Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu et al


Alex Tocilescu

14.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alex Tocilescu
Eu et al

povestiri
Editura POLIROM, 2005



*****

Intro
Alex Tocilescu este născut la 25 noiembrie 1977, în Bucureşti. Este fiul regizorului Alexandru Tocilescu. Este stabilit în Germania, din 1989, unde a înfiinţat formaţia The Clock. Scrie poezie şi proză. A apărut cu poezie în mai multe publicaţii din ţară, printre care şi revista România literară. Volumul Eu et al. reprezintă debutul editorial al autorului.

Şeful de gară

Şeful de gară din Mohoreni încerca să dezlege o integramă foarte grea. Careul chiar era intitulat "Asta-i... grea!". În gură, omul ţinea o ţigară. Stătea în ghişeul de bilete, unde pusese şi radiatorul. În biroul lui, căldura s-ar fi evaporat într-o sutime de secundă, poate din cauza geamului care nu se închidea bine sau din cauză că încăperea era mult prea mare. Stătea deci în ghişeu, totuşi îi era frig. Aruncă o privire nămeţilor de zăpadă de pe peron, apoi alta ceasului de pe birou. 11:43. Continuă integrama. Avea 54 de ani, o casă, un televizor, părul gri, unsuros, obrajii supţi şi neraşi, dinţii galbeni, semăna cu Robert de Niro, dar nu ştia asta.
- Greu la cîntar, mormăi. În cinci, ia să vedem...

Nu găsi nici un cuvînt corespunzător în creierul obosit. În schimb, auzi nişte paşi. Cine putea fi? Gara avea doar trei angajaţi: pe el, şeful, o femeie de serviciu care avea liber şi fosta lui nevastă, care avea şi ea liber. Totuşi, paşii erau ai cuiva.
- Da? zise, fără să îşi ridice privirea.
- Bună ziua, răspunse o voce de femeie.

O privi. Era, de fapt, o fetişcană îmbujorată, cu zăpadă în păr, înfofolită într-o pufoaică, purtînd o căciulă colorată pe cap şi un fular mov la gît.
- Da? întrebă şeful de gară, deloc convins de acest cuvînt.
- Aş vrea un bilet pînă la Bucureşti, zise fata, scoţînd un portofel maro dintr-un buzunar.

Şeful de gară o privi mirat.
- Da..., spuse, Bucureşti...
- Da, confirmă fata.
- Păi, nu ştiu, domnişoară... Ninge, nu vedeţi?
- Şi ce, zise fata, speriată, nu mai circulă trenurile?
- Ştiu eu...
- Dar trebuie să ajung astăzi la Bucureşti! Neapărat!
- Hm...

Şeful de gară se hotărî să nu o întrebe ce căutase atunci la Mohoreni, unde niciodată nu puteai fi sigur că va trece vreun tren. Nu era curios din fire. Nu o întrebă nici ce treabă avea la Bucureşti. De fapt, nu zise nimic.
- Şi? întrebă fata, după cîteva secunde de linişte. Ce facem?
- Hm, mda, zise şeful de gară. Nu ştiu. Personalul 8421 ar trebui să sosească aici la 13:55, dar nu ştiu dacă circulă. Depinde, ştiţi; dacă ninge mai la nord, nu vine, probabil.
- Şi nu puteţi afla nimic mai exact?
- De fapt, pot, zise şeful de gară.

Ridică receptorul telefonului de pe birou şi îl duse la ureche.
- Dar n-am ton, spuse resemnat, punînd receptorul la loc în furcă. S-o fi rupt vreun cablu...

Fata scoase un telefon mobil din buzunar şi privi ecranul.
- Iar eu n-am semnal, zise. Ce căcat...
- Da, fu de acord şeful de gară. Îmi pare rău, nu pot face nimic pentru dumneavoastră. Zic să aşteptaţi totuşi trenul.
- Of, zise fata. Dar trebuie să ajung la Bucureşti. N-aveţi cumva o maşină?
- Nu. Şi chiar dacă aţi găsi pe cineva din sat să vă ducă, dacă nu merg trenurile, şi şoseaua este blocată, să ştiţi.
- Da, da, bine, vă mulţumesc oricum, bombăni fata şi ieşi pe peron. Şeful de gară o privi cum se uita în zare, tropăind ca să se încălzească. După o vreme, şeful de gară se plictisi şi se concentră asupra integramei.
* * *

Trecură aproape două zile şi nici un tren. Şeful de gară stătea în ghişeu, fata dormea pe o bancă în sala de aşteptare. Ninsoarea încetase. Era ora 8:01, o dimineaţă însorită. Probabil că în curînd va apărea şi personalul, gîndi şeful de gară. Dormise în ghişeu de cînd venise fata în gară. În prima zi se dusese pînă acasă să dea de mîncare la porc şi să îi aducă fetei o pătură. Gardul care înconjura cocina era rupt şi porcul dispăruse. Sau fugise, sau îl furase careva, îşi zisese şeful de gară. Oricum nu era prea ataşat de animal. Se întorsese la gară cu o plapumă. Fata îi mulţumise. Stătuseră apoi de vorbă, mult, mult de tot, două zile şi două nopţi. Adică fata vorbise, că el nu prea avea ce să povestească, şi nici nu îi făcea mare plăcere. Să asculte mai mergea, deşi fata nu zisese mai nimic interesant. O chema aşa-şi-aşa, avea 28 de ani, se născuse nu-ştiu-unde, lucra în Bucureşti, la o firmă care nu-ştiu-ce făcea, venise la Mohoreni în interes de serviciu, să vadă nişte terenuri şi nişte izvoare din apropiere, se simţea singură în capitală, dar niciodată nu avusese prea mulţi prieteni sau prietene, era speriată de viaţă şi se întreba de ce trăieşte aşa, singură, deşi avusese prieteni, băieţi, adică nu era..., nu, dar nimic serios, nu că ea ar fi fost lipsită de umor sau că n-ar fi vrut să se distreze, dar toţi..., serviciul îi plăcea, era ok, era bine plătită, dar viaţa ei nu avea nici un sens, nu ducea nicăieri, cîndva va avea patruzeci de ani, apoi cincizeci, şaizeci, şaptezeci, poate va fi mereu singură, cu o pisică sau un cîine, nişte relaţii superficiale, sau căsătorită cu vreun bărbat, vreun coleg de birou, şi s-ar plictisi alături de el, poate ar avea şi copii...

Şeful de gară o ascultase în tăcere, din cînd în cînd mai pusese cîte o întrebare: şi părinţii? De ce nu se muta înapoi în orăşelul în care se născuse? Ce făcea în timpul liber? Nu-i era frică, aşa singură în Bucureşti, cu toţi criminalii şi drogaţii ăia? Ce băieţi vedea?

Fata îi răspunsese la toate întrebările, vorbise cu atîta sinceritate despre tot, încît şeful de gară aproape se speriase. Cîte gînduri, visuri, sentimente, frici, dureri şi bucurii poate avea un om, îşi zisese. Aflase în două zile mai multe despre fată decît în doisprezece ani despre fosta nevastă. Nici nu îi trecuse vreodată prin cap că o femeie poate avea atîtea gînduri. Cu femeile din Mohoreni nu avusese nimic de-a face, iar bărbaţii vorbeau mult la beţie, dar vorbeau despre animale şi recoltă şi alcool şi case şi materiale de construcţie - şi mai ales unii despre alţii. Dar niciodată despre ei. Iar fata îi zisese pînă şi cît de tari îi sînt durerile menstruale! Şi mai cîte altele!

Sătul de gînduri, şeful de gară îşi turnă nişte cafea dintr-un termos şi ridică receptorul. Telefonul funcţiona din nou. Dădu telefon în oraş şi află că personalul plecase într-adevăr în urmă cu o oră. Avea să ajungă în Mohoreni în douăzeci de minute. Se duse la fată şi o zgîlţîi uşor.
- Nu dorm, zise ea. Mă gîndesc.
- Vine trenul, Domnişoară. În douăzeci de minute.
- Da?

Fata se ridică, dădu plapuma de o parte şi îşi trecu o mînă prin părul cam murdar. Apoi merse în toaleta gării să se spele. Şeful de gară împături plapuma şi o duse în ghişeu. Fata se întoarse, proaspătă, dar nu frumoasă. Avea un corp drăguţ şi o faţă ştearsă, searbădă. Trăsăturile ei păreau să nu existe. Ochii nu spuneau nimic.
- Vă mulţumesc mult pentru tot, zise fata în timp ce îşi punea pufoaica.
- N-aveţi pentru ce, răspunse şeful de gară.

Fata ieşi pe peron.
- La revedere, strigă.
- La revedere, strigă şi şeful de gară.

Se întoarse în ghişeu şi dădu pe gît cafeaua. Îşi aprinse o ţigară. Scoase revista cu integrame dintr-un sertar.
- Auziţi? zise fata.

Era în faţa ghişeului.
- Da?
- Nu mi-aţi dat bilet!
- Scuzaţi-mă. Am uitat.

Şeful de gară îi întinse un bilet. Mohoreni-Bucureşti Nord, scria pe el.
- Mersi, zise fata.
- Cu plăcere.

Fata mai zăbovi o vreme în faţa ghişeului. Părea că încearcă să îşi amintească ceva.
- De ce nu veniţi cu mine? zise în cele din urmă.
- Poftim? spuse uluit şeful de gară.
- Veniţi cu mine!

În depărtare se auzea şuieratul locomotivei. Şeful de gară chibzui cîteva secunde. Se gîndi la porcul dispărut. La fel putea să dispară şi el - că fugea sau era furat era totuna. Îşi luă un bilet şi ieşi din ghişeu. Trenul intră în gară scîrţîind.
- Vino, zise fata.

Îl luă de mînă şi ieşiră pe peron. Acolo, lîngă locomotivă, se afla, spre mirarea şefului de gară, fosta lui soţie, actualmente impiegata de mişcare a gării. Şeful de gară îi făcu cu mîna.
- Plec, strigă.
Femeia, îmbrăcată într-un costum bleumarin curat şi cu o vestă portocalie pe deasupra, îi făcu un semn cu paleta albă cu punct roşu pe care o ţinea în mînă. Şeful de gară şi fata se urcară în tren. Fosta soţie făcu alt semn cu paleta şi trenul se puse în mişcare.
* * *

Porcul molfăia un ghiocel la marginea pădurii. Privi dezinteresat la personalul 8421 care tocmai trecea prin faţa lui. Trenul era aproape gol. Într-un compartiment, o fată stătea sprijinită cu spatele de geam. Era goală, curul ei alb strălucea în lumina soarelui. Pe partea cealaltă a fetei, porcul îl recunoscu pe şeful de gară, care se împingea cumva în ea. Părea fericit. Porcul se bucură sincer pentru el; apoi, cînd zgomotul trenului se pierdu în vale, începu să caute alt ghiocel.

(19-20 august 2005)

Finala

Antrenorul privi la ceasul de pe tabela de marcaj. Era minutul 82 şi scorul 2-1 în meciul care, după toate probabilităţile, era cel mai important din viaţa lui, a jucătorilor echipei sale şi, de asemenea, din istoria clubului şi a oraşului. "Ar-mă-tu-ra - Ar-mă-tu-ra", scandau cele cîteva mii de suporteri care însoţiseră echipa în capitală, iar antrenorul îşi imagină că toată suflarea Zalăului era în acele momente alături de ei. Şi după cum decursese repriza a doua, oamenii aveau toate motivele să spere într-o victorie, chiar şi acum, cînd mai erau atît de puţine minute de joc.

La pauză scorul fusese 2-0 pentru Dinamo şi antrenorul urlase în cabină la jucători:
- Băi proştilor, credeţi că mai jucaţi vreodată în finala cupei? Voi nu vă daţi seama că este o şansă unică, unică să intraţi în istorie? Bă, cum vreţi voi să vă întoarceţi acasă şi să vă priviţi suporterii în ochi dacă jucaţi în continuare aşa, ca nişte mămăligi? Vreau să ieşiţi acum pe teren şi să îi spulberaţi pe ăia, să-i faceţi varză, să jucaţi cu suflet, bă, cum aţi jucat în semifinală cu Steaua! M-aţi înţeles, băi? Hai, la treabă! Mîncaţi-i de vii!

Şi cuvintele avuseseră efectul scontat: în minutul 50, Tudor Marcel înscrisese cu capul după o centrare a lui Iorga de pe partea stîngă, şi de-atunci Armătura dominase meciul, creînd o sumedenie de ocazii de gol, dar atacanţii fuseseră incapabili să finalizeze. Antrenorul tocmai se întrebă ce mai putea face cînd de pe bancă îl strigă cineva:
- Nea Biţu, Nea Biţu, bagă-mă pe mine, că le dau două goluri, să mor eu, a visat mama azi-noapte că intru şi dau două goluri, bagă-mă pe mine, Nea Biţu!

Cel care vorbise astfel era un puşti de optsprezece ani, Daniel Ciuleasa, atacant central de felul lui. Jucase opt meciuri în Divizia B, dintre care în patru fusese titular. Antrenorul îl considera un mare talent, dar încă prea tînăr, prea neexperimentat, prea grăbit, prea nesigur. În alte condiţii nu l-ar fi băgat, miza era prea mare, dar visase şi el în noaptea dinaintea meciului că puştiul înscrisese două goluri. Antrenorul nu credea în vise, dar cu atît mai puţin credea în coincidenţe.
- Bine, măi Dane, zise, asta şi voiam să fac. Hai, încheie-ţi şireturile şi treci încoa\'.

Avea de gînd să-l scoată pe Marinescu, fundaşul stînga, şi să joace cu trei fundaşi în linie. Ceea ce şi făcu.

Lui Vlad Buruiană, antrenorul dinamovist, nu-i plăcu deloc mişcarea lui Nea Biţu. Şi el visase că Ciuleasa înscrisese două goluri şi fusese uşurat să-l vadă pe banca de rezerve. Dar acum...
- Mihnea, strigă.

Mihnea era mijlocaşul defensiv de la Dinamo, un haidamac lipsit de umor şi tehnică, dar bun la marcaj.
- Mihnea, Mihnea, strigă din nou Buruiană, reuşind în cele din urmă să se facă auzit. Mihnea, ţine-l pe ăsta care intră acum, să-i stai în călcîie, ăsta, paişpele, zise arătînd către Ciuleasa, care tocmai îi prezenta crampoanele tuşierului.

Dar Mihnea avusese şi el acelaşi vis - şi nu avea nici un chef să fie el vinovat dacă, Doamne fereşte, visul avea să se adeverească.
- Da\' de ce eu? Pune-l pe Castană, urlă.
- O pun pe mă-ta! E omul tău! Să nu-ţi scape cumva, că ăla ai fost!

Mihnea bombăni ceva ce antrenorul nu auzi, ceva de rău, dar se conformă.

Însă nici măcar marcajul la om nu-i mai ajută pe dinamovişti. Intrarea lui Ciuleasa îi însufleţi şi mai şi pe cei de la Armătura şi tăie definitiv aripile şi-aşa pleoştite ale dinamoviştilor. Zalăuanii jucau cam ca Real Madrid în zilele bune şi, deşi dinamoviştii se apărau cu chiu cu vai, golul egalizator plutea ameninţător şi iminent deasupra porţii lor.

Cauza principală a acestei stări era, desigur, faptul că nu numai Ciuleasa, Nea Biţu, Buruiană şi Mihnea avuseseră acelaşi vis, ci mai toţi jucătorii de pe teren. Presentimentul înfrîngerii îi adusese pe jucătorii dinamovişti în pragul disperării. Nimeni nu mai făcea nimic inteligent, mingile erau şutate în bălării sau te miri unde, în timp ce adversarii atacau din ce în ce mai frumos, mai dezlănţuit, încît părea un miracol că nu egalaseră încă la cinci minute după introducerea lui Ciuleasa în joc.

Deci mai sînt trei minute, îşi zise Vlădeanu, vîrf de atac şi vedeta dinamoviştilor. Mai sînt trei minute, şi uite-i pe proştii ăştia cum joacă, mai rău decît nişte muieri. Au picioare de cîrpă, să-mi bag pula în mama lor de boi. De cînd a intrat căcăciosul ăsta nu se mai leagă nimic, maimuţoii dracu\'. Futu-i...

Vlădeanu era singurul care nu visase nimic în noaptea dinainte. Asta pentru că nici nu-i trecuse prin cap să se culce. Se dusese cu nişte prieteni şi nişte gagici la restaurant, apoi la discotecă, la un bar, terminaseră petrecerea pe la şase dimineaţa cu o cafea pe malul Herăstrăului, după care Vlădeanu se cărase acasă cu o gagică, se distrase cu ea şi mersese la club.
- Dar ai meci, frate, îi zisese un prieten în discotecă. Nu te mai culci?
- Ce meci, bă? răspunsese Vlădeanu. Pe ăia îi bat şi în somn, de unul singur, bă. Cine-i Armătura Zalău? Unde, pula mea, e Zalăul ăsta? Le dau trei goluri pe minut dacă vreau, bă, îi bag în mă-sa, hai noroc...

Dar acum, pe teren, era destul de amărît. Ceva nu era în regulă cu echipa lui, ştia atîta lucru. Şi din cauza cui? Un mucos nenorocit, o haimana, o caricatură de fotbalist.
- Bă, Mihnea, bă, ce căcat joci, bă, că te rup, ţine-l pe Căciuleasa ăla de pulă dacă trebuie, da\' vezi că... îi zise sărmanului mijlocaş, care dădu din umeri neputincios şi scoase mingea fără vreun motiv anume în corner.
- Mă-ta! urlă Vlădeanu.

Îl căută din priviri pe Ciuleasa, care stătea la vreo douăzeci de metri de poartă, aşteptînd lovitura de colţ. Vlădeanu se îndreptă înspre el. Un zalăuan bătu cornerul, o minge înaltă-înaltă, care se îndrepta fix către Ciuleasa. Puştiul o anticipă bine şi se pregăti să şuteze din voleu. Vlădeanu zîmbi. Da, zîmbi, şi în acelaşi timp ridică piciorul. Ţinu talpa perpendicular cu gazonul, aşteptînd. Şi într-adevăr, voleul lui Ciuleasa se opri în crampoanele lui. Se opri şi se rupse, desigur, fără să mai atingă mingea, care zbură printre ei, nu mai conta unde. Vlădeanu auzi osul trosnind, văzu omul căzînd fulgerat la pămînt, îl văzu pe arbitru venind înspre el, văzu un cartonaş roşu pe care îl întîmpină cu prefăcută mirare, văzu doi tipi cu o targă care îl scoteau pe Ciuleasa de pe gazon. Se luă după ei, îmbrîncit de cîţiva adversari, apărat de cîţiva coechipieri. Cînd ajunse lîngă banca de rezerve, antrenorul îl bătu pe umăr.
- Bravo, băi Vlădene, îi zise. Mersi mult.
- Da, hm, păi, nu? zise Vlădeanu şi se îndreptă către vestiare în aplauzele publicului, scărpinîndu-se gînditor la coaie.

(19-20 august 2005)

Takamura!

Muzica: Bob Marley - Natty Dread, The Clash - London Calling

Desigur, cînd sînt 38 de grade la umbră, oamenii devin molateci, ca nişte meduze. Se topesc, se mişcă încet, vorbesc aiurea, clipesc rar, au gurile uscate şi poartă pălărioare imbecile. Şi, desigur, vara, în Bucureşti, se întîmplă destul de des ca termometrul să atingă o asemenea temperatură. Atunci, oamenii se ascund pe terase sub umbrele albastre, beau cola şi bere şi stau de vorbă, îşi fac cu ochiul, se uită sub fustele femeilor.

Povestea chiar începe într-o asemenea zi toropitoare, în piaţa Buzeşti. La McDonalds-ul de vizavi de clinica Polizu, băieţi şi fete şi femei şi bărbaţi stăteau sub numitele umbreluţe, roşii în acest caz, şi se delectau cu un hamburger, un Sprite. Printre ei era şi mama lui Liviu Ciotecă, un copil de patru ani, blond şi dulce ca un îngeraş.

Copilul părăsise incinta localului şi se juca pe şinele de tramvai cu un trenuleţ, făcînd din gură "ciu-ciu" şi "puf-puf". Maică-sa sporovăia cu o cunoscută, asigurîndu-se din cînd în cînd că Liviu nu era ameninţat de nici un pericol. La un moment dat, femeia înregistră cu nonşalanţă tramvaiul care se vedea undeva, departe, prin Piaţa Victoriei.
- Liviu, vino-ncoa că vine tramvaiul, răcni.

Apoi, socotind că îşi făcuse datoria de mamă, îşi continuă povestea despre o colegă de birou care cumpărase un parfum de Dior şi nu-i plăcuse, iar cînd încercase să-l dea înapoi, vînzătoarea zisese...

Tramvaiul se apropia încet-încet. Alertată de alţi consumatori de pe terasă, mama îşi strigă din nou odrasla.
- Mă joc, răspunse Liviu, adîncit în călătoria pe care micul lui tren o făcea înspre cine ştie unde.
- Pleacă de-acolo, bă puştiule, zise un student la filosofie.
- Vezi că vine tramvaiul şi te calcă, urlă un bătrîn.
- Aoleu, fugi! strigă o femeie cu două pungi de plastic.

Dar Liviu îşi vedea liniştit de treabă.
- O să-l omoare!
- Salvaţi-l!
- Cineva să cheme pompierii!

Aşa vociferau cei prezenţi la scena ce promitea să devină dramatică sau chiar tragică. Fiecare îşi dădea cu părerea şi toţi erau de acord că şansele copilului în faţa tramvaiului erau, cel mai probabil, nule.

Dar în timp ce patruzeci şi două de priviri oripilate aşteptau cu nerăbdare deznodămîntul care se anunţa scîrbos şi educativ, o a patruzeci şi treia privire oripilată se întoarse din întîmplare în direcţia opusă şi încremeni.

Acolo, la orizontul dinspre Piaţa Matache, se vedea un mic punct negru care creştea vertiginos.
- Priviţi! strigă proprietarul privirii.

Ceilalţi optzeci şi patru de ochi se uitară într-acolo. Şi văzură un punct care creştea şi creştea.
- Un şobolan! exclamă careva.
- O pisică! zise următorul
- Un cîine! susţinu un al treilea.
- O maimuţă!
- Ba nu! Un om!
- Un japonez!

Cel care rostise aceste două cuvinte avea, se vede, ochii destul de buni sau purta ochelari. Căci, într-adevăr, punctul care se afla acum la mai puţin de treizeci de metri de copil era un japonez. Un japonez minunat, un japonez perfect din toate punctele de vedere: un metru şaptezeci şi patru înălţime, păr negru, ochi negri, trăsături fine, buze subţiri, mintea ascuţită.

Şi foarte rapid. Se apropia cu o viteză colosală şi o intenţie vădită: să salveze copilul. Lumea, percepînd planul japonezului, începu să-l încurajeze: Hai, bagă, mai repede, mai repede, fugi moşule, fugi etc. Vatmanul, dîndu-şi şi el seama ce se întîmpla, acceleră, claxonînd în acelaşi timp. Scoase capul pe geam şi urlă:
- Luaţi copilul de pe şine! La o parte!

Spectatorii priveau fermecaţi, realizînd că văd un film care, spre deosebire de cele din cinematograf cu o acţiune similară şi Stallone sau Van Damme în rolul principal, se putea termina şi rău. Se uitau ba la tramvai, ba la japonez; cînd se uitau la tramvai, li se părea mai aproape decît japonezul; cînd se uitau la japonez, li se părea mai aproape decît tramvaiul. Nimeni nu se mai încumeta să respire, ca să nu tulbure echilibrul sălbatic dintre cei doi concurenţi.

În cele din urmă, cînd tramvaiul părea să ia un avantaj decisiv, japonezul schimbă viteza, trecînd într-a cincea, şi, cu un sprint fulminant şi o acceleraţie nebănuită, reuşi să smulgă copilul de pe şine şi să sară din faţa tramvaiului. Vatmanul înjură şi încetini. Publicul izbucni din obişnuinţă în aplauze şi urale prelungite. Japonezul depuse copilul în braţele mamei sale.
- Mersi mult, spuse aceasta.
- Cu plăcere, zise japonezul, ştergîndu-şi doi stropi de sudoare de pe frunte.
- Bravo, moşule, zise studentul la filosofie bătîndu-l pe spate.

Acestea fiind zise, japonezul se înclină politicos şi îşi văzu mai departe de drum, luînd-o pe Cuza în jos sau în sus, nu are importanţă, strada neavînd oricum nici o pantă.
* * *

Fiind o vară fără mondiale şi cu divizia A în pauză, ziarele aveau mult spaţiu liber - şi o parte din el fu alocat întîmplării povestite mai sus. Poate că oamenii au fi uitat-o repede (evenimente mai importante aveau să se întîmple în următoarele zile: un magnat arestat, o prezentatoare de ştiri care avea să recunoască - revelaţie! - că avusese o mică experienţă sexuală cu o altă femeie), dacă japonezul nu ar fi apărut din nou pe scena lîncezindă a Bucureştilor...

Pe Magheru, cam vizavi de blocul cu Scala, o firmă montase cîndva o schelă. Ideea era că blocul de care stătea rezemată era gri-tărcat, urît şi murdar, şi trebuia renovat pe dinafară. Fiind vară, muncitorii dispăruseră la mare sau la ţară, şi schela stătea părăsită şi tristă, încurcînd circulaţia, ocupînd valoroase locuri de parcare. Ei bine, în dreptul acestei schele se adunase un număr mare de oameni, care se uitau la ea şi îşi dădeau cu părerea.
- O să cadă, ziceau unii.
- Da, dar nu astăzi, afirmau alţii.
- Poate n-o să cadă, spuneau unii mai optimişti.

Dar ce se întîmplase?

Ca de obicei, schela fusese prinsă de asfalt cu un şurub. Unul singur. Iar şurubul începuse să se deşurubeze. De fiecare dată cînd un camion sau autobuz trecea prin apropierea schelei, şurubul se mai ridica cu cîteva sutimi de milimetru. Nişte pietoni remarcaseră tărăşenia şi începuseră să îşi dea cu părerea despre ce se va întîmpla. Majoritatea erau de părere că, în mai puţin de două ore, schela se va prăbuşi pe Magheru, îngropînd sub ea cîteva maşini şi probabil şi nişte oameni. Iar acum oamenii aşteptau deznodămîntul privind la ceasuri, bînd beri reci cumpărate de la ghereta de la colţ. Un poliţist se strecură prin mulţime.
- Ce faceţi aici? se răsti la mulţimea care privea şurubul. Circulaţi, circulaţi!

I se explică cum stă treaba, că şurubul se deşurubase etc.
- Mai ţine patru-cinci ore, zise. Am mai văzut aşa ceva. Iar dacă nu cade pînă pe la opt seara, poate va ţine chiar pînă mîine, că noaptea autobuzele trec mai rar, iar camioanele deloc.

Spectatorii se întristară. Nu aveau chef să aştepte pînă a doua zi doar ca să vadă cum cade schela. Totuşi rămaseră. Schela se clătina în adierea vîntului.
- O să fie groaznic, presupuse cineva.
- Da, oribil, zise altul.
- Săracii oameni...
- Dar dacă o să cadă peste noi?
- Auăleu... Ce oroare....

Aşa vorbea lumea, şi ar mai fi vorbit mult, dacă nu ar fi apărut, venind dinspre Piaţa Universităţii, însuşi japonezul. Mergea grăbit şi încruntat, cu o şurubelniţă în mînă. Se strecură printre oameni fără să-i atingă şi începu să strîngă şurubul. Treaba îi luă patruzeci de secunde, timp în care oamenii îl priveau cu gura căscată.
- Extraordinar! exclamă cineva.
- Aşa sînt japonezii ăştia, domne, zise poliţistul, care era evident o autoritate în orice. |ştia dacă îşi pun ceva în cap, păi, aia fac, domne. Maşini, videouri, totul. Îţi zic, oameni mai harnici şi mai hotărîţi ca ăştia nu există, domne, pur şi simplu nu există, nici măcar nemţii...
- Da, comentă altcineva, sînt tari, da\' ce viaţă nasoală duc... muncesc toată ziua, şi în pauza de masă muncesc. Nu ştiu să se distreze, şi atunci... la ce bun toată priceperea şi seriozitatea lor, dacă nu se distrează niciodată?
- Mhm, spuse un tip palid şi transpirat, da\' sînt tari, nene, tari... Aşa dîrzenie nu mai vezi la alte popoare...

Între timp, japonezul terminase de înşurubat şurubul. Poliţistul se îndreptă către el.
- Bravo, domne, zise. Ai făcut treabă bună, nu glumă.
- Mersi, spuse japonezul.
- Dar... îmi permiţi să te întreb ceva?
- Desigur.
- Păi... de ce ai strîns şurubul?
- Ca să nu cadă schela, răspunse japonezul serios.
- Fantastic, ce idee... poliţistul privi schela gînditor.

De undeva se ivi şi un reporter de la un cotidian important. Făcu repede o poză japonezului şi una şurubului, după care îl luă pe japonez la întrebări: că cine e, ce face, de ce, cum i-a venit ideea să strîngă şurubul etc. Din răspunsurile japonezului reieşi că îl chema Kosei Takamura, avea 36 de ani, lucra la o bancă japoneză care tocmai intrase pe piaţă în România, îi plăcea ţara şi învăţase limba în două săptămîni.
- Nu eşti cumva ăla care a salvat alaltăieri un copil de pe şina de tramvai?
- Da, eu sînt, recunoscu Takamura.
- Dar eşti un erou, omule! zise reporterul.
- Ei, erou, zise Takamura înroşindu-se la faţă. Aiurea, sînt un om ca toţi...

Observînd că rămăsese singur, decise să nu mai termine propoziţia. Mulţimea plecase la treburile ei şi reporterul la cîrciumă, să scrie articolul.
* * *

Care articol apăru într-adevăr în ediţia din ziua următoare şi fu citit de multă lume, dat fiind că pe prima pagina a ziarului era o poză cu o tînără interpretă de muzică uşoară surprinsă făcînd sex oral cu un fotbalist.

Cum cititorii apreciară gesturile generoase ale lui Takamura, ziarul, şi în curînd întreaga presă, continuă să relateze din ce în ce mai pe larg miracolele înfăptuite aproape zilnic de japonez. De exemplu:
-închisese robinetul din bucătăria unui orfelinat, salvînd astfel de la înec 26 de copii;
-gonise cinci cîini vagabonzi care încolţiseră o domnişoară în Cişmigiu;
-desfundase burlanul unei şcoli, drept care acoperişul acesteia nu se mai prăbuşi, îngreunat de apă, peste cei 209 elevi aflaţi la ore;
-înşurubase un bec de 40 de waţi în beciul doamnei Vrînceanu;
-împinsese o Dacie 1310 rămasă în pană în intersecţia Calea Victoriei cu Bulevardul Dacia, salvînd vieţile celor patru persoane aflate în maşină;
-turnase conţinutul unei cutii de Cola peste focul care mocnea într-un coş de gunoi din staţia de metrou Eroilor;
-făcuse nenumărate alte fapte de vitejie.

Relatările despre isprăvile lui Takamura apărură pe tot parcursul verii şi, deşi o parte a presei susţinea că Takamura este fie spion ungur, fie evreu, fie francmason, sau chiar toate trei la un loc, populaţia îl adora. Oamenii îi dădeau bineţe cînd îl vedeau trecînd grăbit pe stradă cu o foarfecă, lopată sau sfoară în mînă, iar el le răspundea la salut bine-crescut, înclinînd uşor capul.

Ciudat era numai contrastul dintre abundenţa de detalii cu care ziarele îi descriau faptele ("O ultimă picătură de apă se prelinse din robinetul acum închis. Takamura se şterse de sudoare şi, mîngîind un orfan pe cap, porni înspre casă") şi informaţiile aproape inexistente despre viaţa să privată. Nu se ştia nici unde locuieşte, nici dacă este căsătorit sau are o prietenă, nici cine îi sînt prietenii, nici dacă îi place să tragă la măsea... nu se ştia mai nimic despre el.

Totuşi, pentru bucureşteni Takamura era un adevărat Superman, un Erou, un Salvator; Takamura le ridica moralul şi nivelul de trai văzînd cu ochii.

Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă, după cum se ştie.
* * *

Era prima zi din septembrie, o zi atît de caldă încît era duminică. Ciorchini de oameni se adunaseră pe balcoane să prindă o gură cît de mică de aer. În spatele unui bloc de pe bulevardul Nicolae Titulescu, cîţiva puşti mai curajoşi încercaseră să joace nişte fotbal, dar soarele îi alungase sub un copac, unde mîncau îngheţată de vanilie şi se strîmbau la o bătrînă care ieşise să-şi plimbe canişul. Un duduit infernal se apropia de ei, iar copiii, privind miraţi înspre capătul străzii, văzură un buldozer portocaliu, gigantic, înaintînd încet. Era condus de Takamura, acesta fiind îmbrăcat ca de obicei într-un costum gri-deschis, o cămaşă albă, cravată roşie cu raţe portocalii pe ea şi pantofi negri, curaţi ca lacrima. Opri buldozerul în mijlocul străzii. Copiii îl strigară:
- Ce faci, nene Takamura?
- Uite, voi sparge strada ca să repar nişte cabluri, răspunse japonezul preocupat.

Mulţumiţi de explicaţie, copiii dădură din cap că bine şi plecară să mai cumpere nişte îngheţate. Patru-cinci capete se aplecară curioase din balcoane. Takamura îşi începu munca: încercui spaţiul în care urma să lucreze cu opt stîlpi de metal de care legă o panglică lungă de plastic, sparse asfaltul cu cupa buldozerului, scoase cîteva zeci de metri cubi de pămînt şi pietriş, opri buldozerul, coborî din el şi începu să dea tîrcoale găurii pe care o făcuse.
- Spor la treabă, îi ură o gospodină pe fereastra bucătăriei.
- Mersi la fel, doamnă, zise Takamura.

Începu să măsoare ceva, cercetînd o carte şi alte cîteva hîrtii pe care le scosese dintr-o servietă. Tocmai luase nişte hotărîri importante în privinţa a ceea ce avea de făcut şi îşi suflecase mînecile, cînd fu interpelat de un individ care îl privise de o bună bucată de vreme aşezat pe o treaptă de bloc. Bărbatul părea să aibă în jur de cincizeci de ani şi purta o pereche de pantaloni cafenii, o cămaşă albastră cu mînecă scurtă şi pete de sudoare la subraţ şi nişte şlapi Adidas în picioare. Avea o faţă stranie: trăsăturile păreau să fi fost şterse cu guma şi apoi redesenate aiurea cu un creion chimic şi două carioca, astfel încît tot echilibrul liniilor şi culorilor era cumva anapoda, suprarealist.
- Alo! Ce faceţi acolo? se răsti omul descris aici la Takamura. Ce faceţi acolo? Hă?
- Încerc să repar..., începu Takamura.

Dar fu întrerupt de vocea ascuţită ca un trident a bărbatului:
- Nu e voie, domne, nu e voie! Eu sînt Inspectorul Municipal Octavian Vişină şi vă spun că nu e voie! Ieşiţi din groapa aia imediat!
- Dar, încercă japonezul să explice, dacă nu branşez cablul ăsta electric care trece pe-aici la generatorul cu şase bobine, cablul se va topi pe o distanţă de şaptezeci şi şapte de metri şi tot cartierul nu va mai avea curent electric timp de cel puţin două săptămîni, atît ţine repararea cablului dacă este deteriorat...
- Nu mă interesează, domne! urlă Vişină, roşu la faţă. Nu e treaba dumitale! Eu sînt Inspector Municipal, înţelegi?
- Sigur, sigur, bîigui Takamura, dar... vă spun, cablul trebuie reparat urgent, dacă nu... e simplu, vedeţi, trebuie doar să...
- Nu înţelegi, domne? răcni Vişină. As-ta-nu-es-te-trea-ba-du-mi-ta-le! E treaba oraşului! Dacă se strică, se strică! Facem licitaţie, alegem o firmă bună, cu meseriaşi cu experienţă, profesionişti! N-avem nevoie de ajutorul dumitale! Ne descurcăm şi singuri!
- Dar vreau doar să ajut...

Vişină era în pragul apoplexiei.
- Domne, cară-te de aici! urlă. Şi astupă dracu\' gaura aia! Pleacă! Huo!
- Dar lasă-l, domnule, să-şi vadă de treabă, nu ne vrea decît binele, se băgă în discuţie un domn de la etajul unu.
- Ce te bagi, bă? răcni Vişină. Ce te bagi? Sînt Inspector Municipal, vrei să-ţi dau amendă? Hă? Vrei amendă?
- Nu. Zise speriat omul de la balcon.
- Atunci? Vă dau la toţi amendă, jur, la toţi care se bagă vă dau amendă! E împotriva legii! Şi tu închide groapa! Mă auzi!?

Takamura dădu trist din umeri, se urcă în buldozer şi împinse grămada de pămînt peste cablurile fierbinţi. Apoi turnă beton, îl netezi cu un aparat sofisticat, japonez, şi îl uscă cu un foen. Vişină privi aceste acţiuni cu ură şi duşmănie.
- Mama voastră de străini, zise cînd Takamura termină de uscat betonul, vă băgaţi cu toţii nasul în ţara noastră... de parcă nu ne-am descurca şi singuri, aşa cum ne-am descurcat pînă acum...

Mîhnit, Takamura porni cu buldozerul înspre sediul firmei de la care îl închiriase. Vişină rînji triumfător şi îşi aprinse un Carpaţi.
- Şi dacă te mai prind că îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, te bag în puşcărie! urlă în urma japonezului. Mă auzi? Te bag în puşcărie!!!

În acel moment se produse pana de curent.
* * *

Pe aeroportul Otopeni se adunase un puhoi de lume, de parcă naţionala de fotbal s-ar fi întors triumfătoare din Macedonia sau chiar Islanda. De fapt, oamenii veniseră să-l petreacă pe Takamura, care decisese, în urma eşecului înregistrat în faţa lui Vişină, să se întoarcă pe meleagurile lui natale, unde nimeni nu-i căuta nod în papură sau îi punea beţe în roate.
- Rămîi, nene Takamura, rămîi, se rugau fanii lui de el. Nu poţi să ne laşi singuri! Avem nevoie de tine, de ajutorul tău!

Dar Takamura era de neînduplecat. Se îndreptă cu paşi siguri şi amărîţi spre check-in. Nu auzea cuvintele oamenilor, pentru că în urechi avea nişte căşti Sony. Asculta The Clash la walkman. Primi tichetul de îmbarcare de la o duduie zîmbitoare şi se îndreptă spre controlul de paşapoarte. Dar se opri brusc din mers, îşi smulse căştile din urechi şi privi la mulţimea tristă care îl condusese pe acest ultim drum din România. Părea că vrea să spună ceva, să explice de ce pleacă. Suporterii tăcură.
- Oameni buni, mersi că aţi venit aici, zise Takamura, cu o voce uscată de tristeţe. Vă mulţumesc mult pentru tot ce-aţi făcut pentru mine. Aţi fost minunaţi. Dar... în cele din urmă a trebuit să mă dau bătut. Pentru că aici...

Takamura lupta cu lacrimile.
- Aici, continuă, aici...

Avea ochii umezi şi privirea pierdută.
- Aici, repetă, aici este aşa. Este aşa, şi îmi pare rău, pentru că aş fi vrut să... am încercat... aveţi o ţară minunată şi ar fi păcat... este păcat să...

Takamura izbucni în plîns.
- Dacă aţi putea măcar o dată să... să încercaţi şi voi... nu este greu... dacă nu, atunci totul se duce... of... dracului... nu înţeleg, îmi pare rău, dar nu pot să înţeleg... măcar un deget dacă... la noi, dacă se dărîmă un oraş, îl reconstruim... în cinci luni, împreună... Şi voi... ce păcat... ce păcat... jur, am vrut... am încercat... de-aia nu vă înţeleg... eu am încercat...

Hohotind, Takamura trecu de controlul din paşapoarte şi se pierdu undeva în depărtare. Cei care îi ascultaseră cuvîntarea dădură din umeri.
- Un om simpatic, dar ce ciudat e! remarcă un tînăr bronzat, cu un tricou al naţionalei pe corp.
- Da, chiar ciudat, îi dădu dreptate o fată. Păcat că era aşa emoţionat, n-am înţeles nimic din ce a zis...
- Nici eu, recunoscu tînărul, măsurînd-o pe fată din cap pînă-n picioare.

Apoi, plăcut impresionat de cele văzute, o invită la o cola.
- Cu plăcere, zise fata, dezvelind, cu un zîmbet sublim, o dantură perfectă.

Şi uitînd instantaneu că Takamura existase vreodată.

(27 mai-1 iunie 2005)

2 Mai

Muzica: David Bowie - Wood Jackson

Sînt în 2 Mai şi am 16 ani. E noapte. Sînt pe plaja de la nudişti, mai precis în dreptul unui bar oribil, parcă născut dintr-un cîntec al lui Tom Waits. Luminile emanate de bar sînt galbene, de parcă urina unei fantome s-ar fi răspîndit în aer. Din bar se aude muzică: Doors sau Phoenix sau Hendrix sau Dylan, ce contează? Sînt singur. Pînă de curînd a mai fost un tip cu mine, dar a dispărut cu o fată într-un cort, lăsîndu-mă cu o sticlă de Cabernet şi un pachet de Rothmans. Dacă aştept, poate vine altcineva cu care să împart vinul şi ţigările. Stau cu spatele la bar şi privesc întunericul care reprezintă sau înlocuieşte marea. Se aud valuri.

Din bar iese cineva şi se apropie de mine. Nu ştiu cine este, văd doar o umbră crescînd. Aud paşi pe pietriş. Nu mă întorc.

Mai înainte am băut cu cineva, cu cel care a plecat, o altă sticlă de vin, dar nu sînt pilit. Nici măcar bine-dispus. Doar puţin trist, puţin resemnat.

Persoana care s-a apropiat de mine îmi pune o mînă pe umăr.
- Salut, mormăi eu fără să o privesc.
- Bună, zice.

Voce de fată, deci este o fată, deci îmi ridic privirea din întuneric şi mă uit la ea. Blondă, sau poate lumina o face aşa, părul lung, nespălat, trăsături frumoase. Are şi un corp, dar nu se vede, fiind ascuns într-o fustă largă din material moale. Poartă un fel de tricou şi o geacă de jeans.
- Ai un foc? întreabă.

Scot un Zippo din buzunarul din faţă dreapta de la pantaloni şi i-l întind. Îşi aprinde o ţigară ţinînd o mînă în dreptul brichetei. Focul o face mai frumoasă. Închide bricheta - redevenind doar drăguţă - şi mi-o dă înapoi.
- Mersi, spune. Se uită la sticlă.
- Stai jos, îi zic. Vrei?

Îi întind Cabernetul. Se aşază în stînga mea, ia sticla şi bea o gură.
- Alex, mă prezint.
- Delia, zice ea.

Îmi aprind şi eu o ţigară. Beau vin.
- Deci Delia? întreb.
- Deci ce?
- Deci.
- Da, deci. Deci Delia.
- Da, zic.

Şi ce să mai zic? Poate să încep o conversaţie?
- Stai la cort? întreb.
- Nu, la gazdă.
- Singură aici?
- Cu o prietenă, dar... nu ştiu unde e, s-a dus cu un tip pe dig, şi în bar era cam mult fum şi cam multă lume şi cam proastă, şi...
- Deci...
- Exact.
- Foarte bine, spun. O să bem sticla asta de vin. O să fumăm. O să ne amuzăm.
- Da. Tu? Singur?
- Acum, da. Undeva, acolo, e un prieten, am zis arătînd cu mîna teoretic înspre un pîlc de corturi. E cu altcineva.
- Sîntem deci în situaţii identice.
- Deci.
- Exact.

Tăcem. Mă uit la stele, sînt sus, pe cer. E senin. Se aud valuri.
- Atunci vorbeşte-mi despre tine, zice Delia.
- Da. Eu.

Fac o pauză.
- Eu.
- Tu.
- Eu.

Mai fac o pauză. Continui.
- Sînt un imbecil, zic. Dar, desigur, un imbecil foarte inteligent, sau viceversa. Mai curînd inteligent decît imbecil, probabil. Sînt în sat de douăzeci de zile, timp în care nu am făcut nimic şi nu s-a întîmplat nimic. Am făcut baie, m-am bronzat, am băut, am jucat canastă. Ştii canastă?
- Nu.
- Nu face nimic. Am jucat canastă. Am fost de două ori în Mangalia şi o dată în Vamă. Sînt cu familia şi prietenii, care acum sînt în staţiuni sau poate s-au întors şi s-au apucat să joace canastă. O să mai stau încă zece zile şi nu se va întîmpla în continuare nimic. Totuşi, mă simt bine. Pe de altă parte, nu. Mă gîndesc că e bine să ai şaptişpe ani şi să bei vin pe plajă, în 2 Mai. Pe de altă parte, mă gîndesc că nu ştiu ce se va întîmpla mai departe cu mine. Poate că voi face asta în fiecare an, să vin aici, să stau, să beau. Poate nu mă voi schimba niciodată. Poate că viitorul nu-mi rezervă nimic. Poate că asta merit, pentru că nu am riscat niciodată nimic, şi nici nu am de gînd să risc ceva vreodată. Poate că voi deveni un personaj, acel "Eu" din romanele lui Puşi Dinulescu, sensibil şi imbecil şi gîndind mereu aceleaşi gînduri. Poate că nu voi înţelege niciodată mai mult decît înţeleg acum, şi recunosc că nu înţeleg prea multe. Poate că nu voi scăpa niciodată de senzaţia că mereu, în toate, este vorba despre sex. De exemplu acum, în acest monolog.
- Vrei să spui că îmi zici toate astea ca să te culci cu mine? întreabă Delia.
- Nu. Îţi spun toate astea pentru că asta simt. Dar poate că simt şi gîndesc lucrurile astea pentru că vreau să mă culc cu tine.
- Adică vrei...?
- Da. Cred că da. Sau, adică, nu ştiu. Sînt cumva confuz. Decide tu.

Delia dă din cap că da (da, ce?) şi se ridică. Coboară pe plajă cu sticla de vin în mînă. O urmez. Se opreşte în spaţiul îngust dintre corturi şi apă.
- N-ai un cort, zice.
- N-am.

Ne întindem pe nisip. Este rece, dar plăcut. Cu dezinvoltura unui cuplu care este împreună de mult, ne îmbrăţişăm, ne sărutăm, ne mîngîiem. Frumos. Mă simt liber. Dintr-un cort se aud rîsete şi alte zgomote. Alţii care fac ce facem noi, deduc. Simt corpul Deliei alunecînd în jos, mîinile ei îmi descheie pantalonii.
- Nu, zic, trăgînd-o cu grijă în sus.
- Nu? se miră ea.
- Nu.

Nu întreabă ce, şi nici de ce, ceea ce mă bucură. Îi simt corpul cald, tare, o mîngîi dezinvolt pe sîni, prin tricou. O ating şi în alte locuri, o fac să tremure, să geamă, să respire altfel, să vrea.
- Tu sus, zic, ea fiind deja deasupra mea.
- Prezervativ? întreabă.
- N-am, mint eu. De fapt, am unul în portofel, dar nu vreau să-l folosesc. Nu vreau... Nu iei pastila aia? o întreb.
- Ba da, dar... nu încheie propoziţia.
- Înţeleg, spun, dar, vezi tu, nu am cum să-ţi dau vreo boală. Nu am de unde să am aşa ceva. Este absolut imposibil. Ok?
- Ok, zice, înţelegînd ce se ascunde în spatele vorbelor mele.

Ne dezbrăcăm amîndoi atît cît este nevoie ca să putem consuma actul nestînjeniţi, Delia se aşază pe penisul meu şi începe să se mişte, de parcă ar călări un căluţ electric, în care bagi o monedă ca să pornească. Un căluţ mare cît un miel sau un dog german, de plastic, vopsit în roşu, cu hamuri aurii şi şea albastră. Vopseaua este scorojită pe alocuri.

Cum spre deosebire de mine Delia pare să ştie ce face, mă las în voia ei. Nu am cuvinte să descriu senzaţia pe care o am şi, oricum, ar fi indiscret să o împărtăşesc aici.

Nu mă gîndesc la nimic în acest moment, şi bine fac, pentru că altfel gîndurile mi-ar fi întrerupte de ceea ce aud. Şi anume:

Vine tonul. De undeva, de sus, dar nu din univers, nici din cer, ci de undeva foarte aproape, de chiar deasupra mea. Un ton foarte puternic, precum cel de la telefonul cuiva surd. Ascult. Se aude cum cineva formează un număr: pip-pip-pip-pip-pip-pip-pip. Apoi sună. Cineva răspunde, mai precis ridică un receptor. Din neant, de la circa patru metri de deasupra mea, apare o mînă care ţine un receptor. O mînă de om. Cablul spiralat care iese din receptor duce nicăieri.
- E pentru tine, îmi spune o voce, nici de bărbat, nici de femeie.

Delia nu observă nimic, sau se face că nu observă, sau poate că i s-a mai întîmplat aşa ceva. Se mişcă în continuare. O simt cu toate simţurile. Apuc receptorul.
- Alo, răspund.

La telefon e Dumnezeu. Ştiu asta. E stilul Lui.
- Vezi? zice.

(19 mai 2005)

Policolor / Fabrica de sticlă

Muzica: Daft Punk, Beck, Moby

Din cauza unui incendiu ce distrusese bună parte din cartierul în care locuisem înainte, ne mutaserăm (eu, Ana Popescu, gagică-mea, Nicolae, fiul ei, şi pisica noastră, Dumnezeea) într-o căscioară cu patru camere în cartierul Policolor, zona Fabrica de Sticlă. Locul era prielnic şi destul de aproape de Bucureşti: copilul făcea numai două ore pînă la şcoală, Ana ajungea în cu zece minute mai puţin la Institutul de Agronomie Comparată în care lucra. Iar eu, fiind toboşar, lucram acasă, unde făceam cîte o coloană sonoră pentru vreun film, mă jucam cu pisica, inventam un dispozitiv care făcea cinelul să sune ca o privighetoare, citeam biografiile unor personaje politice minore şi, la plictiseală, ieşeam la plimbare pe coclaurii din împrejurimi.

Într-un asemenea Spaziergang am făcut cunoştinţă cu Moş Francisco Juarez de Aumenita, un trompetist argentinian care se stabilise în România în perioada interbelică. Venise, mi-a povestit rîzînd cu lacrimi de propria-i prostie, după o dansatoare pe care o cunoscuse la Paris, o fufă, care, după o relaţie fulgerător de scurtă cu el, se căsătorise cu un adjutant al mareşalului Antonescu, cu care, după război, fugise înapoi la Paris. Moş Francisco rămăsese în comunism, cîntase în orchestra lui Jean Moscopol, făcuse una-alta, trăia dintr-o pensie mizeră şi o moştenire uriaşă ce îi căzuse în gheare după revoluţie şi care venise de la fufa din Paris.

Mă înţelegeam bine cu bătrînul şi petreceam mult timp împreună: jucam table sub viţa-de-vie din curte, înregistram piese scurte pentru soneriile telefoanelor mobile, ne uitam la televizor la meciurile din campionatul bulgar şi, în fiecare seară, ieşeam la plimbare printre blocurile care înconjurau strada pe care locuiam amîndoi. În timp ce eu fumam două-trei pachete de ţigări, el îmi povestea întîmplări din viaţa sa, îmi împărtăşea impresiile lui despre lume, îmi explica deosebirea dintre tehnica lui Armstrong şi cea a lui Miles Davis. Ştia o groază de lucruri moş Francisco. Şi pentru că ştia atîtea, într-o după-amiază, în timpul unui meci de ping-pong pe care îl cam cîştigam, îl întrebasem de ce zona în care locuiam era numită Fabrica de Sticlă. Străbătusem toate străzile, înfundăturile şi ogoarele din apropiere şi nu văzusem niciodată vreo fabrică. Moşul rămase interzis la întrebarea mea.
- Dar ce-ţi veni? zise.

I-am explicat: mă întorceam cu băiatul de la sfatul popular unde îi schimbasem numele din Nicolae în Alexandru. "Nicolae e nume de fată", îi zisesem. "Vine de la Nicoleta. Îţi trebuie un nume de bărbat, să nu mai rîdă copii de tine". "Dar nu rîde nimeni", răspunsese obraznic. Îl lovisem scurt şi surprinzător peste ceafă. "Nu mă contrazice", spusesem. "Acum te cheamă Alexandru. Ştii ce înseamnă numele ăsta?" "Nu." Jap, încă un pumn. "Înseamnă conducătorul bărbaţilor", îi spusesem. Şi, ca să fiu sigur că înţelesese, îi mai trăsesem un pumn în stomac.

Cum spuneam, moş Francisco era cumva la ananghie, atît în ceea ce privea scorul la ping-pong, cît şi în privinţa întrebării mele.
- Ar fi, de fapt, o fabrică de sticlă aici, zise, după ce chibzui o vreme dacă să-mi încredinţeze taina sau nu.
- Şi unde?
- Vino la mine diseară, după miezul nopţii, şi o să te duc la ea. Dar nu spune nimănui nimic, mă avertiză.
- Ok.

Cu o servă măiastră care linse tuşa cîştigai setul cu 21-11.
* * *

Pe la unu noaptea sunam la uşa lui moş Francisco. Îmi deschise "fetiţa" pe care moşul o "adoptase" (înţelegeţi ghilimelele cum vreţi) cu cîteva luni în urmă. Era mai mult goală. Văzîndu-mă jenat, o luă la fugă şi se ascunse în beci. Francisco apăru din sufragerie.
- Are totuşi cinşpe ani, cred, zise. Dar e cam copilăroasă, nu?
- Mhm, am încuviinţat.
- Nu-i nimic, o să-i treacă. Să mergem.

Am ieşit în stradă şi am pornit la stînga, înspre marginea exterioară a cartierului. Moşul era tăcut, deci tăceam şi eu, bine-crescut fiind. Am traversat străzi întunecate, ne-am fofilat printre blocuri rău-prevestitoare şi am mers şi mers pînă cînd ne-am oprit în dreptul unui teren viran, năpădit de bălării.
- Am ajuns, zise moşul.

Nu se vedea nimic, nici o fabrică, nici o sticlă. I-am transmis bătrînului temerile mele. A zîmbit.
- Stai să iasă luna, zise.

Care astru tocmai făcea duş în spatele unor nori.

Am aşteptat, privind cîmpul gol, ascultînd zgomotele maşinilor care se vînzoleau pe autostrada din fundul scenei. Într-un tîrziu apăru şi luna, dezvăluind o privelişte magnifică: în razele ei, se întruchipă pe tarlaua răpănoasă din dreptul nostru o construcţie gigantică, un cub cu totul şi cu totul de sticlă, ale cărui laturi aveau pe puţin 80 de metri. Eram uluit. Aceasta era deci fabrica de sticlă.
- De ce nu se vede decît în lumina lunii? l-am întrebat pe Francisco.
- De prăfuită ce e, răspunse, şi el mişcat cumva de priveliştea fascinantă. Este atît de murdară - ca, de altfel, toate clădirile din ţara asta - încît lumina soarelui nici nu trece prin ea, nici nu se oglindeşte în ea, ci pur şi simplu o anulează. Este un efect fizic pe care-l studiez de demult, fără să-i găsesc însă vreo explicaţie.
- Extraordinar, am afirmat.
- Da, într-adevăr...

După o pauză în care am fumat trei-patru ţigări, l-am descusut mai departe pe moş.
- Şi ce se fabrică în ea? Chiar sticlă?
- Aş, de unde, chicoti Francisco. Nu, nu, cu totul altceva. N-o să ghiceşti niciodată.
- Nici nu vreau să încerc...
- Bine, nu-ţi mai pun răbdarea la încercare. În fabrica aceasta se produce gri.
- Gri!?
- Da, gri, culoarea.
- Adică fabrică vopsele?
- Nu. Fabrică o culoare, dacă poate fi numită aşa. Au şi un laborator, în care zeci de cercetători fac experimente, în căutarea griului perfect. Găseşti aici, în această clădire, cei mai mari specialişti în gri din lume.

Încă neînţelegînd, mi-am mai aprins nişte ţigări.
- Dar la ce bun!? am întrebat. Ce să faci cu gri?
- Cum ce? Uită-te în jurul tău! Uită-te la ţara asta, cea mai gri de pe pămînt! Cum crezi că a ajuns aşa?
- Cum?
- Hai să-ţi spun: fabrica şi laboratoarele astea au fost construite imediat după venirea comuniştilor la putere, deci pe la sfîrşitul anilor \'40. Pe vremea aceea, România era o ţară normală, colorată, asemenea celorlalte ţări. Blocurile erau albe sau bej sau siclam sau de culoarea untului. Frunzele pomilor erau verzi, doar toamna deveneau roşiatice. Zăpada era albă, vinul roşu, roşu, iar cel alb, gălbui. Oamenii erau roz, noaptea neagră, pisicile multicolore, cîinii la fel...
- Dar şi acum...
- Aiurea. Gîndeşte-te bine la ce numeşti tu culori. Crezi că sînt aşa cum sînt pentru că aşa ai fost învăţat; numai bătrînii ca mine îşi mai pot aminti, dar cu greu, cu mare greu, culorile adevărate, originale. Dacă te duci în Vest, îţi vei da seama ce spun. Deşi diferenţa între albul sau albastrul din România şi cel din Franţa sau Finlanda, de exemplu, este oarecum în afara spectrului pe care îl percepi tu, ea există. Ia o castană din Bucureşti şi pune-o lîngă una din Budapesta - şi vei vedea că cea maghiară este maro sau castanie, iar a noastră, gri. Sau pune mîna ta lîngă mîna unui american, a lui va fi mai albă şi mai roz decît a ta... dacă nu cumva şi ochii tăi, retina, pupila etc. au o pînză gri pe ei...
- Ciudate lucruri zici, moş Francisco, am spus. Şi griul ăsta cum ajunge pe case, oameni, castane?
- În primul rînd, prin vopsea, prin materiale. Lucrurile făcute în România, de la filme pînă la blocuri, sînt gri. Apoi, mai este o metodă...
- Care?
- Nu ştiu dacă ai fost vreodată la Braşov.
- Am trecut pe-acolo, da.
- Ei bine, poate ai observat - dar mai probabil nu - furnalul uriaş din inima oraşului.
- Nu-mi aduc aminte să fi văzut aşa ceva.
- Dar există. Un coş de dimensiuni uriaşe, din care zi şi noapte ies particule de gri, care se răspîndesc, purtate de vînt, în întreaga ţară, acoperind tot...

Înţelegeam unde bate moşul.
- Şi la ce bun fac ăştia ţara gri?
- La nici unul. Comuniştii au hotărît că griul este cea mai bună culoare pentru scopurile lor; oamenii care trăiesc înconjuraţi de gri sînt docili, proşti, adică prostiţi, lipsiţi de orice impuls al schimbării sau sentiment al dreptăţii şi fairplay-ului, atît de răspîndite în restul lumii, atît de necomuniste în esenţa lor; nu sînt filosof şi nu i-am înţeles niciodată pe comunişti, deci nu pot fi mai clar de-atît...
- Dar acum, am zis, la ce mai foloseşte fabrica asta, cînd comuniştii nu mai sînt la putere?

Moş Francisco surîse amar.
- Nu mai sînt la putere? Pui rămăşag?
Nu prea-mi venea.
- Mă rog, teoretic nu mai sînt, am explicat.
- Mda, teoretic... Dar chiar dacă n-ar fi, ţara asta, poporul, ochii oamenilor sînt atît de îmbuibaţi de gri încît altfel nici n-ar putea trăi, probabil. Ar orbi cu toţii instantaneu în momentul în care ar vedea o rază adevărată de soare sau chiar şi numai o găină... S-au obişnuit, le place. Griul a devenit simbolul lor, al mediocrităţii pe care o transmit, fie genetic, fie prin învăţătură sau cultură, generaţiilor următoare... asta e...

Ce chestii spunea moşul! Mi-am mai aprins nişte ţigări, cugetînd la vorbele lui. Să fie oare posibil? De unde era să ştiu? Doar eram născut aici, trăit aici...
- Şi tu de unde le ştii pe toate astea? l-am întrebat.
- Eh... pe vremuri, pe cînd cîntam pe la nunţi şi petreceri, am fost chemat la botezul fiului directorului fabricii de pe-atunci, unul, Ciucure, un imbecil... Beat fiind, m-a întrebat ce culoare are pula copilului, de care era tare mîndru, şi eu am zis "roz". Nu i-a venit să creadă, i-am explicat că eu vin din Argentina, că văd lucrurile altfel, şi atunci mi-a povestit tot ce ţi-am spus şi ţie...
- Aha, da, înţeleg...

Un nor acoperi luna, iar fabrica dispăru din nou în neant. Am plecat înspre casă, gînditor. Moş Francisco o luă în altă direcţie, se ducea la amanta lui.
* * *

Cînd am ajuns, Ana dormea. Am privit-o. Era într-adevăr cam gri. Am intrat în baie şi, timp de o jumătate de oră, m-am spălat pe ochi. M-am întors în dormitor. Ana era tot gri, dar parcă mai puţin. M-am dezbrăcat şi m-am întins lîngă ea. Sforăia uşor, ca o pisică bătrînă. Am mîngîiat-o pe spate, chiar deasupra curului, acolo unde începe linia dintre buci. A gemut uşor şi s-a mişcat, dar nu asta îmi era intenţia. Am continuat s-o mîngîi într-un singur punct pînă cînd zorii s-au revărsat în cameră. Cu ochii zdrobiţi de somn, am privit în sfîrşit suprafaţa pe care o mîngîiasem. Într-adevăr, moş Francisco avusese dreptate. Acea bucăţică din pielea Anei era acum roz ca... dar mai văzusem eu vreodată roz? Era roz şi gata. Şi palma mea devenise roz din cauza frecării. Dar această ciudată descoperire nu îmi era de nici un folos. Un lucru în plus pe care îl ştiam, atîta tot.

Am adormit îmbrăţişînd-o pe Ana - şi aş vrea să spun că pentru prima dată în viaţă am visat în culori, dar aş minţi. Am visat un episod din Stan şi Bran, desigur în alb-negru, adică gri-deschis şi gri-închis, iar cînd m-am trezit, palma mea revenise la culoarea ei obişnuită şi spatele Anei era plecat la serviciu. Aşa că am dat de mîncare pisicii, am observat ironia din numele cartierului în care locuiam, am dat un telefon la primărie să anunţ că s-a spart conducta de apă caldă şi m-am răzbunat pe nedreptatea din lume fiind şi eu nedrept cu ea, la rîndul meu.

(15-16 martie 2005)

Tanzmusik

Iată acolo sus, pe deal, palatul de cristal încins la muchii cu plastilină. Scheletul aparţine unui uriaş căzut de pe vrejul de fasole, poarta este făurită dintr-o scoică mezozoică, în grădini cresc arbori sequoia stacojii, muşchi albăstrui adus din Islanda, boscheţi de trandafiri în carouri sau dungaţi, de toate culorile, mai puţin ocru.

Dar să ne apropiem, veniţi, înaintaţi, n-aveţi de ce să vă temeţi. Priviţi, în sala craniului lumea s-a adunat la dans, orchestra omuleţilor de sticlă şi-a acordat instrumentele: în mijloc este cimpomatul, încă nu ies flăcări din el; la stînga, alămurile: trompeta-păpuşă, axafonul, tringhiera; apoi, şi mai la stînga, sub bolta scării, xilofonul din vertebre; în partea opusă, pentru a crea stereofonia perfectă, ţambalul-biturbo. Chiar în faţă, lîngă ringul de dans, toba cu guşă; iar de tavan atîrnă limbochitara şi străvebasul. După mirosul aerului, muzica va începe în curînd, hai să intrăm! Haideţi! Începe! Dansatorii şi-au luat poziţiile pentru cadril! Uitaţi-vă la ei, ce cupluri minunate s-au găsit! Zîna mironosiţă cu fierarul din burta pămîntului; ielele cu impiegaţii; rapandula cu scamatorul; tigrul scafandru cu Evdochia; pictorul italian renascentist cu doamna cu drujba; elenii cu Elenele; autorul cu chiţibuşa; doctorul de ape cu tînăra înfofolită în foiţe de ţiplă; Moş Crăciun cu terorista irlandeză; grămatica cu cacofonul... priviţi şi minunaţi-vă, ce atent dansează, ce ţinute abile au, cum le zboară picioarele zglobii pe parchetul din ceaţă londoneză! Credeţi-mă, balul este la a şasea ediţie, iar toate cele cinci ediţii anterioare au ţinut la infinit! Vă rog, sînteţi invitaţii mei, apucaţi cîte o pereche de saboţi de kevlar şi aruncaţi-vă-n vîltoare! Dansaţi şi ţopăiţi, iubiţii mei, iubitele mele! Vă voi păzi de aici, de pe margine, să nu care cumva să vă piardă gravitaţia sau să vă ciocniţi de bilele cu şampanie care cutreieră sala ameţite, căutînd ieşirea.

Care ieşire, am uitat să spun, nu este. Dar să fie ăsta un inconvenient? Să vă oprească acest amănunt mărunt şi imposibil de silabisit să vă distraţi? Nici gînd! Nici gînd! M-aş zbengui şi eu cu voi, dar zău, genunchii mi-s zdrobiţi de anii grei pe care i-am uitat demult, îi simt doar vara-n sîngele pufos... Dar voi dansaţi, că sînteţi tineri, în puteri, frumoşi, ca noi, haideţi, dansaţi, în ring cu voi! Aşa! Mai iute! Mai cu spor! Mai strîns! La dreapta, înainte, stînga, capul sus! Mişcaţi-vă pe veci, furtuni înflăcărînd! Dansaţi, de dragul unui biet bătrîn!

(Iar eu mă voi retrage, cu sfială, sub pămînt, dacă mi-e-ngăduit. E noapte deja şi am obosit. Adio, dragii mei, adio, voi lua cu mine muzica-n urechi; şi iată plec, tîrşîind tălpile-mi pe pardoseli străvechi, în urma mea să trageţi voi cortina, tot dansînd. Am fost aicea oare? Sau am fost în gînd?)

(1 martie 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Anii tinereţii mele, Winston Churchill, traducere de Anca Irina Ionescu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Diavoli fragili, Radu Găvan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Invitaţi la banchetul de-o viaţă, Gelu Culea (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Fiica ascunsă, Elena Ferrante, traducere de Cerasela Barbone (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Mintea absorbantă, Maria Montessori
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Fragmentarium
Sageata Cronici de atelier
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer