Romanul unui hoţ de poveşti

Citiţi un fragment din această carte.


Radu Ţuculescu s-a născut pe 1 ianuarie 1949 la Tîrgu-Mureş. Absolvent al Conservatorului "Gh. Dima", secţia vioară, 1972. 1972-1985, redactor la Radio Cluj; 1985-1989, violonist la Filarmonica de stat Cluj; din 1989, redactor şi realizator la TVR Cluj.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator ASPRO şi al Societăţii Oamenilor de Cultură şi Ştiinţă Bihor.

Volume publicate: Portocale şi cascadori (proză scurtă, Ed. Dacia, 1978), Grădina suspendată (proză scurtă, Ed. Albatros, 1981), Vînzătorul de aripi (roman, Ed. Dacia, 1982), Ora păianjenului (roman, Ed. Albatros, 1984, reeditat de Ed. Galaxia Guttenberg, 2006), Degetele lui Marsias (roman, Ed. Dacia, 1985), Portrete în mişcare (proză scurtă, Ed. Albatros, 1986), Umbra penei de gîscă (roman, Ed. Dacia, 1991), Cuptorul cu microunde (proză scurtă, Ed. Dacia, 1995), Uscătoria de partid (proză scurtă, Ed. Cogito, 1997), Aventuri în anticameră (jurnale, Ed. Paralela 45, 2001), Liften (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila), Ce dracu se întîmplă cu trenul acesta? (teatru, Ed. Eikon, 2004), Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Ed. Tribuna, 2004). Povestirile mameibătrîne, roman, ed. Cartea Românească, 2006. Romanul Degetele lui Marsias şi volumul de teatru Ce dracu se întîmplă cu trenul acesta? (reeditat în versiune completată sub titlul Bravul nostru Micşa!) au apărut în formă electronică la editura LiterNet.ro, în 2003, respectiv 2004 (reeditat în 2011). Traduceri în Ungaria, Rusia, Elveţia, Austria.

Traduce din literatura elveţiană germană şi literatura austriacă contemporană. A publicat, pînă în prezent, opt volume de poezie (bilingvă) şi patru volume de proză scurtă.

A fost distins cu următoarele premii: Premiul special pentru pantomimă şi dramaturgie (1972); Premiul Asociaţiei Scriitorilor Cluj (1984, 1995, 2005); Premiul Saeculum pentru roman (1982); Premiul special pentru filmul de televiziune Transilvania în... Spania (Mediawave, Ungaria, Gyor, 1994); Premiul Cartea anului (1995); Premiul special de proză (Salonul internaţional de carte Oradea, 1996); Premiul pentru traducere (Saloanele Liviu Rebreanu, 1996), Premiul "Radu Enescu" (2002).

Această fişă bio-bibliografică nu cuprinde textele (proză, teatru, cronică teatrală, publicistică) apărute în periodice.



Există în literatura romînă actuală scriitori remarcabili, asupra cărora condeiele critice se opresc prea puţin, şi atunci doar cu o ciudată condescendenţă, şi pe care istoriile literare (veritabile sau simple succedanee) ori "listele" (mult prea) subiective îi trec la capitolul "şi alţii" sau îi ignoră. Pe Radu Ţuculescu criticii de prim-plan ai perioadei postbelice nu par să-l fi agreat. Dovadă că e absent din mai toate panoramele istorice şi cu ambiţii evaluative ale acestora. Nici Nicolae Manolescu, nici Eugen Simion (care doar îl menţionează într-o fugară enumerare la capitolul despre echinoxişti din Scriitori români de azi), nici Eugen Negrici nu-i acordă atenţie.

Dumitru Micu şi Marian Popa îl amintesc, în treacăt, în istoriile lor, cel de-al doilea dedicîndu-i un paragraf convenţional, într-un capitol despre "proza de situaţii" şi plasîndu-l alături de autori precum Dumitru Matala sau D. Kalmuski.


Un prozator-virtuoz, înzestrat cu intuiţia muzicalităţii textului.

Atitudinea reticentă a criticii faţă de proza lui Radu Ţuculescu are mai multe explicaţii. Ea s-ar putea datora, bunăoară, excentricităţii autorului în raport cu grupările literare cu vizibilitate ale ultimelor două decenii şi jumătate, ca şi inadecvării la orizontul de aşteptare al criticii în diferite perioade. În anii '80, scrisul acestui autor este de două ori în dezacord cu aşteptările momentului. O dată pentru că mizează pe un cu totul alt tip de experimentalism decît cel al tinerilor scriitori optzecişti, grupaţi solidar într-un adevărat pluton gata să ia cu asalt scena literara. Apoi, pentru că nu consonează nici cu formula parabolei politice, asiduu practicată de prozatorii afirmaţi în anii '60-'70. Experimentalismul profesat în deceniul nouă de Radu Ţuculescu, în romane ca Vînzatorul de aripi sau Degetele lui Marsias, dar şi în proza scurtă, include atît jocul livresc şi autoreferenţial, cît şi stranietatea unor parabole care se deschid simultan către istorie şi către metafizic.

Dacă naraţiunea optzeciştilor filmează realul de foarte aproape, hipertrofiind detaliile şi recuzînd programatic perspectiva, dimpreună cu coerenţa poveştii, iar naraţiunea "obsedantiştilor" transforma realitatea într-o schemă, într-o hartă văzută de sus, în survol, viziunea lui Radu Ţuculescu asupra lumii conciliază miopia unora cu hipermetropia celorlalţi, pune în acord privirea întoarsă spre anodin, spre faptul banal, spre personajul umil, cu privirea ce îmbrăţişează (discret, deloc tendenţios) ansamblul, scenariile semnificative. Această încercare de conciliere a perspectivelor opuse îl denunţă pe iubitorul de armonii narative, pe prozatorul-virtuoz, înzestrat cu intuiţia muzicalităţii textului ficţional (amprenta violonistului Radu Ţuculescu este evidentă).

Nefiind uşor de încadrat într-o clasificare şi de redus la o schemă, autorul se dovedeşte suficient de incomod pentru un anumit segment al criticii de ieri şi de azi: aceea obişnuită cu compartimentările clare, distincte, comode. Aceasta ar putea fi o altă explicaţie a receptării reticente de care beneficiază scriitorul în cauză. Explicaţie căreia se cuvine să-i adăugăm o observaţie: anume că proza lui Radu Ţuculescu, precum aceea a lui Bedros Horasangian, Cristian Teodorescu sau Constantin Stan (autori de fineţe care, la rîndul lor, au avut parte de un anumit succes de stimă, fără a se bucura cu adevărat de meritata recunoaştere a valorii), se adresează în special cititorilor/criticilor dotaţi cu răbdare şi cu simţul gratuităţii, lipsiţi de prejudecăţi (ne)literare, nereceptivi la modele snoabe ale prezentului.


Un evantai de poveşti din realitatea imediată.

Romanul Povestirile mameibătrîne, apărut de curînd la Cartea Românească - editură care pare să-şi fi făcut un program coerent din publicarea unor autori pe nedrept ignoraţi -, este al doisprezecelea volum de proză al lui Radu Ţuculescu (dacă luăm în calcul şi însemnările diaristice din Aventuri în anticameră - o proză de un tip special). Scriitorul dovedeşte că are calităţile unui alergător de cursă lungă. După un start corect, foarte promiţător, deşi nespectaculos, cu proza scurtă din Portocale şi cascadori (1978) şi Grădina suspendată (1981), autorul evoluează, mai întîi încet şi sigur (în Vînzătorul de aripi şi Ora păianjenului), apoi din ce în ce mai vizibil (începînd cu Degetele lui Marsias), spre o scriitură complicat-rafinată, mozaic de flash-back-uri realiste - prinse uneori în reţeaua parabolei - cu străfulgerări din lumi stranii, combinaţie sui-generis de Cehov şi Bulgakov. Scriitor extrem de dinamic şi de inventiv, Radu Ţuculescu experimentează cu fiecare carte partituri diferite, de la realism la sesizarea miraculosului, de la melancolie la ironie şi umor, de la parabola politică la ficţiunea horror (sub acest din urma aspect nu pot să nu semnalez, fie şi în treacăt, naraţiunile excepţionale, "crude şi insolite", din Cuptorul cu microunde).

În Povestirile mameibătrîne, scriitorul reuşeşte să ne surprindă prin experimentarea unui tip aparte - şi în acelaşi timp înşelător - de realism, pe care l-am putea denumi, la rigoare, meta-realism. Pentru că tema implicită, ascunsă într-un strat de adîncime al cărţii, dincolo de poveştile şi de personajele verosimile, este posibilitatea de a mai scrie în mileniul al treilea un roman realist cu relief, memorabil, pe o formulă relativ clasică. Un narator-martor, care se autodenumeşte "hoţ de poveşti" (aluzie certă la poetica mimesis-ului realist) şi care pregăteşte, în taină, propria-i "poveste", modelată din istorisirile "furate" realităţii (celelalte personaje îl numesc "domnul Radu"!), pătrunde în mijlocul unei comunităţi retrase, ce-şi trăieşte, nostalgic, ultimii ani de existenţă.

E lumea mica, închisă, a unui sat uitat din Apuseni, unde cel mai tînăr locuitor numără şaizeci şi cinci de ani (urmaşii oamenilor de aici au migrat spre oraş) şi unde cea mai semnificativă "întîmplare" prezentă este depănarea amintirilor străvechi. Amintirea erosului obsedant se împleteşte cu parfumul insinuant al morţii.

Pentru personajul-narator, poveştile bătrînilor din satul Petra sînt o mină de aur. Mai cu seamă acelea ale "mameibătrîne", o octogenară simpatică şi o povestitoare excelentă, din ale cărei istorisiri se încheagă un roman straniu, unde oameni obişnuiţi, ţărani, capătă o alură de personaje ciudate. Cartea lui Radu Ţuculescu recreează ceva din atmosfera moromeţiană, dar o evocă, totodată, pe aceea comico-dramatică din D'ale lui Mitică. Scriitorul fură nu numai chipuri şi poveşti din realitatea imediată, dar şi mici secrete ale tehnicii fotografice sau ale tehnicii reportajului.

Realitatea e prinsă pe viu, în mişcare, chiar şi scenele statice capătă o nuanţă de dinamism. Şarja, umorul tandru îmbracă amăgitor scheletul unor drame cotidiene, ascund demoni nebănuiţi, pe care personajele îi exorcizează prin povestire. Modul lor de a povesti e detaşat, autoironic, limbajul lor sună firesc, foarte bine prins de urechea atentă la nuanţe a scriitorului. Romanul, o abilă punere în scenă a vieţii rurale de după război (şi apoi de după Revoluţie), se structurează conform tehnicii povestirii în ramă. Rama este prezentul, atmosfera pitorească şi uşor apocaliptică, de roman sud-american, a satului Petra, cu căsuţe părăsite, în paragină, cu oameni care trăiesc în trecut, părăginiţi, la rîndu-le, de boli şi de ani, cu crîşma veche, cu preotul sceptic, cu morţii mereu evocaţi, cu destinele obişnuite transformate în legendă. Din ramă, povestirile - narate de "mamabătrînă" şi, uneori, de alţi săteni - "se desfac precum un evantai", conturează, din fragmente de culori şi de dimensiuni diferite, un mozaic.


Fantome livreşti şi alţi demoni

În această construcţie mozaicată, două figuri feminine prind relief. Prima este bătrîna povestitoare, un personaj extrem de veridic şi, în felul său, memorabil. "Iar mamabătrînă are picioare atît de îngroşate, încît doar cu o veche pereche de pîslari numărul 42 se mai poate încălţa [...]. Nu-şi mai simte picioarele de la genunchi în jos; nici dacă îi ciupeşti dosul palmelor nu mai simte nimic; umblă încovoiată, proptindu-se într-un baston gri, adus de mine de la oraş şi oftează mereu, printre gîfîieli şi repetă, cu voce stinsă, precum un laitmotiv interpretat la fagot, nu mă doare nimic, doar ca sînt foarte slăbită. Se aşează, gemînd scurt, în vechiul ei scaun din lemn vopsit în verde, aşteaptă să-şi regleze respiraţia, iar apoi ochii încep să i se umple de luminiţe jucăuşe, semn că iarăşi e în stare să povestească [...]. Uneori doar începe povestitul. Un început pe care-l întrerupe molcom, înăbuşind uşor cuvintele, sunetele, adormind cu bărbia sprijinită-n piept". E glumeaţă, cu o inteligenţă sprintenă, genuină, voluntară, de o directeţe cuceritoare. Are toate atributele personajului realist. Numai că scriitorul iubitor de complicaţii livreşti şi meta-ficţionale simte nevoia să tulbure claritatea contururilor realiste, lasă fantasmele să bîntuie o realitate cît se poate de verosimilă. Mameibătrîne i se atribuie, pe lîngă calitatea de povestitoare, însuşirea de cititoare pasionată. Nepoata de la oraş îi aduce tot felul de cărţi. Mamabătrînă citeşte capodopere ale literaturii universale. Îi place Boccaccio (ceea ce trimite la punerea în abis a construcţiei romaneşti), citeste Márquez, Saint-Exupéry, Cehov, îi gustă îndeosebi pe Gogol şi pe Bulgakov. Din lecturi extrage esenţa. Nu reţine numele autorilor, sau pe acelea ale personajelor, dar păstrează în minte "întîmplarea, povestea, caracterele, fizionomiile, conflictele". Utopie a unei voluptăţi livreşti genuine, a abandonării în pînzele arahnoide ale textului, dincolo de contingent şi de teroarea contextului. Realitatea trece în oglinda magică a literaturii, iar naratorul devine şi el "un personaj povestit de mamabătrînă". Simpatica povestitoare amestecă personajele din propria-i viaţă cu personajele din cărţi. Un motan fabulos, bulgakovian, răsare în momentele-cheie ale întîmplărilor istorisite de ea (dar pisica demonică, fascinantă, e o imagine recurentă în cărţile lui Radu Ţuculescu).

Ca mamabătrînă procedează însuşi autorul, strecurînd foarte discret arhetipuri livreşti printre oamenii din satul Petra. Poştaşul Burdazoli, nedespărţit de iapa Ema, e un Don Quijote mîndru de Rosinanta sa. Vrăjitoarea Hudinela, ascunsă sub înfăţişarea unei ţărănci care îl are pe vino-ncoace, frumoasa rusoaică adusă în sat de Rudi Siberianul la sfîşitul războiului, stuparul Robert, veneticul romantic care refuză comunicarea cu oamenii din Petra, Galana cea nebunatică, Rozamunda, spaima bărbaţilor, femeia care castrează porci, preotul Totianos, un Don Juan rural şi atîţia alţii sînt, în mod curios, în acelaşi timp chipuri livreşti şi personaje într-o naraţiune realistă.

A doua figură feminină memorabilă este Margolili, fiica vrăjitoarei Hudinela, femeie fatală, constrînsă dramatic să-şi desfăşoare stategiile de seducţie între fruntariile strîmte ale satului uitat de lume. Margolili e o fantasmă şi o legendă. Nimeni nu scapă fascinaţiei sale demoniace. Nici chiar femeile din sat. Rusoaica înnebuneşte de dragoste, ademenită şi respinsă, apoi, de fantastica Margolili. Dispărută suspect, probabil ucisă, ea bîntuie minţile tuturor, chiar şi judecata lucidă a mameibătrîne, ale cărei amintiri se organizează obsesiv în jurul acestei siluete de fum.

Romanul lui Radu Ţuculescu este o carte despre geneza poveştilor, despre felul cum ele se intersectează cu realul, şi totodată o încercare de transcriere autentică a "vieţii vieţuite". Atenţie: Povestirile mameibătrîne l-ar putea devora pe cititor! Părerea mea.

(Cronică preluată din Observator Cultural)