Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nuna şi Titi Brânzoiu


Carmen Botoşaru

08.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nici Nuna – care avea casa între Garofiţa Nebuna şi Ionel Bogdu - nu era zdravănă la cap, dacă te luai după tanti Tuia, nea Victor şi mulţi alţii. Avea pisici. Vreo şase. Le ţinea în casă, la căldură. Dormeau pisicile pe plapumă, peste ei. Adică peste Nuna şi bărbatu-său, Titi Brânzoiu. Peste zi, când era patul strâns, pisicile dormeau pe perne, toate, la rând. Ca droaia de ciori adunate într-un pom fără frunze.

Nici ei nu aveau copii, lumea zicea că Nuna era vinovată. Cum era să fie de vină bărbatul? Era lucru sigur şi clar ca lumina zilei că femeia era stearpă! Totuşi, adevărul, ştiut doar de Nuna şi de Titi, şi nemărturisit la nimeni, nici măcar la vreo rudă apropiată (chiar aşa! ce rost ar fi avut să mai întindă vorba, să aibă oamenii ce clefeti pe seama lor? că vorba aia: cine poate să închidă gura lumii? nimeni! rostul ei e să turuie ca o moară stricată), era că Titi se făcea vinovat de lipsa urmaşilor. Umblase pe la doctori, fără rezultat. După câtva timp, se lăsase păgubaş, deşi ar fi existat nişte raze de speranţe, însă tratamentele erau totuşi prea, prea complicate. Nuna ar fi vrut ca măcar să înfieze un copil, dar Titi nu fusese de acord:
- Nu! Nici nu mă gândesc! Cine ştie cu ce monstru te trezeşti la uşa ta, când se face mare! Mai bine lipsă! În ziua de azi, copiii nu au milă de părinţii lor adevăraţi, carne din carnea lor şi sânge din sângele lor! Darămite un străin. Ăştia-s în stare să te omoare pentru avere sau pentru mai ştiu eu ce. Iar la bătrâneţe, n-ai să vezi o cană de apă din mâna lor. Dacă vrei şi vrei copii, Nuno, ia-ţi pe altu' şi-am terminat circu'!

Nuna nu îşi luase pe altul. Îşi luase o pisică. Apoi se făcuseră două, trei, şi tot aşa, până când i se păruse ei că cel mai bine era când avea cinci, şase pisici.
Într-un an, Nuna şi cu Titi au plecat două săptămâni la staţiune.
- Bre, nea Adame. Ne ai şi nouă grijă de pisici cât s'tem plecaţi?
- Am, am. Se poate? Doar n-oţi lăsa animalele să piară de foame, se crucise nea Adam în sinea lui, că Nuna şi Titi aveau pe cap o asemenea problemă, când, de fapt, pisicile-s făcute s-alerge prin hambar şi să prindă şoareci.
- Vii de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, şi le dai să mănânce. Şi le schimbi şi apa, tot de două ori pe zi, că nu le place apa stătută, trebuie să fie neapărat proaspătă. Da, bre?
- Mmm... a mea bea şi din drum, din băltoace cu mătasea broaştei... Da' de venit, viu!
- Seara le bagi în casă, să nu răcească noaptea pe-afară. Că-i răcoare, chiar dacă-i vară. Se-ntâmplă să mai dea şi câte-o ploicică... Mai ştii? Să nu care cumva să prindă vreun guturai...
- Hai? S-alerg eu după pisici, să le strâng la un loc şi să le bag la adăpost??
- Nu, bre, că-s aşa deştepteee... Cum se lasă un pic înserarea, cum se strâng toate aci, pe prag. Şi-aşteaptă să le deschizi uşa, să intre. Singure vin. Nechemate! Matale doar le aştepţi s-apară.
- Hai, bine şi-aşa. Dacă zici... se închinase în gândul lui nea Adam.
- Uite colea, în frigider, sunt trei suluri de salam şi le-am mai luat şi nişte conserve de peşte, şi...
- Păi voi daţi salamu' la pisici?
- Păi astea-s de rasă, bre. Nu mănâncă orice. Le place carnea, că doar sunt animale carnivore, nu?
- Hai, lasă-mă! Şi pâine goală nu mănâncă?
- Cum, bre, să mănânce pâine goală?

Dacă pisicile de rasă mănâncă mămăligă rece şi mucegăită, cum mâncau ale lui, n-a mai apucat să întrebe nea Adam.
- Astea au gusturi... nu se uită la pâine! Şi, dacă nu le hrănesc cum trebuie, le cade păru', li se şubrezeşte sistemu' imunitar... Cine ştie ce mai păţesc cu ele? Şi mi-e milăăă... ca de nişte copii neajutoraţi!
- Ce li se şubrezeşte, Nuno?
- Sistemu' imunitar! Organismu'! Adică se-mbolnăvesc uşor! Pe urmă trebuie să chem veterinaru' să le dea tratament... mai mare daraua ca ocaua! Şi suferă şi ele, săracele! Iar de văitat, n-au cum să se vaite, cum ne văităm noi. Suferă în tăcere. Numai după ochi le cunoşti şi-ţi dai seama cât suferă...
- Aşa? O fi, nu zic nu...

Nea Adam nu înţelegea deloc treaba cu lighioanele astea nefolositoare (sau, mă rog, le lăsase Dumnezeu cu un rost pe pământ, dar în nici un caz ăsta pe care li-l găsise Nuna). Se minuna nespus că oamenii ăştia, vecinii lui (care, altfel, păreau oameni cu capul pe umeri), lăsau pisicile să doarmă în casă, pe perne, şi le hrăneau, auzi!, cu salam şi cu peşte.
- E-adevărat ce scrie în Biblie, se gândea nea Adam de unul singur. Se apropie sfârşitul lumii... prea e omenirea asta într-o dungă! Şi-a băgat Scaraoţchi coada, rău de tot!

El, care luase brânza din gura pisicii şi-o mâncase. Da, aşa făcuse. Miţa – vicleană şi curajoasă, că deh!, dacă n-ar fi fost aşa, cum altfel să supravieţuiască la uşa lui nea Adam?, cu aer de la Dumnezeu şi cu apă din băltoacele pline de mormoloci de pe drum? – se cocoţase pe masă, cât ai clipi o dată, scurt, din gene, şi furase o felioară de brânză din strachină, de lângă mămăliga rece. Nea Adam se aplecase să bage o pană de lemn sub piciorul mesei şchioape, să nu se mai bălăngăne în toate părţile, că jucau farfuriile şi cănile, zornăind lovindu-se unele de altele. Când se ridicase, ce-i văd ochii? Miţa, cu o bucăţică de brânză în gură! Se năpustise asupra ei, înjurând-o:
- Zzzât! 'Tu-ţi pisica mă-tii, nenorocita dracului!

Pisica, speriată, lăsase brânza lângă piciorul mesei, şi-o luase la fugă. Nea Adam luase fărâmiţa de brânză, suflase niţel pe ea şi-o băgase-n gură.
- Ce faci, bre? îl întrebase, uimit, fiu-său, care era cu el, la masă. Mănânci brânza din gura pisicii şi-apoi terfelită pe jos?
- Ce-are, mă? De ce să n-o mănânc? Da' atunci cum? Să se risipească?

Altă dată când, din senin, se trezise că porcul zăcea lat, în coteţ, fără suflare, se apucase şi îl tăiase. Tanti Vica se închinase:
- Mă, Adame, stai, mă, omule, cuminte. Vrei să te îmbolnăveşti?
- Şi ce să fac? Să las porcu' să se piardă?

Acum, când auzise cum îşi hrănea Nuna pisicile, rămăsese tâmpit, parcă-l lovise cineva în moalele capului.
- Şi Titi ce zice, Nuno, că le dai numa' salam şi peşte? Ori le dai pe furiş?

Şi nu-şi mai continuase gândul: Ori e şi Titi într-o ureche, ca tine?
- Cum să le dau pe furiş? Doamne Maica Domnului... Să vezi ce le iubeşte şi Titi... Mai dihai ca mine! Toată ziua le îngrijeşte, le piaptănă, le face baie o dată pe săptămână, cu şampon special, luat de la farmacia veterinară, de la Tase sanitaru'. Fiecare pisică are prosopu' ei: Dida îl are verde, Niculina îl are portocaliu...
- Tu glumeşti, Nuno! o întrerupsese nea Adam pe Nuna, din înşiruirea pisicilor proprietare de prosoape colorate.
- E, cum să glumesc? E aşa cum îţi spui... Matale ce te miri? Animalele au şi ele suflet, nu? Tot ca oamenii. Adică de ce matale ai nevoie de hrană ca lumea, de căldură, de curăţenie, şi un animal n-ar avea nevoie? Nu-i tot o fiinţă?
- Ştiu şi eu? Parcă n-aş zice chiar aşa... da'... fiecare cum crede. Că doar nu le hrăneşti din buzunaru' meu, aşa că... ce mă interesează pe mine ce faci?
- Da' matale n-ai pisică?
- Ba am, n-auzi? Pe Miţa. Da' nu-i dau eu să mănânce, că doar nu de-aia o ţiu. Îi mai arunc aşa, câte-o coajă de pâine, dacă se uită-n gura noastră, când stăm la masă. Îi mai dau oase, când face Vica mâncare cu bucăţele...
- Aoileu, să nu-i mai dai oase, nea Adame, că-i excită sucu' gastric şi se-mbolnăveşte de stomac, de n-o mai faci bine!
- Ce? Şi? Să-i dau friptură? Ia să vezi ce se bate pe oase cu motanu-ăla gri, al lu' Moţatu. Se luptă pe viaţă şi pe moarte care s-apuce! Lasă, că trăieşte şi-aşa. E mai grasă ca mine. Dac-o satur eu, p-ormă nu mai prinde şoareci. Chiar aşa! Astea prinde vreuna şoareci?
- Hai, bre! Ce dracu??!! se scuturase Nuna de silă şi de indignare.
Nea Adam se mirase pe dinăuntru şi se gândise că lasă, au să vadă ele, pisicile, tratare împărătească, când aveau să rămână pe mâna lui. Zis (sau gândit) şi făcut. După ce plecaseră Nuna şi cu Titi la staţiune, nea Adam le dăduse pisicilor pâine goală:
- Piiis, pis, pis, pis, pis, pis... Nu mâncaţi? E, dacă nu mâncaţi, v-arăt eu vouă!
Şi le luase la bătaie cu băţul, de sărea părul din blana lor, în toate părţile. Şi pisicile dispăruseră. Nici că le mai văzuse nea Adam. Parcă le înghiţise pământul. Dumnezeu ştie pe unde se ascunseseră, săracele, două săptămâni, că de apărut, nu mai apăruseră. Dormiseră numai pe-afară. Nea Adam se ducea dimineaţa, le lăsa pâine goală pe pragul uşii, afară. Apoi se ducea la frigider, îşi tăia câteva felii groase de salam şi îşi punea burta la cale. Seara, când se întorcea, nu mai găsea nici o firimitură din pâinea lăsată pisicilor pe prag, semn că dihăniile erau în viaţă.
- E, aţi văzut ce bună-i pâinea? vorbea, de unul singur, nea Adam. Vă place, este? Ale dracu lighioane... vă dezvăţ eu de traiu' bun! Dacă v-aş arunca acum un os, cred că v-aţi lua la harţă pe el! N-aţi avea nici pe dracu, nici la stomac, nici la mama stomacului!

Când s-au întors Nuna şi Titi, pisicile apăruseră de prin ogradă şi se lăsaseră mângâiate şi alintate. Se bătuseră pe mâncare, mai să se omoare între ele.
- Aoleu, da' ce-or fi aşa jigărite?
- Le-a fost dor de noi!
- Să ştii!
- Da' ce-or fi aşa înfometate?
- Cine ştie? De mâncat, văd c-au mâncat zdravăn. Le-a dat nea Adam şi salamu', şi peştele, au păpat tot, mânca-le-ar mama pe ele. Ia, Titi, să te duci la nea Adam şi să-l chemi încoace, să-l cinstim c-o ţuică, fiindcă s-a îngrijit de pisici.
Titi se dusese. Îl găsise pe nea Adam muncind în grădină.
- Viu, da' mai pe seară, că mai am nişte treabă pe-aci, prin curte!
- Bine, bre. Te-aşteptăm! Să vii neapărat, că ne supărăm dacă nu vii!
- Viu, viu...
Nuna îşi petrecuse după-amiaza făcându-le baie pisicilor. Încălzise câte-o oală mare de apă pentru fiecare pisică în parte. Titi o ajutase. El ţinea pisica în albie, iar Nuna îi freca pisicii blana cu şampon, apoi o clătea cu apă călduţă, pe care o verifica vârându-şi cotul în ea, ca să nu cumva să fie prea fierbinte şi să opărească pisica, sau prea rece şi să-i fie frig bietului animal. Apoi Titi ţinea pe palmele desfăcute, orientate în sus, prosopul despăturit, iar Nuna aşeza pe el pisica udă ca vai de ea, iar Titi înfăşura repede animalul, ca pe un bebeluş, apoi îi freca uşurel blana cu prosopul moale, pluşat, ca s-o usuce. Şi aşa, cu fiecare pisică. Le-a luat aproape trei ceasuri.
Mai pe seară, nea Adam se dusese la ei, să bea o ţuică. Când intrase în odaie şi rostise Bună seara!, pisicile care, sătule şi îmbăiate, ca nişte prunci nevinovaţi, dormeau colac pe perne, auzindu-i vocea, ridicaseră capetele toate-odată, ca la un semnal numai de ele înţeles, şi, zărindu-l pe nea Adam în prag, într-o secundă, o zbughiseră care-ncotro, pe sub pat, pe după sobă sau pe după scrin. Fiecare cum apucase.
- Ce-or avea pisicile-astea, Titi? Ce-or avea?
Nea Adam îi povestise şi nevesti-sii cum îl dăduseră pisicile de gol:
- Şi cum, mă? În tot timpul ăsta tu ai fost l-alde Nuna şi te-ai hrănit pe ascuns cu salam şi cu peşte?
- Păi era păcat să dau carnea la pisici! Mai ales că salamu' e din ce în ce mai rar la co'perativă.
- Da' ce, era treaba ta? Că doar Nuna cheltuise banii, nu tu!
- Da, da' era păcat. Dumnezeu nu doarme. E deasupra noastră şi ne vede ce facem. Nu puteam să-mi bat joc de mâncare!
- Ce te bagi tu în treaba lor? Nu trebuia să te duci deloc! Dacă le dispare ceva din casă şi zice c-ai luat tu?
- E, zice... nu zice...
- Te bucuri la o felioară de salam... hapsânule! Ce ţi-o fi trebuind? N-ai minte deloc... Nici cât o pisică!
- Îmi era poftă...
- Şi nu puteai să-ţi cumperi de la co'perativă, dacă-ţi era poftă?
- E?! E prea scump!


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer