 | Înainte de a exista sofisticatul "film erotic" a existat - o să vi se pară ciudat - cinstitul film porno. Cinematograful era tînăr, la vreo 20-25 de ani, cînd primele producţii "cu circuit închis" (dar deschise la şliţ) erau proiectate în cadrul petrecerilor de bărbaţi. În America ele se numeau stag films (în traducere literală: "filme pentru burlaci"), în Franţa nu se mai ştie cum se numeau - mai ales că, foarte curînd, "perversul Hexagon" avea să producă mai multe decît SUA, lucru care avea să ducă la rebotezarea lor în... French films! |
Cu asemenea carte de vizită, e de mirare că anumite filme recente (vezi franţuzescul Baise-moi!) au avut de suferit de pe urma cenzurii. E drept totuşi că, între timp, America a trecut prin mai bine de trei decenii de pudibonderie oficială (faimosul "cod Hays", care stipula ce anume se poate vedea pe ecran... şi, mai ales, ce nu!), iar Franţa, cu toată revoluţia sexuală a anilor '60-'70, a rămas, în materie de "sex pe ecran", mult în urma literaturii.
Tango cu unt
Cînd vine vorba despre "sex în film", e bine de ştiut pe care din cele două cuvinte trebuie pusă majuscula. Filmele porno au, cum e şi natural, un ditamai "S" şi un, adesea, minuscul "f", în vreme ce deja-amintitele filme erotice au un "F" atît de mare încît striveşte, adesea, "s"-ul de lîngă...
Primul mare scandal legat de conţinutul erotic al unui film (atenţie: nu e vorba despre nevinovate apariţii nude ale vreunei vedete!) se declanşează în 1972, cînd pelicula lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris, este proiectată pe ecrane. Ce bizar! Ce coincidenţă!, ai spune, gîndindu-te că taman în Franţa, în acel moment, femeile rîdeau fericite cu toţi dinţii în care-şi ţineau pilula... Şi totuşi, acest film - în intenţie, mai mult un manifest estetic decît unul erotic - a dus la o polemică de proporţii, care a împărţit cinefilii în două tabere: pe de o parte, cei care nu vedeau în el decît exhibarea unor capricii sexuale ("Am înţeles, este Suflete în ceaţă al epocii maoiste - scria Jean Cau în Paris-Match -, doar că, acolo unde Jean Gabin îşi arăta privirea albastră, Marlon Brando îşi arată..."), iar pe de alta, cei care - asemeni cronicarei americane Pauline Kael - strigau cu trei tonuri mai sus că este vorba despre o capodoperă. Revăzut astăzi, la aproape trei decenii de la premieră, Ultimul tango la Paris pară să dea mai curînd dreptate celor care nu vedeau în el decît "puncte-punctele" lui Brando: îngrozitor de plicticos şi de pretenţios, chiar rizibil, uneori, în eforturile sale de a face Artă din bici (sau buci), filmul lui Bertolucci rămîne în primul rînd prin curajul unui mare star ca Brando de a juca într-o peliculă cu "porcărele" şi prin (culmea!) acele cîteva scene incriminante - cea mai faimoasă fiind cea în care Brando pune unt pe fundul Mariei Schneider, înainte de a o penetra... Altminteri, povestea (un american încearcă să uite de sinuciderea soţiei lui făcînd sex într-un apartament cu o individă cunoscută întîmplător) este penibilă de-a dreptul, mai mult un pretext pentru ca Bertolucci să-şi desfăşoare obişnuita lui virtuozitate tehnică. Pauline Kael s-a înşelat: Ultimul tango la Paris nu este o capodoperă - este doar un film cu sex "deviant", cu funduri unse şi cu Brando pe podea: sînt singurele lucruri "bune" dintr-o groaznică pierdere de timp!
Crăpelniţa, crashul, idioţii lui şi simţurile ei sau Cele şase filme ale Apocalipsei
Nu se stinseseră bine ecourile "scandalului Tango la Paris" că, doi ani mai tîrziu, italianul (din nou!) Marco Ferreri prezenta, la festivalul de la Cannes, Marea crăpelniţă. Starurile erau, de astă dată, Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi, Michel Piccoli şi Philippe Noiret, femeia era Andrea Ferreol, iar povestea - un "cvartet" de burlaci hotărăsc să se sinucidă dedîndu-se tuturor exceselor (sexualimentare) posibile - avea toate şansele să devină cea mai morbidă contribuţie a artei a şaptea la patologia umană...
Cum era de aşteptat, şi acest film a produs reacţii incendiare. Dar, pe lîngă Ultimul tango... al lui Bertolucci, e ca şi cum am pune alături Danielle Steele şi Rabelais: tot scandalul Tango-ului se epuiza în poveste, în timp ce "bomba" Crăpelniţei lui Ferreri avea darul de a deschide ochii tuturor că erau în faţa unei capodopere adevărate - una în care contează mai puţin "unghiurile de filmare", travellingurile şi celelalte artificii ale meseriei întrucît substanţa, şi doar substanţa, este suficient de şocantă pentru a rămîne în memoria oricui.
Din aceeaşi "familie" de filme fac parte cinci alte titluri obligatorii: Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei - ultimul film al lui Pier Paolo Pasolini (1975), Imperiul simţurilor al lui Nagisa Oshima (1976), Bucătarul, hoţul, soţia lui şi amantul ei al lui Peter Greenaway (1989), Crash al lui David Cronenberg (1996) şi Idioţii lui Lars Von Trier (1998). Sînt obligatorii pentru a înţelege de ce Cinematograful, vorbind despre Viaţă, nu putea exclude Sexul şi de ce, incluzînd Sexul, nu putea exclude Moartea. Filmele acestea provoacă reacţii, uneori puternice, de respingere, groază şi dezgust dar reacţiile acestea sînt preferabile plictiselii gonflabile
numite "porno"...
Striptease-ul transparenţelor
De-a lungul istoriei sale, Cinematograful a tratat Sexul în fel şi chip - de la flirtul pe canapea, la lumina veiozei, pînă la striptease-ul pe masă, sub lumini stroboscopice. Fiecare "poziţie" indică, de fapt, o anumită mentalitate: atunci cînd John Gilbert îi şopteşte "Divinei" Garbo, în Regina Christina (1933), că o iubeşte, gros-planul pe feţele lor echivalează cu o scenă de sex... La fel, în Trouble in Paradise (1932), cînd Lubitsch se încăpăţînează să menţină aparatul pe imaginea unui ceas care se învîrte, de la unşpe noaptea la trei dimineaţa, picanteria acestei mizanscene era îndeajuns de lămuritoare pentru ca bunicii noştri să înţeleagă ce s-a petrecut între bogata doamnă elegantă şi domnul la fel de elegant, care era secretarul ei particular...
Dar, aşa cum rochiile sau fustele doamnelor s-au tot scurtat pînă cînd s-a ajuns la moda "gagici în bikini" sau la toalete de seară care dezvăluie tot ce au femeile pe dedesubt (adică nimic), filmul a devenit, la rîndul său, tot mai transparent. De la bancuri fără perdea s-a ajuns la fără perdea, iar de la filme cu puţin sex s-a ajuns la filme cu mult sex şi apoi la sexuri cu puţin film.
Să comparăm puţin cîteva din cele mai "incendiare" scene de sex văzute în filmele ultimilor cincisprezece-douăzeci ani: în 9 săptămîni 1/2 al lui Adrian Lyne (1986), Kim Basinger îşi păstra (doar) pălăria pe cap într-un număr torid de striptease făcut de dragul ochilor lui Mickey Rourke şi ai noştri; exact 10 ani mai tîrziu, în catastrofalul Striptease al lui Andrew Bergman, Demi Moore este deja angajată la bară (într-un bar, nu într-un tribunal!) şi asudă în faţa cîtorva zeci de camionagii asudaţi, başca a spectatorilor din sala de cinema. Diferenţa (esenţială) este că blonda Kim o făcea în timpul liber, în apartamentul de playboy cu bani al lui Mickey, în timp ce bruna Demi o face ca să-şi întreţină fetiţa, în faţa unui public de cowboys... Din produs de lux, făcut pentru relaxarea-cu-surprize a celor bogaţi (vezi, în acest context, atît Amantul lui Jean-Jacques Annaud - 1991 -, cît şi polanskianul Lună amară sau Damage al lui Louis Malle, ambele realizate în acelaşi an: 1992), sexul a devenit produs pur şi simplu, care se poate practica oriunde - cu cît mai sordid (Baise-moi, 2000), cu atît mai bine... Mai mult: dacă gestul Marushkăi Detmers din 1986, de a practica o felaţie "pe bune" partenerului ei din filmul lui Marco Bellocchio Diavolul în corp, a şocat în aceeaşi măsură în care a adus o francheţe fără fasoane în prezentarea sexului pe ecran, mozoleala fără vlagă a corpurilor din mult-prea-comentatul Romance al Catherinei Breillat (1999), în care femeia nu mai ştie unde, cum şi cu cine să facă sex, dar încearcă orice combinaţie şi se deschide oricăror încercări (inclusiv cu Rocco Siffredi, starul italian al filmelor porno), este un pas înapoi: sexul apare ca lipsit de chef, cu pretenţii "filozofice" şi morală de doi lei... Poate că este, pînă la urmă, chiar "morala" căutării cu orice preţ a sexualităţii din partea unor regizori / scenarişti care nu prea mai au parte de aşa ceva în viaţa lor: filmele devin proiecţii ale dorinţelor refulate, iar scenele "de bază" - caricaturi mentale, adesea groteşti, ale actului sexual, în care actorii se dezbracă în pielea goală degeaba iar spectatorul devine, fără să vrea, martorul unui viol rece...
Cele trei perechi de cireşe sau Ce mai rămîne
Ne putem întreba: există, pînă la urmă, un cinematograf erotic demn de acest nume - în care să nu rămînă decît majuscula pe "capul" cinema-ului, precum pălăria lui Kim Basinger?
Pentru a răspunde, va trebui să uităm că există, din păcate, atîtea şi atîtea pelicule care au despre sex o părere atît de proastă încît îl includ în poveştile lor de duzină. O poveste proastă nu devine un film mai bun pentru că e pigmentat cu scene de sex este, pur şi simplu, un film prost cu sex irosit (vezi, printre altele, Body of Evidence cu Madonna şi Willem Dafoe - din 1993 -, dar şi Portarul de noapte cu Charlotte Rampling şi Dirk Bogarde, din 1974). Apoi, va trebui să trecem cu vederea acele titluri atît de înnebunite să nimerească "jackpot"-ul (toate cele trei perechi de cireşe!) încît rezultatul este în cel mai bun caz interesant, în cazul în speţă - isteric: Caligula lui Tinto Brass (1980) sau - nu vă miraţi! - Eyes Wide Shut, ultimul film al lui Stanley Kubrick (1999). Primul "arată tot", dar nu reuşeşte să ridice excitaţia mai sus de nivelul unor fotografii din Penthouse, al doilea nu arată nimic, dar nici nu te-ndeamnă să crezi că ar fi într-adevăr ceva de văzut... Sînt fiecare, în limitele lor, două exemple despre cît este de greu să faci filme în care Sexul să stea pe picior de egalitate cu Cinematograful. Le-am putea vedea chiar - cu "ochii larg deschişi" - ca fiind tipice degringoladei actuale în care Film şi Eros aleargă pe culoare apropiate, îşi fac cu mîna, îşi trimit "bezele" drăgăstoase, dar ajung la finiş în locuri diferite: Caligula, acolo unde Sexul e rege iar cinematograful - simplu uşier, Eyes Wide Shut, acolo unde Cinematograful dictează totul, iar sexul se supune speriat. Marele Film Erotic (mare pentru că e Film, mare pentru că Erotic!) aşteaptă probabil mileniul & secolul acestea noi pentru a se manifesta...
