Povestirile mameibătrîne

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Radu Ţuculescu s-a născut pe 1 ianuarie 1949 la Tîrgu-Mureş. Absolvent al Conservatorului "Gh. Dima", secţia vioară, 1972. 1972-1985, redactor la Radio Cluj; 1985-1989, violonist la Filarmonica de stat Cluj; din 1989, redactor şi realizator la TVR Cluj.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator ASPRO şi al Societăţii Oamenilor de Cultură şi Ştiinţă Bihor.

Volume publicate: Portocale şi cascadori (proză scurtă, Ed. Dacia, 1978), Grădina suspendată (proză scurtă, Ed. Albatros, 1981), Vînzătorul de aripi (roman, Ed. Dacia, 1982), Ora păianjenului (roman, Ed. Albatros, 1984, reeditat de Ed. Galaxia Guttenberg, 2006), Degetele lui Marsias (roman, Ed. Dacia, 1985), Portrete în mişcare (proză scurtă, Ed. Albatros, 1986), Umbra penei de gîscă (roman, Ed. Dacia, 1991), Cuptorul cu microunde (proză scurtă, Ed. Dacia, 1995), Uscătoria de partid (proză scurtă, Ed. Cogito, 1997), Aventuri în anticameră (jurnale, Ed. Paralela 45, 2001), Liften (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila), Ce dracu se întîmplă cu trenul acesta? (teatru, Ed. Eikon, 2004), Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Ed. Tribuna, 2004). Povestirile mameibătrîne, roman, ed. Cartea Românească, 2006. Romanul Degetele lui Marsias şi volumul de teatru Ce dracu se întîmplă cu trenul acesta? (reeditat în versiune completată sub numele Bravul nostru Micşa!) au apărut în formă electronică la editura LiterNet.ro, în 2003, respectiv 2004 (reeditat în 2011). Traduceri în Ungaria, Rusia, Elveţia, Austria.

Traduce din literatura elveţiană germană şi literatura austriacă contemporană. A publicat, pînă în prezent, opt volume de poezie (bilingvă) şi patru volume de proză scurtă.

A fost distins cu următoarele premii: Premiul special pentru pantomimă şi dramaturgie (1972); Premiul Asociaţiei Scriitorilor Cluj (1984, 1995, 2005); Premiul Saeculum pentru roman (1982); Premiul special pentru filmul de televiziune Transilvania în... Spania (Mediawave, Ungaria, Gyor, 1994); Premiul Cartea anului (1995); Premiul special de proză (Salonul internaţional de carte Oradea, 1996); Premiul pentru traducere (Saloanele Liviu Rebreanu, 1996), Premiul "Radu Enescu" (2002).

Această fişă bio-bibliografică nu cuprinde textele (proză, teatru, cronică teatrală, publicistică) apărute în periodice.


"Margolili avea draci în sînge şi tăciuni aprinşi între buci. De cum îi crescuseră sînii, pe la vreo treişpe ani, nu mai mulţi. De frumoasă era frumoasă, recunosc, era o corcitură ieşită dintr-o unguroaică şi naiba ştie cine i-a fost tatăl, poate vreun ţigan nomad... Şi la cîini, corciturile-s mai frumoase şi mai rezistente... Răsucea Margolili minţile băieţilor, umblau după ea cu ochii umflaţi şi limba scoasă, de le curgeau balele, parcă aveau călduri... Nu ne prea deranja treaba asta, se putea tăvăli cu cîţi o ţinea şalele, dar începuse să se frece şi de bărbaţi însuraţi, de parcă ar fi mîncat-o din creştet pînă-n tălpi şi nu se putea scărpina decît cu mădulare sculate...!"

Glasul mameibătrîne fu străbătut de cîteva nuanţe sarcastice. Chipul blînd cu ochii aceia albaştri şi rotunzi, de-un prea limpede albastru, se crispă pentru cîteva clipe şi-atunci mi-a trecut prin minte că, poate, şi Demitri gustase din carnea fierbinte a corciturii.

"Margolili pusese ochii pe Robert, fiu şi nepot de stupar, el însuşi stupar. Bunicul îi murise şi fusese îngropat la o mică distanţă de cimitirul nostru. Unul dintre preoţi făcu slujba în grabă, lor le era totuna care dintre ei vine la înmormîntare. Urma să se nască un al doilea cimitir. Acum aşa şi arată, ca un mic cimitir al stuparilor. Lîngă mormîntul bunicului au apărut încă două, ale părinţilor lui Robert. Un cimitir micuţ şi ciudat, al crescătorilor de albine... Noroc că bunicul n-a mai apucat să-şi vadă nepotul însurîndu-se cu una din sat, chiar cu Margolili!"

Cînd intrase în odaie, Robert tocmai terminase de adunat mierea din ultimii faguri fixaţi în rotativă. Umpluse un ciubăr de douăzecişicinci de litri aflat pe-un scăunel cu trei picioare. Îşi ştergea mîinile cu un ştergar alb, cu gesturi cumpătate. Era un bărbat înalt, cu păr rar şi blond. Un tînăr tăcut care, dacă nu se afla lîngă stupii săi, devenea stîngaci, timid chiar.

"Am venit să cumpăr miere", scăpă Margolili vorbele printre buzele-i umede, arătînd ca două rîme groase, vorbe şoptite, cîntate uşor, rostogolite pufos spre urechile stuparului. Purta o rochie subţire, cu mîneci scurte, cu nasturi roşii în faţă ce porneau din mijlocul decolteului larg pînă jos, între genunchii rotunzi şi dezgoliţi, o rochie plină de flori care îmbia toate albinele să se înfrupte din ea. Mică de statură, corcitura avea ochi negri şi un trup fără cusur de-ţi venea să muşti din el ca dintr-o pîinişoară scoasă de pe vatra cuptorului. Pe sub rochia subţire, înflorată, Margolili nu purta nimic. Oricine putea să-şi dea seama de asta, era nevoie doar de un vîrf de atenţie în plus, oricine în afară de Robert ale cărui priviri se limitau să alunece doar pe chipul arămiu. De fapt, Robert privea mai mult pe lîngă femeia ce era în stare să aprindă aerul din jurul ei cu un zîmbet...

"E miere proaspătă acolo?!" întreabă Margolili, arătînd cu degetul spre ciubăr.
"Înainte de a intra tu, tocmai terminasem de stors ultimul fagure", bîiguie Robert.
"Oh, se simte! Ce parfum!" exclamă Margolili apropiindu-se, în paşi exaltaţi, de ciubăr.
"O să-ţi vînd din asta proaspătă, dacă doreşti..."
"Trebuie întîi gustată", chicoteşte Margolili de pe marginea ciubărului.

Se apleacă puţin în faţă, deasupra oglinzii arămii a mierii. Are culoarea pielii ei. Îşi zăreşte chipul şi se arată mieros de încîntată. Vorbele ei devin lipicioase şi dulci. Îşi ridică privirile spre stupar.

"Limpede ca o oglindă", zice şi continuă să se aplece asupra giganticului ochi de miere.
"Voi gusta, înainte de a cumpăra..."

Cu mîna stîngă se sprijină de marginea ciubărului. Robert e în faţa ei, la cîţiva metri distanţă. Îl fixează cu ochii ei negri, încinşi...

Cu mîna dreaptă îşi desface primii nasturi roşii ai rochiei înflorate. Sînii zvîcnesc afară, tremură cîteva clipe ca înfioraţi de-o boare rece. Cele două sfîrcuri se alungesc şi arată ca două vîrfuri de degete. Tari şi cărnoşi totodată. Continuă să se aplece cu aceeaşi lentă mişcare, acum sprijinindu-se cu ambele mîini. Cele două sfîrcuri sînt la cîţiva milimetri de oglinda mierii. Ochii negri, încleiaţi de zîmbete, privesc fix în cei albaştri ai bărbatului, scăldaţi în uimire şi derută. Cele două sfîrcuri se scufundă în mierea proaspătă. Femeia îşi întrerupe scufundarea, înainte ca oglinda lipicioasă să-i atingă globurile sînilor. Se-ndreaptă brusc, îşi cuprinde sînii cu palmele şi rosteşte cu voce de cumpărător, hotărît a nu se lăsa înşelat de aspectul mărfii:

"Doar dacă-mi place, cumpăr!"

Îşi înclină capul, fără a-l scăpa din ochi pe Robert. În acelaşi timp îşi ridică sînii. Îşi deschide, uşor, gura. Vîrful limbii, lung, roşu, şerpos, linge în mişcări rotunde sfîrcurile, adunînd profesionist mierea.

"E bună... chiar foarte bună... Pariez că nu ai gustat din noua recoltă.."

Robert nu-i în stare nici măcar să clatine din cap. Margolili îşi mai scufundă o dată cele două sfîrcuri în miere, acum rapid dar cu aceeaşi exactitate.

"Haide, gustă! E cea mai parfumată miere pe care ai cules-o vreodată..."

Robert e ca şi hipnotizat, se apropie de Margolili, aceasta îşi dă seama de distanţa existentă între capul bărbatului şi sînii ei, o distanţă care e în stare să-l facă să renunţe la degustare, e incomod să se aplece atît de mult, e pierdere de timp, se duce dracului momentul! Atunci Margolili îl apucă de o mînă, îl trage spre un colţ al încăperii unde se află o ladă. Se urcă sprintenă pe ea, acum sînii din care picură miere se află în dreptul gurii bărbatului, iar acesta nu mai poate da înapoi. În timp ce Robert soarbe mierea, ţinîndu-şi încă mîinile inerte de-a lungul trupului, femeia zîmbeşte larg, închide ochii, se lasă pe spate, iar mîinile ei desfac restul de nasturi. Cînd rămîne goală, cocoţată pe ladă, apucă mîinile lui Robert şi-l obligă să-şi pună palmele pe fesele-i uşor desfăcute. Robert îi soarbe trupul centimetru cu centimetru, îl linge, îl muşcă, îşi vîră limba şi nasul la subţiori, între fese, sub pîntec, uimit că totul are gust de miere, totul miroase a fagure, a propolis, a lăptişor de matcă. Unghiile garnisite cu ceară i se înfig în carnea femeii. Cînd Robert îndrăzneşte, în sfîrşit, s-o sărute pe gură, pe buzele ălea cărnoase, arătînd ca două rîme umede, Margolili saltă pe şoldurile sale, îşi încolăceşte picioarele în jurul torsului şi-n acelaşi timp începe să-i descheie cămaşa. Mîinile ei devin nişte animale agile, alunecoase, adevărate reptile flămînde. Cămaşa lui Robert cade şi odată cu ea şi Margolili alunecă, opintindu-se cu dinţii de pielea bărbatului, lăsînd urme sîngerii, excitîndu-i cele mai adormite simţuri. Se opreşte în genunchi, cu nasul proptit în buric. Suflă de cîteva ori fierbinte şi-i ghiceşte mădularul întărit. Cu dinţii îi desface nasturii pantalonului apoi, cu o singură mişcare, îi dă jos. Scoate un ascuţit sunet de exclamaţie. Ochii negri se măresc de admiraţie, dar sînt străbătuţi, scurt, şi de-o undă de nelinişte la vederea mădularului aflat într-o asemenea erecţie încît face să vibreze întreaga odaie. Înainte de a-l absorbi cu gura aceea care palpită precum un mic animal marin, şopteşte:

"Un bărbat cu o asemenea vînă, nu va uita să se răzbune..."

Robert se goli aproape instantaneu. Apoi se lăsă şi el să cadă....

Se prăbuşi, zdrelindu-şi genunchii, fără a simţi durere. Erecţia nu i se înmuie deloc. Era ca intrat în transă. O putea poseda pe Margolili peste tot, ca şi cum întreg trupul îi era plin de găuri umede, fierbinţi, palpitînd ca nişte guri flămînde. Se rostogoliră prin odaie pînă cînd, inevitabil, răsturnară scăunelul pe care se afla ciubărul. Mierea se întinse pe toată podeaua, dar ei nici măcar nu tresăriră. Îşi continuară coitul, linsul, suptul, muşcatul, zgîriatul şi trupurile lor se îmbibară cu miere şi părul de pe cap era încleiat, nici un locşor nu rămase neuns. Abia după două ore, se ridicară rîzînd şi o porniră aşa, goi, de mînă pînă-n fundul grădinii, să se spele la pîrîu şi, bineînţeles, îi văzură săteni şi tatăl lui Robert şi Aldo, fratele. Numai ei nu vedeau pe nimeni.

A doua zi, Robert anunţă căsătoria.

"Se spune că Margolili s-a regulat cu toţi bărbaţii din sat", povesteşte mamabătrînă zîmbind. "Cu tineri şi bătrîni... Ceva adevăr este, era o femeie pe lîngă care nici un bărbat nu putea trece fără să-i tresalte nădragii, dar o fi făcut-o înainte de a se mărita cu Robert. După aceea se vorbea c-ar fi avut un ibovnic ţigan... Eu nu cred că l-a înşelat pe Robert. Se mai spunea că umplea odaia unde gustase Robert miere de pe sfîrcurile ei, cu fructe coapte, aproape intrate-n putrefacţie, cu mere, pere, prune, pînă ce făcea un covor gros şi pe acest covor putred şi mirositor se regulau pînă-şi pierdeau răsuflarea. Putea face cu bărbatul ei ce dorea, ce treabă aveau oamenii? Apoi Margolili dispăru... După nunta aceea care ţinuse trei zile şi trei nopţi... Se spunea că fusese ucisă de tînărul ţigan... Se găsise un topor în pădure, cu pete de sînge uscat şi cu fire de păr negru, lung pe tăiş. Dar nu s-a descoperit niciodată cadavrul iar păr lung şi negru au multe femei... Eu nu cred că a fost omorîtă. Mai degrabă albinele au fost de vină. Erau pînă şi ele îndrăgostite de Margolili. Cred că un roi de albine a luat-o şi a ridicat-o la ceruri ori a dus-o într-un stup construit special pentru ea unde să le fie regină iar Robert nu s-a împotrivit, el ştie de asta... Bărbatul care a pus mîna pe ea ultima oară a fost soţul meu Demitri, în ultima noapte a nunţii..."