Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Moţatu şi Stana


Carmen Botoşaru

22.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când Moţatu îşi dăduse seama că Ionel Bogdu îl spionează şi trage cu urechea la ce se vorbeşte în curtea lui, mucalit cum era, se apucase să inventeze tot felul de lucruri care să-l supere pe vecinul lui.
- Nevastă! Adu o halcă de slană din pod, dar vezi să nu dărâmi cârnaţii. Şi să le numeri, vezi câte mai sunt, că nu mai ţiu minte. Cârnaţii ştiu că mai sunt treij' de şiruri, da' slana nu mai ştiu... şaptişpe sau optişpe hălci?

Casele lor, vecine, erau construite cu faţa una la cealaltă.
- Ce-om fi gândit noi, Stano, când am făcut uşa pe partea asta?
- Păi aia e treaba! Că n-am gândit!

Moţatu plantase nişte salcâmi pe lângă gardul dintre el şi vecin, destul de deşi, doar-doar şi-o mai feri gospodăria de privirile curioase ale Sevastiţii, dar mai ales ale lui Ionel. Celălalt vecin al lui Moţatu era nea Gheorghe Barbă. Dar cu el n-avea nici o treabă, doar îi dădea bună ziua. Când nu era beat criţă, nea Gheorghe îi şi răspundea la bineţe.

Moţatu glumea întruna şi cu cei din casă, şi cu cine mai vorbea la drum sau la mat, şi la muncă. Ăsta era felul lui, aşa se simţea el bine. Poate de-aia, fiu-său mijlociu, Mironel, ieşise cam zănatic. Îi semăna şi la chip, bucăţică ruptă din el. Mironel umbla în gaşcă cu Dobrin, cu frate-meu Nelu şi alţii de vârsta lor şi făceau tot felul de trăznăi.

Moţatu venise odată la uşa noastră, să vorbească cu tata ceva despre băieţii-ăştia. Nelu stătea cuminte ca o măicuţă de la schit. Se simţea cu musca pe căciulă. Mirosea de la o poştă a vinovat. Într-adevăr, Moţatu venise să-l pârască. Aflase de la nea Ionică Cătuneanu, care vindea la librărie, că Nelu cumpăra aproape zilnic ţigări. Spusese că sunt pentru tată-său.
- Da' de când fumează, mă, tac-tu ţigări lungi, cu filtru? Las' că-l întreb eu, când l-oi vedea...

Nelu se speriase şi nu vrusese să mai cumpere, aşa că-l împingea în librărie pe Mironel Moţatu.
- Ce, mă, şi tac-tu fumează Cişmigiu? Ia uite...

Şi când trecuse pe-acolo Moţatu ăl bătrân, nea Ionică Cătuneanu îi pârâse pe Nelu şi pe Mironel. Tata l-a chemat pe Nelu în casă şi nu ştiu ce-a vorbit cu el. De bătut, nu l-a bătut. Sau i-o fi tras vreuna după ceafă dar, mândru, Nelu nu se văitase şi ieşise râzând din casă. Pe Mironel îl bătuse Moţatu cu cureaua. Se auziseră până la noi orăcăielile ascuţite - casa noastră era peste drum de-a lor, dar un pic mai câş, spre stânga, cum stăteai cu faţa spre poartă - şi înjurăturile lui taică-său.
- Ce, mă, nu poţi să stai pe scaun? Te doare curu', ă? a râs Nelu de el câteva zile după bătaie. Dacă eşti prost... De ce-ai recunoscut? Eu n-aş fi recunoscut!

Moţatu şi nevastă-sa, creşteau raţe leşeşti. Frumoase, frumoase tare. Mai cu seamă ciocul lor îmi plăcea mie. Lat şi roşu-portocaliu, cu două găurele spre rădăcină. Răţoii erau arţăgoşi şi războinici. Văzusem şi eu unul luptându-se cu un cocoş mare, gras şi pintenat, când mă trimisese mama la tanti Stana, să-i cer bidineaua, cu împrumut. Răţoiul leşesc se ţinea după cocoş, sărea pe el şi-l ciugulea. Cocoşul scăpa şi fugea sub porumbar. Răţoiul se băga după el. Îl scotea de-acolo şi apoi îl alerga până îl prindea iar şi se-arunca pe el. Nu i-a dat pace până nu s-a săturat el de luptă. Hmmm... luptă... vorba vine. Că doar cocoşul n-a făcut altceva decât să se apere, să tot alerge, ca să scape de bătaie.
Moţatu văzuse şi el cum răţoiul leşesc ciugulise cocoşul şi îl speriase, de-l pusese pe fugă, iar apoi îl urmărise şi-i sărise în cap iar şi iar:
- Uite-i pe Cassius Clay şi Bonavera. Trage-i, dă-i la gioale, nu-l lăsa! Calcă-l! Înnegreşte-i moaca! Zdrobeşte-l!

Apoi, zărindu-mă cum casc gura la păsările bătăuşe, mă-ntrebase:
- Tu ce vrei, mă?
- M-a trimis mama după bidinea!
- Se-apucă de spoit?
- Nu şt'u.
- Da' tu ce ştii, mă? Cum te cheamă, ştii?
- Da.
- Zor de zeamă?
- Î?
- Şi te strigă mămăligă?
- Nu...
- Na, coalea. Şi când termină mă-ta de spoit la voi, să-i zici să poftească să spoiască şi la noi, c-avem nevoie. Ai auzit?

Eu mă apucam şi îi ziceam mamei.
- Iar a râs Moţatu de tine! Of, of!

Şi râdea şi mama de mine.

Ce avea Moţatu mai de preţ, ca avere, era via de pe deal. Avea soiuri unul şi unul, iar vinul îi ieşea foarte bun.
- Şi gustul e bun, şi culoarea e deosebită.

Într-un an, cu vreo săptămână înainte de cules, s-a dus în deal, cu fiu-său mai mic, Vălică, şi s-a bucurat când a văzut ciorchinii grei de boabe coapte.
- Ce mai struguri... Hai, mă, să strângem câţiva, să le ducem şi lor, acasă, să mănânce şi ei. Uite, d-ăştia tămâioşii. Şi d-ăia cu broboana mare!

A cântărit recolta din priviri şi s-a simţit foarte mulţumit. A inspirat adânc, s-a închinat şi s-a rugat în gând pentru sănătate.
- Gata, sâmbăta viitoare venim cu toţii, la cules. Sui'-te-n căruţă, hai acasă!

În sâmbăta următoare, Moţatu îşi luase familia, chemase şi alte rude să-l ajute la cules şi se duseseră cu toţii pe deal. Când a ajuns acolo, mai să-şi piardă minţile, nu alta! Rămăsese mut şi cu ochii holbaţi: nu mai era bob de strugure, graurii mâncaseră tot! Se mai întâmplase şi altă dată. Nu lui Moţatu, altcuiva, nu mai ştiu cui. Graurii veniseră puzderie, atacaseră scurt şi lăsaseră în urmă scheletele de ciorchini. Fusese ca o răpăială, dac-ai fi fost acolo, n-ai fi avut timp să te dumireşti ce s-a întâmplat.

Moţatu a fost supărat catran. Mai târziu, când şi-a mai revenit, făcea haz de necaz:
- Bine că nu-s bolnav de inimă, că rămâneam acolo, lat! Trebuia să se-apuce Stana de făcut colive... iar vin pentru parastas, n-avea!

Lui Bogdu i-a părut bine, când a aflat:
- Eee... Dumnezeu dă cu o mână şi ia cu două, după cum ţi-e sufletu'!

Pe urmă s-a-nnegrit la faţă când l-a auzit pe Moţatu strigând la nevastă-sa:
- Ia, zi, Stano! Cât vin iau? Ajunge două sute de kile? Sau tre' mai mult?

Stana îi făcea jocul bărbatului ei, dar adăuga încet:
- Te pui la mintea lu' Bogdu... ce dracu? Om în toată firea eşti tu?
- Lasă-l, fă, să se oftice. Prea-i cărpănos! Păi dacă păţea el aşa, cred că-şi punea ştreangu' de gât, aşa-i de calic!
- Nu 'ceai tu că fiecare tre' să sufere de-o meteahnă?
- Aşa e! Da' meteahna lu' Bogdu face cât o sută!
- Că tu oi fi fără cusur! glumea Stana.
- Daaa... Eu sunt dat dracu!

Şi-apoi zbiera:
- Stanooo... Fă loc în cămară, c-am adus zece saci de cartofi şi zece de ceapă!
- Las-o dracu, bărbate, prea-i cusută cu aţă albă! îi şoptea Stana, trecând pe lângă el.
- Ce vorbeşti? Cum să fie cusută cu aţă albă?
- Ţi-a căşunat pe Bogdu?
- Hainu-ăsta? Faci prinsoare că e deja la gard, la drum, ca să vadă ce descarc din căruţă?
- E, şi ce descarci?

Moţatu zbiera iar:
- Vezi, femeie, c-am lăsat sacii în tindă, să nu te sperii sau să te-mpiedici de ei, că-i cam întuneric!
- Prea le pui coadă, nu te mai crede nici dracu, bărbate.
- Nu mă crede nici dracu, aşa e. Doar Bogdu mă crede! Hă, hă, hă...

Mie îmi venea mereu să râd de urechile lui Moţatu. Erau mari, cum nu mai văzusem la altcineva, şi parcă puţin ascuţite în vârf, iar lobii erau laţi.
- Bine, dracu, că nu-s femeie. Aşa... vorba aia, bărbatu' tre' să fie ninţel mai frumos ca dracu, da' nu-i musai! Hă, hă, hă... Lasă, Dumnezeu le-a chibzuit pe toate şi le-a făcut cum trebuie. Eu îs mulţumit. Mai ales că, uite, din trei copii, nici unu' n-a ieşit cu urechile mele. Este, Stano? Ia, zi, fă, cu cine i-ai făcut?
- Mai taci, omule, că te-aude Ionel Bogdu şi atâta e de-ajuns, ca să ducă vorba şi să umple satu'. Ştii că-i place să clevetească... mai ceva ca o muiere.
- Apăi... cum ziceam, fiecare tre' să aibă o meteahnă, deh! Nu-i nimeni sfânt!


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer