Modelul nostru de percepţie a unui spectacol de teatru acordă, prin tradiţie, un loc secundar – ca să nu spunem marginal – muzicii respectivei piese. Iată însă că noţiunea de concurenţă cu celelalte forme de cultură şi/sau entertainment începe să fie tot mai prezentă prin varietatea de combinare a formei spectacolului tradiţional de teatru cu celelalte arte. Iar dintre artele non-vizuale, muzica este cea care revine acum în forţă în combinaţie cu dansul şi artele multimedia.
Această abordare se manifestă deja ca o tendinţă în cadrul multor montări din ultima vreme, cel mai recent exemplu (la care am avut ocazia de a asista) fiind repetiţia generală a piesei Elisaveta Bam, o incursiune în fantasticul suprarealist al textului lui Daniil Harms girată din punct de vedere regizoral de Alexandru Tocilescu, vizual – scenografie şi costume – de Dragoş Buhagiar şi, deloc în ultimul rând, muzical de Irinel Anghel.
Putând fi descrisă în puţine cuvinte ca o operă fără limite, această producţie oferă spectatorului ascultător o cantitate mare de informaţie muzicală, trecerile de la un stil la altul făcându-se cu impetuozitate şi cu o molipsitoare bucurie în sfidarea limitelor. Nerecomandată celor care înţeleg prin muzică în general acel ceva ce gâdilă în mod plăcut auzul şi prin muzică de teatru un simplu element ambiental între două scene, coloana sonoră şi respectiv muzica a piesei Elizaveta Bam interpretată live de un grup de şapte instrumentişti înseamnă cu totul altceva. Asemenea unui "DJ pe note", Irinel Anghel recompune dintr-o perspectivă originală un puzzle de citate celebre, de la teme de succes din filmul Cartea Junglei la incantaţii kurde, trecând prin şansonetă a la Edith Piaf, bolero, tango, cazacioc, rock, swing sau blues, ambiental şi câte şi mai câte, totul încadrat subtil într-o canava de muzică originală cu trimiteri dintre cele mai surprinzătoare, de la leit-motivul wagnerian, la augmentări sau dilatări temporale de factură post-modernă. Aflată permanent într-un tip de concordanţă ce balansează de la tautologic la contrapunct, uneori ajungând să meargă împotriva acţiunii sau chiar a muzicii însăşi, coloana sonoră a acestui spectacol a provocat în modul cel mai fericit potenţialul imaginativ altminteri binecunoscut lui Alexandru Tocilescu, care declara de altminteri că acest text i s-a relevat în dimensiunea lui muzicală încă de la primele lecturi. Asumându-şi, aşa cum de altminteri o face dintotdeauna, riscul unei astfel de abordări absolut deranjante pentru societatea noastră culturală ultraprogresistă în conservatorismul ei atroce, Irinel Anghel face proba pasiunii ei pentru drumurile deschise de suparealiştii începutului de secol aşa cum a fost şi cazul martirului Daniil Harms. Lăsat să moară de foame într-un azil de boli mintale, autorul acestui text tulburător face demonstraţia faptului că absurdul crimei transcende prin neantul ei chiar şi cele mai excentrice evadări din realitate. Pusă de altminteri de la început sub semnul îndoielii fantastice, realitatea vizuală şi auditivă se loveşte de un hohot de râs care rămâne undeva, suspendat, al nimănui. Mănuşa pe care muzica acestui spectacol o ridică cu un gest perplex, este de fapt aceea a unei protecţii pe care subconştientul nostru al tuturor o îmbracă atunci când absurdul ne violentează normalitatea.
Spectacolul Elizaveta Bam ascultat în felul acesta comprimă clipa spaimei într-un hohot de râs. Este un creuzet de idei şi de sugestii care va naşte numai pasiuni diametral opuse. Cale de mijloc nu există.
Notă: Fotografii de Cosmin Ardeleanu.