Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oana Cojocaru: Dacă tot te-ai născut, trăieşte cu sens!


Gina Şerbănescu, un interviu cu Oana Cojocaru

23.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gina Şerbănescu: Ştii că există, un joc, "Ce-ar fi dacă ar fi..." se numeşte, în care participanţii stabilesc o persoană ce urmează a fi ghicită de cineva care pune, pentru a se ajuta, doar întrebări de tipul "Ce ar fi persoana respectivă dacă ar fi..."... În loc să vorbim despre altcineva, hai să vedem ce ar fi dacă ar fi... Oana Cojocaru... Ce-ar fi Oana Cojocaru dacă ar fi... plantă?
Oana Cojocaru: Dacă ar fi plantă, bănuiesc că ar fi un trandafir roşu...

G.Ş.: Ce ar fi dacă ar fi gen de muzică?
O.C.: Foarte grea întrebare, pentru că majoritatea genurilor de muzică au o influenţă semnificativă asupra mea, dar cred că ar fi, totuşi, un intermezzo...



G.Ş.: Dar dacă ar fi animal?
O.C.: Mi-ar plăcea mie să cred şi să spun că Oana Cojocaru ar fi o felină, dar cred că aş fi mai degrabă un iepuraş, din păcate...

G.Ş.: Hai să încercăm acum să îţi asumi un rol fictiv, în travesti... ce-ar fi fost dacă ai fi fost Dorian Gray? Ce atitudine ai fi avut faţă de Sibyl Vane? Cum ai fi reacţionat dacă o persoană s-ar fi transformat peste noapte într-un non-talent, pretinzând că nu mai are nevoie de arta sa, numai pentru că, de acum te are pe tine?
O.C.: Sinceră să fiu, cred că aş fi reacţionat la fel ca el, pentru că atunci când nu iubeşti cu adevărat pe cineva, se manifestă un orgoliu al tău care nu te lasă să te dai cuiva din milă, sau pentru că, la un moment dat, ţi-a plăcut acea persoană... Pe de altă parte, nu cred că Dorian ar trebui acuzat de vreo crimă în acel moment, pentru că eu cred că a acţionat cumva inconştient şi nu avea cum să anticipeze reacţia fetei...



G.Ş.: Eu cred, totuşi, că rolurile acelea nu aveau cum să fie atât de rupte de esenţa ei...
O.C.: Evident, pentru că talentul nu e ceva pe care să îl mimezi sau care să dispară peste noapte... De fapt, eu cred că Dorian a fost orbit la început de ceva foarte frumos, care după aceea s-a dovedit a fi cu totul altceva.

G.Ş.: Dar tu cât din Sibyl Vane recunoşti în tine, pentru că eu cunosc o groază de lume care vine la spectacol şi spune că tu eşti pur şi simplu Sybil... Eu, cunoscându-te acum, am sentimentul clar că nu există o asemănare foarte mare...
O.C.: Anul trecut dacă îmi puneaţi această întrebare aş fi răspuns că nu sunt de acord cu modul în care acţionat Sybil (sinuciderea ei, de exemplu)... Dar nu e chiar aşa.... Probabil am mai crescut şi am înţeles că nu se ştie niciodată cum vei acţiona într-un anumit moment al vieţii tale...



G.Ş.: A existat vreun moment când te-ai suit pe scenă şi ai dansat pentru cineva?
O.C.: Da, dar nu vă spun pentru cine... Dar spre deosebire de Sibyl Vane, am simţit că prind aripi... O diferenţă majoră între mine şi Sybil Vane ar fi aceea că eu cred că atunci când eşti îndrăgostit eşti mult mai motivat, nu cred că dragostea pune bariere, ci dimpotrivă...



G.Ş.: Nu voi insista prea mult asupra Portretului lui Dorian Gray, dar totuşi nu pot să nu te întreb cum ai ajuns în acest spectacol?
O.C.: Domnul Răzvan Mazilu m-a văzut dansând şi mi-a pus întrebarea: "Oana, cât de lung ai părul?" I-am răspuns la întrebare şi dumnealui mi-a spus că o să mă sune... Ceea ce s-a întâmplat. Mi-a propus rolul şi citind cartea nu mi-a venit să cred ce personaj trebuia să interpretez, fără să ştiu nimic despre teatru, despre ce înseamnă lucrul în teatru... Cred că acest fapt a fost benefic, pentru că nu am fost limitată de dogmele teatrului, de parametrii între care trebuie să spui anumite replici, pur şi simplu am făcut ceea ce am crezut eu că e bine, aşa cum am simţit, încercând să fie totul cât mai natural...



G.Ş.: Dacă ar fi să alegi un rol, dar nu din dans, să zicem că ai fi distribuită într-un film, în ce fel de rol te-ai vedea, sau ce rol ţi-ai dori?
O.C.: Orice rol, fără discuţie! Ceea ce îmi place la nebunie şi în teatru, şi în dans, şi în film este această posibilitate care ţi se oferă, de a te găsi în situaţii inedite de fiecare dată, poţi să joci roluri pe care le-ai experimentat şi în viaţa de zi cu zi, sau poate nu... Mi se pare minunată această perpetuă joacă de-a personajele... Mi-ar plăcea să am o plajă de personaje pe care să le interpretez, nu vreau să joc toată viaţa în Romeo şi Julieta, sau să fiu distribuită numai în roluri de copile care mor!

G.Ş.: Dar care e dorinţa ta cea mai mare?
O.C.: Când eram mică îmi doream foarte mult să ajung o mare balerină, o mare stea, ceea ce e foarte frumos, până la urmă, nu? Cel mai important şi mai frumos lucru mi se pare acum modul în care străbaţi etapele până ajungi undeva, tot acest parcurs, tot acest drum către obţinerea unui scop. E foarte important să vrei să fii cel mai bun, dar trebuie să ai mare grijă cum ajungi acolo, trebuie să fii mereu atent la etapele care jalonează ascensiunea... Când ai ajuns acolo, mi se pare că deja ţi se pune o limită... Până la urmă a fi cel mai bun e o chestiune cât se poate de relativă... Nu neapărat cel mai cunoscut balerin e şi cel mai bun, cred că cel mai important e să faci bine ceea ce faci şi să fie şi publicul mulţumit de ceea ce faci, pentru că un public educat înţelege mesajul care ajunge la el şi îi arată artistului că a înţeles.... Cam la un astfel de statut mi-aş dori să ajung, nu la cel de vedetă, ci la cel de profesionistă adevărată... Cred că asta e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate da arta, nu neapărat numele pe care îl ai, ci mai degrabă ceea ce poţi face pe scenă...



G.Ş.: Tu ai modele? De obicei, oamenii care fac performanţă se feresc să rostească numele unor modele...
O.C.: Sigur că am modele... În dansul clasic, modelele care îmi vin în minte nu mai sunt în această lume: de la Nijinski la Anna Pavlova, până la Nureyev... Actualmente în dansul clasic se pune prea mult accent pe perfecţiunea formei, au devenit mult prea tehnici şi se uită de starea pe care trebuie să o aibă dansatorul, se uită mesajul care trebuie transmis... Dansatorii care au fost cei mai buni în clasic au trecut până la urmă în contemporan.

G.Ş.: Nureyev spunea că baletul clasic este abecedarul pentru un dans care trebuie să ducă mai departe....
O.C.: Sigur, este nevoie de o bază tehnică asimilată prin baletul clasic, pentru că îţi antrenează foarte bine corpul. În clasic fiecare formă e o entitate în sine. Clasicul te ajută foarte mult în descoperirea dansului, te ajută să treci de multe limite... Dar trebuie să abordăm genuri noi, cu alte cuvinte să trăim în acest timp ca dansatori...



G.Ş.: Printre dansatorii de dans contemporan ai modele?
O.C.: Sunt atât de mulţi şi atât de buni!... O să-mi spuneţi poate că sunt subiectivă dacă zic Răzvan Mazilu, dar dumnealui chiar m-a învăţat foarte multe despre dans şi m-a făcut să simt că dansul e mult mai permisiv şi mult mai frumos decât ştiam eu că este... Apoi am o mare admiraţie pentru Florin Fieroiu, cu care se lucrează minunat, pentru Mihai Mihalcea, Manuel Pelmuş, Eduard Gabia, Ion Dumitrescu...

G.Ş.: De ce îţi este cel mai frică?
O.C.: Mi-e frică de faptul că nu voi avea sănătatea necesară pentru a dansa atât cât îmi doresc, e drept că sunt şi într-o perioadă mai dificilă în care mă confrunt cu probleme de sănătate... Alte frici nu prea am, de mică am fost o luptătoare şi mi-am propus să fac ceva cu această viaţă şi până la urmă acesta e motto-ul după care mă ghidez: "Dacă tot te-ai născut, trăieşte cu sens!" Mi se pare trist modul de trăi al unor tineri care se plâng tot timpul că viaţa nu are un sens... Bine, chiar dacă nu are un sens , dă-i tu unul, dacă tot nu se petrece o minune, fii tu minunea! Viaţa e frumoasă tocmai pentru că nu trăim doar în alb şi negru, binele şi răul echilibrându-se tot timpul, armonizându-se, trăind în simbioză... Şi nu prea există motive de frică, de vreme ce în viaţă, când îţi doreşti mai puţin ai parte de mai multe... Cel puţin aşa spunea Nacho Duato...

G.Ş.: Există o persoană căreia îi eşti foarte recunoscătoare, pentru că ţi-a descoperit talentul, pentru că te-a stimulat să ajungi aici?
O.C.: Da, mama... ea mi-a descoperit talentul... Eram nebună, dansam toată ziua, îmi plăcea să spun poezii, să joc teatru... Am ajuns în liceul de coregrafie, în primii ani nu prea am înţeles eu de ce sunt acolo şi ce se întâmplă cu mine, dar în scurt timp mi-am dat seama, după ce am văzut câteva spectacole de balet care mi-au devenit ideal şi vis. Am înţeles că dansul e cumva în mine numai că eu trebuie să îi dau acum o formă, ceea ce e foarte greu...



G.Ş.: Înţeleg că există spectacole care te-au marcat...
O.C.: Da, în special Lacul Lebedelor, care mi-a dat forţă să continuu de fiecare dată... Imaginea lebedei perfecte, idealul la care poate ajunge o balerină m-a marcat puternic...

G.Ş.: Dacă nu înţelegi, când eşti foarte mic, sensul a ceea ce ţi se întâmplă, rostul tuturor acelor exerciţii foarte grele, cum ajungi să suporţi toate acele lucruri?
O.C.: Greu, foarte greu... La început pentru părinţi faci toate astea, pentru că ei îţi spun că e spre binele tău, că într-un final va fi bine. E vorba, cred, de încrederea pe care o ai în părinţi, dacă ei spun că e bine, va fi bine, aşa gândeşti atunci şi asta te ajută să mergi înainte...



G.Ş.: Tu nu prea eşti un copil rebel...
O.C.: Trebuie să recunosc că nu...

G.Ş.: Dar te mai revolţi din când în când? Ce te enervează cel mai tare?
O.C.: Poate părea un clişeu, dar cel mai tare mă enervează ipocrizia şi mă mai enervează foarte mult criticii, dar nu mă refer la criticii de artă, ci la oamenii care judecă şi critică doar după aparenţe şi nu înţeleg esenţa a ceea ce văd. Şi mă mai enervează foarte tare snobismul, care se manifestă în toate sectoarele realităţii, dar care în artă e mult prea acut... Mă mai deranjează faptul că foarte mulţi oameni sunt preocupaţi doar de modul în care arată şi atât. Toată lumea se uită în oglinzile magazinelor, toţi sunt preocupaţi numai de estetic... cred că s-a pierdut mult din bucuria vieţii... cred că trebuie să se treacă de această abordare pur estetică, pentru a se ajunge la esenţe...



G.Ş.: Tu te-ai jucat ca şi copil? Ştii că există prejudecata aceasta că cei care aleg calea dansului de mici nu prea au copilărie...
O.C.: Da, m-am jucat, chiar şi acum mă joc... Mă joc cu mama sau cu colegii de clasă, ne prefacem că suntem picături de ploaie şi atingem pământul...

G.Ş.: Înţeleg că mama este foarte importantă... ai dansat şi pentru mama?
O.C.: Mama este stâlpul meu de susţinere... E foarte emoţionant când dansez pentru mama... ea mă simte când am emoţii, deşi emoţiile ei sunt mult mai mari decât ale mele.

G.Ş.: Tu ai câştigat o bursă de doi ani la celebra şcoală Rudra-Bejart, în Lausanne. Ce ne poţi spune despre asta?
O.C.: În afară de dans clasic şi modern, care vor fi ca pâinea zilnică, vom face dansuri tradiţionale din Africa, din Orient, de peste tot, apoi program de tangouri, arta actorului, cursuri de tangou şi percuţie, vom face până şi karate şi experimente ce ţin de lumea circului! Ideea e, ca dansator, să fii foarte flexibil şi integrabil în tot ce se cere acum, pe orice fel de coregrafie... Acum citesc Conversations avec Maurice Bejart de Michel Robert, din care aflu mai multe despre domnul Bejart, dar şi despre dansul pe care îl propune...

G.Ş.: Pentru că ai menţionat o lectură, ce scriitori îţi plac?
O.C.: Sunt marcată de scrierile Magdei Isanos şi ale lui Garcia Lorca...

G.Ş.: Tu scrii poezii?
O.C.: Da, scriu poezie, proză, tot ce se poate... De obicei scriu când sunt foarte încărcată emoţional...

G.Ş.: Tu eşti o persoană care lucrează cu trupul, e foarte interesant că tot cuvântul te ajută să te eliberezi...
O.C.: Da, pentru că în momentul în care te doare foarte tare corpul, doar cuvântul te poate ajuta să te eliberezi...



G.Ş.: Ce ai fi dacă ai fi fenomen meteorologic?
O.C.: Cândva am visat că zburam cu avionul şi norii îngheţaseră şi ploua, dar ploaia îngheţase şi ea şi se formaseră nişte cascade îngheţate din cer până în pământ, iar pe ele erau sculptaţi fulgi de nea... Acesta e fenomenul meteorologic care cred că aş fi, ceva care nu există decâr în imaginaţia mea...

G.Ş.: Ce ai fi dacă ai fi un film?
O.C.: Fără îndoială un film psihologic, care să pună probleme...

G.Ş.: Ce ai fi dacă ai fi personaj de desen animat?
O.C.: Aş fi Chip, de fapt aşa mi se spunea când eram mică, Chip!

G.Ş.: Şi exista şi Dale?
O.C.: Desigur, Dale era o prietenă de-a mea cu care petreceam foarte mult timp!

G.Ş.: Te poţi proiecta peste vreo douăzeci de ani? Ce te vezi făcând?
O.C.: Nu pot să gândesc pe un termen atât de lung, e drept că îmi fac planuri şi am vise, dar ele se pot împlini sau nu, aşa că prefer să le iau pe toate aşa cum vin, dar în orice caz, mă văd tot dansând, da, mă văd dansând până la sfârşitul vieţii. Şi mă văd făcând coregrafie, de-abia aştept să fiu pe picioarele mele şi să îmi pun ideile în practică... În orice caz, peste douăzeci de ani, vom evalua tot ce s-a întâmplat în acest răstimp.


Notă: Fotografii de Mihaela Marin.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer