Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Garofiţa Nebuna


Carmen Botoşaru

01.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Eu nu-nţeleg lucrurile astea... zicea Garofiţa, care avea casa între Sandu a' lu' Rădăcină şi Nuna lu' Titi, şi căreia oamenii apucaseră să-i spună Garofiţa Nebuna. Porecla fusese scornită şi trâmbiţată de tanti Tuia:
- Hm! N-o am la pipotă şi gata! E o nebună! Hm! E femeie a dracului, după buze se cunoaşte! Adică n-are buze deloc! Doar o linie! Hm! Astea cu buze subţiri sunt releee... nu jucărie! Crezi că degeaba a lăsat-o Dobrică? Hm!

Orice ar fi zis Garofiţa, nu se putea ca tanti Tuia să nu o contrazică:
- Taman tu să nu înţelegi lucruri d-astea, fă? Tu, care eşti aşa imancipată? Hm!, că doar tu nu eşti ca noi, te duci şi mai stai pe la oraş şi mai vezi fel şi fel!

Dar Garofiţa ştia ce vorbeşte, că doar o păţise rău în tinereţe, când o părăsise Dobrică pentru altă femeie.
- Degeaba te măriţi la primărie. Aia nu-i nici o sfârâială! N-are nici-o valoare! Zău! În faţa lui Dumnezeu e adevărata căsătorie! Aşa că, poa' să se dea Fănica şi de-a berbeleacu' şi să stea şi-n cap, că Sandu tot bărbatu' lu' Marioara Pitica rămâne, n-are nimeni puterea să desfacă cununia făcută în faţa Domnului. Şi cu Dobrică al meu, la fel! Zică Marcela ce-o zice, facă ce-o face, Dobrică rămâne bărbatu' meu. Pe lumea ailaltă o să fie tot cu mine, nu cu ea!
- Ăsta-i ofu' tău!
- Nu e nici un of! E adevăru' gol-goluţ! Mi-a spus mie un popă! Eu nu vorbesc aşa... de la mine, lucruri închipuite! Şi-apoi, povestea cu Dobrică e prea veche ca să mă mai intereseze de el. Mă doare drept în cot! Dar zic şi eu aşa, că oamenii trebuie să respecte ce spune Dumnezeu, nu să-şi facă ei legile lor!

Garofiţa rămăsese singură la vreo trei-patru ani de la cununie, tocmai când se mutase în casa nou înălţată, solidă, de cărămidă, construită pe o palmă de loc cumpărată de la Nuna şi Titi Brânzoiu care, având grădina foarte mare, se hotărâseră să mai vândă din pământ, mai ales că le trebuia bani să-şi consolideze şi ei casa, care ajunsese să fie cam igrasioasă, şi să-şi facă un gard nou. Până atunci, Garofiţa şi Dobrică stătuseră în căsuţa măruntă, de chirpici, lipită cu pământ galben, şi pe-afară, şi înăuntru, spoită cu var alb, cu cerdac din lemn cariat, cu odăi înghesuite şi întunecoase, cu podele care scârţâiau oricât de încet ai fi păşit, şi care fusese a părinţilor lui Dobrică, de fapt, chiar a bunicilor lui. Unii ziceau că a lăsat-o bărbatu-său pentru că era stearpă. Alţii ziceau că de vină era Marcela, căreia îi căzuse cu tronc Dobrică şi, deşi măritată la rândul ei, nu se lăsase până când nu-i sucise minţile bietului bărbat. O vreme, Garofiţa îşi spusese necazul pe unde apuca:
- A fugit cu nenorocita aia de Marcela. Şi-a lăsat şi aia casă, bărbat, tot. Cum s-au înhăitat ei amândoi, nu ştiu. Ea era vânzătoare la magazin. Poate aşa, când să se fi dus el pe-acolo să ia una, alta, şi-o fi dat aia ochii peste cap la el şi i-o fi luat minţile? Da' nici frumoasă nu era, dă-o dracu! Avea un naaas... uliu, nu alta! I-o fi făcut farmece lu' Dobrică? Sau ce i-o fi făcut? Nu ştiu, nu-mi explic...

N-o fi fost Marcela frumoasă, totuşi, bărbaţii întorceau capul după ea:
- Îl are pe vino-ncoace, dă-o dracu s-o ia!

Dar nici Garofiţa nu era de lepădat. Şi ea era bine făcută, doar că nu-şi punea bluze strâmte, ca Marcela, ca să i se cunoască prin ele sânii rotunzi şi mari. Şi nici nu purta fuste greu încăpătoare, ca să se uite bărbaţii după şoldurile ei plinuţe şi unduitoare. Ea era femeie serioasă. Contrar judecăţii cumetrelor (a căror căpetenie neobosită era tanti Tuia), care vorbeau urât despre ea, şoptind de la una la alta şi ducând vorba:
- Am auzit că Garofiţa fumează...
- Hai, lasă-mă! Nu zău? Numai curvele şi beţivele fumează...
- Daaa... Halal de ea!

Când o lăsase Dobrică, Garofiţa fusese foarte supărată şi se gândea că dacă s-ar întoarce la ea, oricât ar ruga-o şi-ar plânge, şi s-ar târî în genunchi, şi ar jura că numai pe ea o iubeşte, nu l-ar ierta şi nu l-ar mai primi înapoi! Nici în ruptul capului! Peste o asemenea greşeală nu se poate trece. Mai bine singură!
- Ţi-a trebuit curva de Marcela? Cu ea să stai! Nu eşti bun nici tălpile să mi le pupi! Ieşi, nemernicule! Piei din ochii mei!

Aşa se gândea Garofiţa că i-ar fi zis lui Dobrică. Însă, după luni de zile, când începuse să umble vorba că cei doi fugari s-au stabilit la casa părintească a Marcelei, în satul vecin, şi că, deci, era treabă serioasă între ei, Garofiţa s-a speriat că Dobrică n-o să mai vină niciodată la ea să-i ceară să-l ierte, aşa că începuse să-şi dorească şi chiar să se roage la icoane să se întoarcă Dobrică al ei. Neştiind încotro s-o mai ia de supărare, se dusese, cu mare încredere şi speranţă, la tuşa Dimana, care făcea şi desfăcea farmece, ştia descântece de deochi şi tot felul de alte vrăji, tălmăcea vise. Garofiţa moştenise de la maică-sa credinţa în puteri miraculoase, tainice.
- E vrăjitoare care face numai de bine, adică magie albă. Câtă lume a scăpat ea de la necaaaz... dacă s-ar vedeaaa... Cică ar fi rugat-o o femeie să-i spuie şi ei descântece, s-o£-nveţe.
- Şi?
- Şi nu i le-a spus, că cică şi-ar fi pierdut daru' dacă i le-ar fi spus. Descântecu' se fură, nu se învaţă. Şi nu poa' să-l fure decât ăla care are leac!
- Daaa... nu poate oricine! Trebuie să ai leac, aşa e!

Când o întreba cineva de descântece şi vrăji, tuşa Dimana răspundea:
- E, tu să fii cu întrebatu' şi eu să fiu cu leacu'!

Şi pe mine mă salvase de la moarte tuşa Dimana. Mă deochease Ionică Sârbu, care se mirase de mine:
- Aoileeeu... ce-ai crescut, nepoate! Ce frumos te-ai făcut, băi, leule paraleule!

Aşa le zicea el băietanilor:
- Băi, leule! Leule paraleule!

Mă luase mai întâi cu frig, chiar dacă era miezul verii şi dogorea soarele ca un cuptor încins. M-am dus în casă, m-am lungit în pat, dar se învârtea pământul cu mine. Am stat ce-am stat şi m-a strigat mama la masă. Când m-am aşezat, nici n-am apucat să iau lingura în mână, că m-am înmuiat şi am căzut de pe scaun, fără cunoştinţă. Mama a aruncat apă rece pe mine şi l-a trimis pe tata la tuşa Dimana:
- Ad-o repede-ncoa! Hai, mai iute!

Tuşa Dimana m-a frecat pe tâmple, bolborosind vorbele de deochi. La sfârşit, m-a scuipat şi-a zis cu voce tare:
- Ptiu, ptiu, ptiu! Leacu' şi babii coinacu'!

M-a pus să mă închin de trei ori. Şi, încet-încet, m-am limpezit, n-am mai avut nimic.
- Doamneee, da' ce deocheat a fost băiatu'! Ia vezi, de-acum încolo, dacă ştii că te deochi, tre' să te păzeşti, să porţi la tine ceva roşu, care alungă deochiu'. Sau să ai căţei de usturoi prin buzunare, ca să ţină departe duhurile rele. Tot aşa, ăla care ştie că e întors la ţâţă, când se miră de ceva - de orice! că nu te deochi numai de frumos; poţi să te deochi şi de urât, şi de deştept, şi de prost -, tre' neapărat să scuipe de trei ori, ca să gonească deochiu'. Al'feeel... e vai şi-amar! Vezi bine ce-a păţit bietu' Vasilică.

Pentru Garofiţa, tuşa Dimana nu putuse să facă nimic. Încercase fel şi fel de descântece, dar fără nici o izbândă.
- Garofiţo, n-am cum să te-ajut, maică! Făcătura e dată pe apă curgătoare şi nu am cum s-o mai desfac! Pentru asta nu există decât vrăji de magie neagră, dar sunt cu primejdie mare, mare de tot, că poa' să se întoarcă spre copii, spre mine, spre tine sau cine ştie pe capu' cui să cază. Eu nu fac aşa ceva. N-am făcut niciodată. Dacă era făcătură îngropată, da, o desfăceam. Dar aşa... doar Dumnezeu poa' să te mai ajute!

La vreun an şi ceva, primise citaţia de divorţ şi parcă nici atunci nu-i venise să creadă că asemenea ruşine şi suferinţă i se întâmplau ei. Când oprise poştaşul bicicleta la ea la poartă, se îndreptase spre el cu picioarele tremurându-i, presimţind că era ceva care nu-i aducea bucurie. La tribunal nu se înfăţişase deloc şi, pentru că nu aveau copii, iar Dobrică nu ceruse nimic din avere, căsătoria se desfăcuse destul de repede şi fără ceartă. Suferise bolnavă, în pat, când auzise că s-au luat cu nuntă la salon şi cu lăutari (şi i se păruse culmea neobrăzării că aduseseră tot taraful lui Geaulea, care cântase şi la nunta ei cu Dobrică). De-abia când aflase de Marcela că era borţoasă, parcă se împăcase deodată cu soarta ei.
- Ducă-se! Nu vreau să mai aud de el! Să le fie... cum le-o da Dumnezeu! După suflet!

Prima dată când îl întâlnise pe Dobrică, după divorţ, fusese pe neaşteptate, la bâlci, la oraş. Când apăruse, ca din pământ, în faţa ei, i se tăiaseră picioarele. Nu-şi vorbiseră, dar se uitaseră lung unul la celălalt, iar ea îşi înfipsese privirea în pupilele lui negre şi mărite de uimire. Apoi îl mai întâlnise la o nuntă, în sat. Ajunsese că nu se mai uita deloc spre el, ca şi cum nu exista. Dar unii ziceau că, într-o vreme, Dobrică venea în vizită la ea, pe furiş, pe înserat. Nu stătea mai mult de-o oră, două.
- Cică nu zăboveşte. Doar cât să bea un pahar de ţuică şi să... mai bea un pahar de ţuică, mustăceau cumetrele care dezbăteau cazul Garofiţei, întorcându-l şi pe-o parte, şi pe cealaltă.

De măritat, Garofiţa nu se mai măritase, vorbise cu un preot care îi spusese că legământul de la cununie nu poate fi rupt de nimeni, aşa că se face o singură dată în viaţă. Iar ea ţinuse morţiş să respecte acest legământ. Dar credinţa nu o împiedicase pe Garofiţa să se ţină cu notarul (însurat şi cu copii), pe ascuns, câţiva ani, apoi îşi găsise pe unul pe la oraş şi, uite-aşa, zburând din floare-n floare, o apucase bătrâneţea fără să fi făcut umbră pământului cu vreun rost, zicea gura lumii.

Se îngrăşase şi luase de la oraş moda pantalonilor.
- Dracu-a pomenit? Hm! Femeie bătrână, să te-mbraci ca bărbaţii, în pantaloni. Hm!
- Da' şi tânără dacă era! Eşti femeie, apăi pui fustă pe tine, c-aşa a lăsat Dumnezeu. Fiecare lucru cu rostu' lui, nu amestecătura asta care strică şi datini, şi rânduieli, şi tot!
- Păi! Cum dracu să nu-şi sucească bărbaţii gâturile după fundu' tău, dacă tu ţi-l îndeşi în pantalonii-ăia de plesnesc pe buci? Mai mare ruşinea...
- Hai, bre, ce-i aşa nemaiauzit? Ce? La televizor n-oţi fi văzut femei în pantaloni?
- E, orişicât... alea-s de la oraş!
- Şi ce? Nu-s tot femei?
- Da, da'...

Garofiţa venea la ţară primăvara, devreme, şi stătea toată vara, îi plăcea să muncească în grădină, să sape, să grebleze, să semene, să ude. Avea flori, mai ales cârciumărese şi dalii, o frumuseţe! În spatele casei, avea brazde de ceapă, salată şi ridichi, roşii, vinete şi ardei gras. Destul de mici şi de înghesuite, că nu avea teren prea mult, dar, oricum, pentru ea, femeie singură, era destul. Şi mai avea şi găini de îngrijit, iar câteodată îi mai cădea şi câte-o cloşcă.

Într-a treia zi de marţi, după Paşte, ne chema la ea pe noi, copiii (ne striga de pe stradă şi ne îndemna să-i mai aducem şi pe alţii), ca să facem Scaloianul. Ne învăţa cum să modelăm păpuşa din lut şi cum s-o îmbrăcăm în coji de ouă, de toate culorile, oprite de ea, de la Paşte.
- Când oţi avea copii, să-i învăţaţi să facă la fel, altminteri anul nu e roditor, vine seceta sau cine ştie ce altă nenorocire, şi face prăpăd. Dacă daţi Scaloianul pe apă curgătoare, anul o să fie ploios şi o să aducă belşug. Aşa să dea Dumnezeu!

Pe urmă, puneam Scaloianul gătit în haine colorate vesel, de sărbătoare, pe o scândură şi îl duceam la gârlă. Îi dădeam drumul pe apă, aprindeam lumânări şi cântam cum ne învăţase Garofiţa:
Iene, Iene, Scaloiene,
Iene, Iene, Scaloiene,
Cum pe obraz ne curg lacrimile,
Tot aşa pe pământ să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile.
Să umple şanţurile,
Să crească grânele,
Să crească legumele,
Să crească florile
Şi toate ierburile.


După ce se îndepărta Scaloianul pe apa curgătoare, Garofiţa ne lua la ea şi ne dădea să mâncăm plăcintă cu brânză şi prăjituri cu cremă (care mie îmi plăceau cel mai mult, erau mai bune şi decât buturugile de la cofetăria de la capătul satului) şi ne punea să zicem bogdaproste. Noi ziceam, şi după aia ne umflam obrajii îndesând lacom în gură plăcinta sau prăjiturile. Asta era pomana Scaloianului.

Iarna, Garofiţa pleca la oraş şi, trei, patru luni cât ţinea frigul, stătea la una dintre surori. Dar oriunde ar fi stat ea, se afla şi Gorbi, câinele pechinez, roşcat şi cu ochii bulbucaţi, cu blană lungă şi coadă stufoasă. Ţinea la el mai ceva ca la ochii din cap.

Seara, la poartă, le povestea femeilor cum s-a sculat ea cu noaptea în cap şi i-a făcut mâncare lui Gorbi:
- Azi am tăiat o găină, i-am făcut copane lu' Gorbi. I le-am făcut prăjite. Le-am scurs bine-bine de ulei, să nu-i crească colesterolu'. Că-i mititel şi sensibil, un boţ de carne! Asta mi-ar mai lipsi, să se-mbolnăvească!
- Eee... Hm! Fi-ţi-ar câinile-al dracu! zicea tanti Tuia, neputând să priceapă cum poate cineva cu mintea întreagă să dea copane prăjite la câine.
- Tanti Tuia, te rog frumos! o punea la punct Garofiţa, înţepată, devenind, brusc, foarte serioasă şi ridicând sprâncenele.
- Da' mai dă-o draaacu de javră, nu se lăsa tanti Tuia. Auzi, hm!, să dai copane la jarlă. Hm! Lumea n-are ce mânca, şi Gorbi mănâncă friptură. Hm! Da' ce? Pâine nu ştie să mănânce? Îi stă-n gât? Sta-i£-ar! Hm! Păcat, mare păcat! Îţi baţi joc de mâncare!

După ce pleca Garofiţa, tanti Tuia începea s-o drăcuie:
- Fir-ai a dracului cu javra ta! Hm! 'Ai, fă, Marioaro? Asta nu-i sănătoasă la cap, este? Hm! Nu-i sănătoasă la cap! Eu aşa zic, că n-are mintea-ntreagă, dă-o dracu! îşi dădea cu părerea tanti Tuia, apoi îşi făcea trei cruci largi, hâţânându-şi capul a îngăduinţă şi smerenie, şi adăuga spăşită: Doamne iartă-mă şi păzeşte-mă! Doamne ajută-mă şi fereşte-mă de necuratu'!
- Ce să-i faci, bre? Asta-i lumea! Sunt şi d-ăia, şi d-ăia, şi buni, şi răi, şi mai proşti, şi mai deştepţi. E mare grădina lui Dumnezeu...
- Prea de tot, Marioaro! Ea şi cu Nuna ce pupă animalele-n bot! Nuna la fel face. Mi-a zis Vica lu' nea Adam că cică le dă numa' salam la pisici. Dacă n-are copii... Ia să fi avut copii! Mai dădea vreuna copane sau salam la câine şi la pisici? Nişte neisprăvite. Sterpe şi cu aere de cocoane de la oraş. Face umbră pământului degeaba... Se mai miră că a lăsat-o bărba'-su.
- Zi Doamne fereşte!
- Doamne fereşte! Hm! Să fie la ele-acolo! Hm! Da', zău! Parcă toţi nebunii sunt adunaţi pe uliţa asta a noastră. Hm! Dacă tot e stearpă, să fi crescut şi ea un porc, o vacă, nu potaia aia! Hm! Păi când trăia cantonieru'...

Nea Iancu, tatăl Garofiţii, fusese cantonier. Avusese o curte mare chiar acolo unde lucra, la canton. Acolo şi stătuse toată viaţa, cu nevastă-sa şi cu copiii, vreo jumătate de duzină, printre care şi Garofiţa. Nea Iancu avusese porci, vaci, dar, mai ales, îi plăcuse lui mult de tot să crească gâşte. Curtea lui era albă de gâşte. Slobozea bobocii la drum, să ciugulească iarbă. Gâsca şi gâscanul îi păzeau straşnic. Dacă se apropia cineva, sâsâiau şi se dădeau la inamic întinzând gâtul şi tropăind mărunt pământul cu picioarele lor late, portocalii. Garofiţa crescuse printre gâşte, dar nu prinsese drag de ele. Îi erau nesuferite, chiar. Gâscanii o speriau, iar carnea lor, în ciorbele şi tocanele făcute de maică-sa, i se părea tare şi fadă la gust, nu-i plăcea deloc. Vacile şi porcii i se păreau greu de crescut pentru ea, femeie singură, aşa că nu ţinea decât găini, vreo douăzeci, treizeci.

Iar de cai îi era milă. Tare milă. Aproape că nu se putea uita spre ei. Nu răbda să-i vadă prinşi în ham şi trăgând căruţele. Era copilă măricică şi îşi amintea bine privirea aproape înlăcrimată a lui Mircea, cel mai frumos cal pe care îl văzuse vreodată, cerând muteşte ajutor. Fusese deocheat de om întors la ţâţă. Nea Iancu trimisese, la rugăminţile stăruitoare ale nevesti-sii, tot după Dimana (era tânără pe-atunci, dar îşi găsise deja darul ăsta al vindecării de deochi şi de altele, multe), dar până venise ea (deşi lăsase totul baltă şi alergase într-un suflet, ca întotdeauna când îi cerea cineva ajutorul), calul murise.
- Dacă mă chemaţi măcar c-un sfert de ceas mai devreme, oameni buni!

Ce cal frumos! Negru şi lucios, ca abanosul! Înalt, cu coama deasă, cu gâtul lat. Cât a plâns Garofiţa după el! Îi era ciudă pe taică-său că nu vrusese să creadă de prima dată în deochi, trebuise să-l convingă nevastă-sa s-o cheme pe Dimana.

De-atunci iubea animalele din toată inima şi le ocrotea de câte ori putea.

Când pleca la Bucureşti, Garofiţa îl chema pe nea Victor, care avea casa peste drum, să-i predea cheile de la şoproane şi cămări, să-l instruiască cum să-i aibă grijă de găini peste iarnă. Când pleca nea Victor, cu capul plin de îndrumări şi lămuriri, Garofiţa îl petrecea, cu Gorbi, până la poartă.
- Ia, uite, nea Victore, la Gorbi! Parcă-şi ia la revedere de la matale, zici că ştie că pleacă la oraş!

Nea Victor, cu vocea lui groasă şi cu vorba lui lăbărţată, fără să privească îndărăt, troncănindu-şi galoşii pe lângă gard, făcea:
- Ştiiiieee... dă-l dreaaacu...

Garofiţa îl lua pe Gorbi în braţe şi îl pupa delicat pe trufa aspră, umedă. Apoi îl strângea cu blândeţe între obraz şi umăr.
- Deşteptu' lu' mama! Mânca-l£-ar mama pe el!

Pe urmă îl ridica în aer, ca pe un copil, şi-l scutura uşurel.
- Gorbi, frumosule! Gorbi! Gorbi lu' mama! Îl mănânci, ce frumos e!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer