu mine! Iar de-aş fi eu, fără mine, si-aşa mi-ar fi prea mult. Iar de suportat, mi-s în stare să suport orice. Chiar şi pe mine. Probabil mi se trage de la cele trei demolări succesive. Este posibil ca următoarea şi cea definitivă, să fie chiar o uşurare... Sunt convins că pricepeţi la ce anume mă refer!

D.H.: Sincer: pentru dumneavoastră a însemnat ceva anume Revoluţia din Decembrie '89?
V.M.: Enorm!! De unde mai prindem noi o revoluţie transmisă în direct, ba chiar şi la televizor?

D.H.: Vă construiţi greu personajele? Ce credeţi despre psihologia omului contemporan?
V.M.: Niciodată nu-mi construiesc personajele. Mereu le-am luat din viaţă, aşa cum mi-au fost oferite de întâmplare şi noroc. Relativ la psihologia individului contemporan, cred că-i aceeaşi de vreo cinşpe mii de anişori. Cu menţiunea că unii se ticăloşesc pe zi ce trece, iar alţii devin din ce în ce mai umani. Mă rog, este şi acesta unul din paradoxurile societăţii.

D.H.: Sunteţi un om curajos?
V.M.: Aveţi puţintică răbdare, să-mi apară volumele 7 si 8 din Memorii aproximative, şi-o să aflaţi singur cu cine aveţi de-a face!...

D.H.: Aveţi uneori sentimentul că v-aţi născut prea devreme sau prea târziu?
V.M.: Nu că m-am născut prea devreme sau în contratimp, ci c-am trăit vreo câteva vieţi, la diferite epoci istorice. Pornind din cuaternar şi până în 2057!?! În orice caz, ceva nu-i în regulă cu problema asta. Ca şi cu multe alte probleme. Mai ţineţi minte ce pâine se mânca acum trei sau patru decenii, şi avea şi gust?

D.H.: Haideţi să revenim puţin la întâlnirile dumneavoastră cu persoane/personalităţi literare sau nu, care au contribuit la formarea dumneavoastră ca om şi ca scriitor...
V.M.: De ce să vorbesc o ţâră despre personalităţile pe care le-am cunoscut şi m-au impresionat, din moment ce am scris despre acestea patru tomuri de Memorii aproximativ?
Dacă nu mai găsiţi prin anticariate sau biblioteci Aventuri aproximative, volumele I, II şi III, plus Oameni de bună credinţă, iar spre toamna lui '98, Istorii literare mai puţin cunoscute, puneţi o pilă pe la editori şi cunoscuţi, să mi se reediteze suspomenitele tomuri. Căci ar fi păcat să se piardă în uitarea timpului. Mai ales pentru istoria literaturii române a anilor 1938-2000 (minimum).

D.H.: Probabil, adică sigur ştiţi că se tot discută despre „reconsiderări în literatura română”... Cât de mult credeţi că foloseşte la ceva acest lucru, având în vedere că timpul rămâne, totuşi, cel care va hotărî soarta în domeniu...
V.M.: Mai este timp pentru reconsiderări, de vreme ce nici să citim nu mai există vreme? Chestia cu reconsiderările va fi decisă de timpul istoric, după cum prea bine aţi zis-o.

D.H.: Se face abstracţie de gradul de rudenie dintre dumneavoastră şi Tudor Muşatescu, din considerente pur... tehnice, să zic aşa, pentru că, altfel, umorul este un dat al neamului (sau al „clanului”, dacă nu vă supăraţi) Muşatescu... Să fie vorba, oare, despre un blestem frumos?
V.M.: Chiar că-i un blestem! C-o fi frumos au ba, asta vor hotărî cititorii.

D.H.: Cum vi se pare că v-aţi descurcat în viaţă, până acum?
V.M.: Mizerabil! Iar viitorul se anunţă şi mai „nasol”. Din punct de vedere literar, se înţelege.

D.H.: Ce viaţă poate avea un scriitori umorist la Găgeni? Îmi puteţi spune una-alta despre această localitate?
V.M.: Aici, la Găgeni, mă cunoaşte aproape tot satu' ca pe un cal breaz. Iar oamenii locului îs mai toţi puşi pe umor, eventual pe gâlceava (de unde, se zice, vine şi numele satului, iar nu de la „gagiu”, cum îşi închipuie unii prieteni de-ai mei).
Mai mult de-atât, am scris un roman umoristic, mai anii din urmă, pentru tineret, Expediţia Nisetrul 2, cu eroi dintre vecinii mei de uliţă. Cred că vă imaginaţi, succesul a fost uriaş. Ca şi vânzarea. Deci, ce mai bravură, sunt cunoscut în localitate. Şi-i iubesc tare mult pe găgenari. Indiferent de partidul din care fac parte.

D.H.: Aveţi un personaj creat de dumneavoastră la care ţineţi foarte mult şi un altul care vă e antipatic?
V.M.: Personajul cel mai simpatic mie, din romanele mele, mi-s tot eu. Sub numele de Al Conan II. Dar la fel de antipatic. În funcţie de fluctuaţiile preţului vieţii.

D.H.: Nu aveţi impresia că un soi de suprarealism, exacerbat, îl îndepărtează de carte pe cititorul obisnuit?
V.M.: Nu numai impresia, ci şi convingerea cea mai profundă, şi anume că un scriitor, mai ales umorist, e bine să „practice” concomitent, mai multe stiluri literare. Astfel va obţine cititori din toate taberele. Ce, eu n-am făcut suprarealism, când am scris poemul trăsnit Balada pasagerului... de care am amintit mai înainte?

D.H.: Cum se numeşte cartea scrisă de dumneavoastră, la care ţineţi cel mai mult?
V.M.: Totdeauna, este cartea la care lucrez şi care urmează să apară. Iar, mai mult şi mai mult, Apocalipsa douăzeci, dacă o voi termina vreodată... La etatea mea, nu ştiu dacă-mi vor ajunge 15-20 ani, pe care încă-i mai am de trăit. Deşi, la ora actuală, merg foarte rapid spre 77!...

(Din păcate, foarte puţin după acordarea acestui interviu, la 4 martie 1999, Vlad Muşatescu s-a stins din viaţă)

D.H.: Credeţi că scriitorul român mai are vreun anume rost în societatea de azi?
V.M.: Cum să n-aibă?... Nu este acum implementat şi în politică! Numai aşa se va procopsi cu documente umane din cele mai vii şi autentice. Fără de care un scriitor nu-şi are rostul.

D.H.: Aveţi insomnii pentru cărţile pe care nu le-aţi scris?
V.M.: Bineînţeles că am. Mă refer la insomnii. Însă, nu din pricina cărţilor pe care n-am apucat să le scriu, ci din cauza dispariţiei interesului pentru carte. Sper că temporară. Şi îmi mai apar frecvent şi o mulţime de alte insomnii fie datorită unei indigestii, când am băgat în mine ce nu-mi îngăduie dietetica modernă, fie c-am fumat prea mult, fie că m-am lăsat iarăşi de tutun şi alţi nenumăraţi fie...
C-aşa îi e dat omului de azi, s-o ducă dintr-o insomnie în alta. Prin1990, oraşul era tapetat cu o mulţime de postere politice de-ale subsemnatului. În calitate de senator candidat, din partea unei grupări a partidelor de centru. N-am fost ales. Nici eu, nici liderii respectivelor formaţii. Noroc că am putut să dorm liniştit, din ziua când i-am văzut pe la alte partide, în noile lor caracteristici de schimbişti...
În ce mă priveşte, m-am întors iute la literatură, regretând amarnic prostiile mele de copil bătrân...

D.H.: Cum îşi trăia viaţa un scriitor tânăr în urmă cu peste cinci decenii?
V.M.: Pe atunci, tinerii scriitori trăiau muncind din greu şi cu plăcere, deşi rareori erau onoraţi cu drepturi de autor. Însă trăiau din plin, în draci, ştiind că va veni şi-o zi, fericită, când se va putea trăi şi din scris. Doar, pe-atunci, îl citeam cu toţii pe Makarenko, cu „sistemul liniilor lui de perspectivă”. Acum, mai mult se pune problema cum trăieşte matur, format şi recunoscut, de vreme ce nu-l mai editează nimeni. Ce să-i faci, dacă nu s-a născut cu numele de Sandra Brown...

D.H.: Cât v-a costat şi cât aţi... beneficiat pentru că vă numiţi Muşatescu?
V.M.: Absolut nimic. Tot aşa cum nea Tudorică Muşatescu îşi făcea iluzii că suntem neam de Muşatini, la fel şi-a închipuit lumea că-s urmaşul direct, în materie de dramaturgie al titanicului meu unchi.
Ei, bine, teatrul m-a atras totdeauna numai ca spectator, şi nicidecum în calitate de producător. Visul meu, de-o viaţă, era s-ajung un poet de dimensiuni cosmice. N-a fost să fie! Când am fost tentat să devin prozator de psihologie abisală, lectorii au râs în hohote, ajungând la concluzia că sunt un bun umorist. Sau, mai precis, cum spunea neasemuitul Nicolae Paul Mihail, geniul comic de la Sinaia: „Avem într-însul pe-al doilea mare umorist al ţării. Locul întâi rămâne liber pentru a nu se isca probleme!”.
Ca beneficiu, de pe urma numelui de Muşatescu, este faptul că, de peste un deceniu şi ceva, sunt mereu propus preşedinte al juriului concursului şi festivalului „Tudor Muşatescu”, de la Câmpulung-Muscel. Iar mergând în pelerinaj la Mătău, satul de baştină al Muşateştilor, am aflat că suntem neamuri, eu şi nea Tudorică, de-ale lui Românu Muşat. Atestat documentar din 1504, ca fiind cioban la Şercaia - Făgăraş.
Aşa că, ADIO cu gândul de-a fi, pe undeva, os domnesc. Cel mult m-am împăcat cu ideea că, oricând, voi putea osebi un os de miel de un ciolan de potaie vagaboandă.

D.H.: Aţi avut o mare împlinire sau o mare decepţie ca scriitor?
V.M.: Cum să nu! Mai întâi, ca bucurie, premiul cel mare al Uniunii Scriitorilor, pe 1982 în valoare de 10.000 de lei. Impozitat doar cu 30 %. Iar a doua oară, premiul „Mihail Sadoveanu”, pentru cel mai mare număr de cititori ai cărţii mele, Cei trei năpârstoci, constând dintr-o strachină folclorică, fiind fără valoare declarată. Pentru mine contând însă enorm, reprezentând vasul, ideal, pentru mâncarea mea preferată, dar şi profund naţională: fasolea bătută, cu ulei, şi usturoi, cu ceapă prăjită deasupra, başca boiaua, şi-alături, pe-un blid, cârnaţii de casă, bine prăjiţi, pân'ce devin crocanţi. Şi acest blid, tot folcloric, căpătat tot de la cei mai numeroşi cititori ai cărţii mele, Unchiul Andi detectivu' şi nepoţii săi ostrogoţii.

D.H.: Ce credeţi că înseamnă pentru o familie convieţuirea cu un umorist?
V.M.: De-ar fi fost după mine, eu unul nu m-aş fi luat de bărbat. Chiar stau şi mă întreb, de multe ori, cum de mă suportă bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, de peste 55 de ani? De fapt, nimeni dintre noi doi nu ştie, care pe care-l iubeşte mai mult, de-atâta amar de vreme.

D.H.: În mare parte opera dumneavoastră se adresează tineretului, chiar şi o parte însemnată din traducerile pe care le-aţi făcut... S-ar zice că le-aţi ales - greşesc?
V.M.: De-aia! Fiindcă preţuiesc mereu tinereţea, la orice oră din zi si din noapte. Indiferent de vârstă...

D.H.: Din 1945 şi până în 1974, adică timp de trei decenii, n-aţi mai publicat nici o carte, cel puţin aşa rezultă din bibliografia pe care o am la îndemână. Există o explicaţie anume, sau aţi fost... dizident?
V.M.: Nu dizident, om de presă. Cotat ca unul din marchetorii de frunte ai publicisticii. Între timp, însă, n-am stat de pomană, ci mi-am adunat material documentar pentru următoarele patru decenii. Ceea ce nu-i de ici, de colo!

D.H.: Aţi scris şi aţi tradus mult şi, totuşi, numele dumneavoastră este pomenit puţin în istoria literaturii române. Îi datoraţi cuiva anume acest - să-i zicem - complot al tăcerii?
V.M.: Niciodată n-am fost „contemporan” cu vreun critic literar. Decât, rareori, în dicţionare. Sau, caz de excepţie, Gabriel Dimisianu consacrându-mi un capitol într-una din cărţile sale memorabile. Nenorocirea-i alta! Că prea m-am avut bine cu mai toţi criticii literari de vază.

D.H.: Pe la începuturile dumneavoastră literare, aţi dorit să semănaţi cu un autor oarecare? Altfel spus: aţi avut un idol?
V.M.: Idolul meu dintotdeauna, Vlad Muşatescu.

D.H.: V-au interesat şi v-au ajutat criticii literari?
V.M.: Enorm!

D.H.: Vă simţiţi responsabil sau, mai exact spus, vă simţiţi implicat foarte mult social?
V.M.: Păi, s-ar putea altfel? Ar însemna să scriu de pomană, pentru vânătoare de vânt...

D.H.: Aveţi o seamă de scriitori dragi, şi alţii care vă sunt indiferenţi sau chiar îi detestaţi?
V.M.: Mi-s dragi talentaţii, iar ceilalţi, mă rog, doar demni de o vagă simpatie. De-altminteri, niciodată n-aş fi în stare să detest un creator de frumos, sau vreun „faur aburit”, cum spunea Mihail Sadoveanu.

D.H.: Pe când o nouă carte semnată Vlad Muşatescu?
V.M.: În toamnă, la Editura Aius din Craiova, îmi va apare al cincilea tom din Memorii aproximative, intitulat Istorii literare mai puţin cunoscute. Iar la Iaşi, la Fundaţia Chemarea, reeditarea (cred că a treia), a romanului De-a bâza (din ciclul de romane umoristice, Jocurile detectivului Conan II), de-o da Dumnezeu, ca maestrul Traian Cepoiu, poetul şi pictorul editor de la Ceraşu - Prahova, să facă rost de finanturi, atunci va ieşi de sub tipar şi Râdeţi, vă rog, cinci minute!, o culegere antologică de schiţe umoristice.
Revenind însă la cele de mai sus, nici mie nu-mi vine să cred că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior... Cine mai scoate, astăzi, trei cărţi într-un an? Ceva nu-i normal aici!...

D.H.: Stimate maestre, vă mulţumesc, dar... mai e o întrebare: ce-aţi fi vrut să vă întreb şi v-ar fi plăcut să-mi răspundeţi?
V.M.: Mi-ar fi plăcut să-mi mai puneţi încă 62 de întrebări, fiindcă-mi place să tăifăsuiesc cu breasla.

D.H.: Deci, închei aici, dorindu-vă multă sănătate, putere de muncă, multe împliniri şi bucurii, alături de distinsa doamnă Penke...
V.M.: În finalul niciodată sfârşit, doresc din toată inima cititorilor mei sănătate, linişte şi pace, belşug în inimi şi în cămări! Motiv pentru care mă iscălesc mai jos,
Al. Conan II.

(Deva - Găgeni)

N.B. : Acest interviu a fost realizat cu puţină vreme înainte de trecerea în nefiinţă a celui care a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori umorişti români şi îmi aparţine în exclusivitate fiind, cred, ultimul interviu acordat de marele scriitor Vlad Muşatescu. (D. H.)

(Interviu apărut iniţial pe situl Observatorul, sit al românilor din Canada)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer