Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ready-made, ready-media, ready-man: arta contemporană şi gata-televizatul


Bogdan Ghiu

26.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arta contemporană e invizibilă. Ocoleşte imaginea. Dispare în imagine, în imaginalul general, generalizat. Pune bariere în calea simplei „comunicări” tehnologic-organice, preferînd să-şi selecteze la sînge receptorul, prin filtre de exigenţă, intensificatoare ale dorinţei de con-lucrare, ale nevoii de cunoaştere şi de comunicare autentică, substanţială, de operare (după modelul, revalorizat, al trecerilor spre niveluri superioare din jocurile video, de concurenţă autistă, non-etică, de unul singur, cu tine însuţi ca adversar gol şi ca nivel zero).

Arta contemporană se scrie pe sine invizibil, dar nu criptic. Arta contemporană nu se ascunde, ci e greu vizibilă, dificil discernabilă. Şi aceasta tocmai pentru a încerca, pentru a incita la re-formarea, la reascuţirea şi la rerafinarea văzului masificat, abuzat, violat, suprasolicitat, orbit, formatat de omniprezenta şi obligatoria lume-mesaj, izbitoare, literalmente ex-orbitantă, isterico-paranoică, „nişat”, infra-totalitară în care trăim, în care totul (defalcat atent în sub-fluxuri) este non-stop important, decisiv, mai bun şi mai „performant” decît ieri, infinit terminal: fluxul progresului încarcerat în „produse şi servicii”, Revoluţia automatizată, utopia infinit realizată sub formă de nanotopii tehnologice la purtător.

Modelul de acţiune: „scrisoarea furată” înscenată de Poe şi analizată de Lacan(-Derrida), sau, cu vorbele lui Foucault (din Arheologia cunoaşterii): „invizibil, dar nu şi ascuns”. Căci semnele şi apelurile la percepţie (noul epirism „maşinic”) şi la simbolizare ale artei contemporane nu sînt, tocmai, criptice: nu criptează, nu se manifestă, după modelul curent metafizic, în modul funebru, tombal, ucigător (soma-sema) al criptei. Nu trebuie să descoperim, să dezgropăm, trebuie doar să vedem. Arta contemporană nu se ascunde, e la vedere, lucrează în vedere, comunică selectiv, la rîndu-i, contra-„nişat”, în spaţiul public, vizînd elaborarea unor comunităţi de lucru, a unor echipe de operare discrete. Etic, dar şi strategic vorbind, nu putem fi decît nişte autori de nişă. Acţionînd (instinctiv) astfel, etic-anestetica (împotriva anestezierii prin hiperestetizare) artă contemporană dă o lovitură în piept (şi un şut în fund) ideologiei (întrupate) a comunicării: nu doar să comunicăm lax vărsînd cenuşa dintr-o sticlă în alta, cum spunea Virgil Mazilescu (poet etic), ci să producem împreună, să lucrăm, să creăm prin contact produse imateriale, deci neconsumabile, inexploatabile, nonobiectivabile şi nonobiectualizabile ca marfă. Dacă tot trăim într-o societate suprastructuralizată, a reificării prin relaţii, a substanţializării relaţiilor în detrimentul (dar pe cheltuiala) „relatelor”, apoi, spune arta contemporană, s-o facem pe bune, pînă la capăt, divers, divergent, diacritic (deci nu doar „contra”, confirmînd prin participare jocul social dominant şi supremaţia lui pe terenul de joacă, care tocmai de „adversari” are nevoie). Comunicarea e ori productivă, producătoare de viu (subordonîndu-şi simetric, nu asimetric tehnologia), ori nu trebuie să fie deloc.

„Criza” artei contemporane o reprezintă însă lipsa criteriilor de evaluare şi de validare a produselor şi actelor ei. Întrebarea fundamentală a esteticii contemporane (inexistentă, devenită imposibilă, impracticabilă) nu mai este „Ce este arta?”, ci „Ce este artă?”.

În bine sau în rău, elogiată de unii, deplorată de alţii, dar recunoscută de toţi ca fundamentală şi inevitabilă, cu consecinţe (devenite între timp condiţii apriorice, transcendental istoric) lizibile pînă azi – acţiunea diacritică a lui Marcel Duchamp: din „Fîntîna” lui săpată/înfiptă în ogorul social al artei la începutul secolului XX izvorăşte şi se adapă întreaga artă contemporană sau, de fapt, în ea, ca producţie socială, se întoarce. Căci, aşa cum se ştie, „Fîntîna” lui Duchamp e un closet monumentalizat, introdus – cal troian – în cîmpul artei prin simplă semnătură, şi prin gaura produsă de acest orificiu de scurgere în arta care între timp acoperă societatea pătrunde şi se elimină, trece fluxul, obligatoriu (organic, tehnologic-intestinal) prefabricat al realităţii gata „făcute”, utilitare. Creaţiile lumii ca flux artistic de dejecţii. Frumosul stercorar. Gata făcutul e gata făcutul. Ca nişte copii senecţi, infantilizaţi-senilizaţi cum sîntem, tot ce facem facem la oală. Asta ne e marea preocupare; nu cumva să nu facem, să blocăm, fie şi temporar, marea digestie, bunul metabolism al vieţii sociale, tehnologic (repet) organi(ci)zate. Nici pentru artă, dar nici pentru viaţă nu mai există material brut. Tehnologic, „arta” s-a mutat, biopolitică de „resurse umane”, la izvorul viului, infinit în amonte. Pe acolo pe unde cîndva, simţind ameninţarea dar incapabili s-o contracareze, mai bîntuiau, îngînduraţi, filosofii.

De aici s-ar putea deduce un criteriu (obligatoriu etic) de evaluare a ceea ce, azi, e sau nu artă (deci, implicit, viu, viaţă). E artă (viaţă) atunci cînd există deturnare, deviere, luptă, folosirea materialelor inevitabil prefabricate, gata făcute, ready-made ale „realităţii” împotriva lor înseşi, împotriva uzului lor dominant, socialmente automatizat, nu evitarea lor consensual-evazionistă.

Ready-media: closetul de ieri al lui Duchamp (din care izvorăsc, pentru a se întoarce ca dejecţii programate, toate produsele inevital utilitare ale vieţii contemporane) este televizorul, sînt ecranele noastre omniprezente de azi, vidul ca interfaţă, ca „dead zone” (J. Bentham, in Panopticon), care trebuie, tocmai, întoarse, răsturnate peste cei care le răstoarnă peste noi, făcîndu-ne „să trăim şi să gîndim ca nişte porci” (Gilles Chåtelet: Vivre et penser comme des porcs. De l’incitation à l’envie à l’ennui dans les démocraties-marchés, 1998), hrănindu-ne din ceea ce producem-eliminăm (tehnologicul fiind tot mai mult organicizat, somatizat), ca simple staţiuni ale fluxurilor (căci nu spunea oare, oracular, scurtcircuitînd circuitul, Ludwig von Mises că producem, de fapt, pentru noi înşine, simple intestine ale Identicului?).

Nu numai obiectele (general ustensilizate) sînt, azi, ready-made, nu numai operele de artă sînt, azi, ready-made, ci, prin media, şi subiecţii, omul, care tocmai în această calitate de prefabricat organic mai poate deveni „obiect” şi miză a artei.

Seria istorică de forţă, adevărat suprematism istoric: ready-made, ready-media, ready-man. Numai în calitate de prefabricate şi de prefabricaţi mai putem participa la arta contemporană. Şi numai abordîndu-ne şi „tratîndu-ne” din punctul de vedere al esenţialei noastre (ieri, simbolic-ideologice, azi, material-tehnologice: biotehnologicul cheamă un nou materialism) constructibilităţi şi plasticităţi se mai poate formula şi dovedi, etic, umanismul artei.

Tehnologic, artele sînt folosite, expropriator, pentru a înfrumuseţa (kitsch) viaţa: trăim sub tirania estetizării de masă a vieţii cotidiene. Eminamente frumos, adică drăguţ, plăcut, confortabil vieţuieşte azi omul pe pămînt! Trăim oribil în frumos. Implicit filosofic, arta contemporană – atunci cînd e – se preocupă să ne supere şi să ne îngrijoreze ludic, încercînd să ne distanţeze, pentru a ne îngreţoşa, de noi înşine, de propria, frenetica, beatifica noastră manipulabilitate, de vertiginoasa noastră constructibilitate media-comunicaţional-tehnologică (orice unealtă este un instrument de comunicare: abia azi aflăm asta; Heidegger s-ar cere revizitat, dar dinspre cu totul alte zări). Împotriva artei folosite, recuperate, instrumentalizate ca divertisment de masă (masa fiind atacată azi, capilar, pe „nişe”, avînd ca rezultat infraindividualizarea noastră, defalcarea noastră dizarmonică în cercuri necomunicante, neintregrabile personal, de fluxuri ale dorinţei i/mediat satisfăcute), ca înfrumuseţare a vieţii şi ca estetizare a vidului şi a ororii – arta (discret) critică, arta invizibil, periferic dar necriptic supărătoare, deconstruind şi mai ales alter-construind (reconstruind divergent, disensual) construitul, demontînd şi exhibînd virtualitatea superactualizată a monstruosului. Injoncţiune fundamental etică, esenţial an-estetică: să stricăm plăcerea de a trăi întreţinută ca printr-un drog de nanotopiile noastre la purtător, de echipamentele şi dispozitivele de fericire ale corpului nostru de glorie!

Întrebarea esenţială a artei contemporane: ce facem cu omul, ce se poate face cu omul în condiţiile în care este evident că se pot face multe (orice) cu el, că omul este (des) făcut şi de făcut (ontologie factice), şi cînd deja ceva anume se face, face el însuşi cu el?


Bogdan Ghiu
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer