Irina Nicolau: Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează!

Irinei Nicolau nu îi plăceau referirile la moarte, ceea ce mă determină să spun, preluîndu-i o expresie care a deturnat destine în cercul prietenilor ei, că pe 3 iulie 2006 se împlinesc patru ani de cînd Irina a plecat să mănînce nori de una singură. Invitaţia pe care o adresa tinerilor dornici să se implice într-un proiect existenţial şi cultural aşa era: vino să mîncăm nori împreună! Îşi alegea cu uşurinţă viitorii colaboratori pentru că Irina poseda o charismă rară printre oamenii de cultură: avea discernămînt. A spus-o într-o emisiune TV şi H.-R. Patapievici, unul dintre cei care au iubit-o cu o iubire intelectuală nedezminţită de uitare. Dan C. Mihăilescu povestea cu ani în urmă că îl întrebase pe Andrei Pleşu cine este Irina Nicolau, iar Andrei Gură de Aur (cum l-a numit Irina într-o istorie a NEC-ului rămasă neterminată) i-ar fi răspuns: "Cum, nu ştii?! Un Dan C. în rochie!". Cu o lună şi ceva înainte ca Irina să plece dintre noi, i-am luat acest interviu rămas, în mare parte, inedit. Un fragment a apărut în publicaţia vîlceană Povestea vorbei.


Ciprian Voicilă: Ai încercat vreodată să laşi în urmă unul sau mai mulţi ucenici care să-ţi continue munca? Care ar fi calităţile necesare pentru un asemenea rol?
Irina Nicolau: Este foarte greu să formezi ucenici cînd ai îndoieli legate de tot ce ştii şi de tot ceea ce faci. Dacă aş avea ucenici, atunci ar fi nişte ucenici foarte îndoiţi şi, practic, nu ar fi ucenicii mei. Ar fi o întîlnire între nişte oameni care au vocaţia îndoielii şi, mai ales, care au o mare iubire de libertate şi o mare rezervă faţă de perfecţiune. De la Horia Bernea am înţeles că aspiraţia spre perfecţiune este o treabă drăcească. Omului nu îi este dat să o atingă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să lucrezi de mîntuială şi să nu faci, atît cît poţi tu de îngrijt, ceea ce trebuie să faci.

C. V.: În relaţia maestru-discipol ce oferă şi ce primeşte fiecare?
I. N.: Cred că cel mai important lucru care poate fi schimbat şi, de fapt, nu schimbat, ci oferit, este bucuria. În momentul în care relaţia devine chinuitoare, cred că trebuie abandonată.

C. V.: Care sînt ispitele care îl pot abate pe tînărul zilelor noastre din drumul său spre împlinirea spirituală?
I. N.: Prima şi cea mai primejdioasă este arivismul. Dar la fel de primejdioasă mi se pare suficienţa, clipa în care începe să creadă că ştie şi să fie sigur pe el pentru că ştie. Mai vrei şi alte ispite? Carierismul, prin carierism înţelegînd nu numai poziţie socială, ci şi bani, vilă, maşină, nevastă blondă. Toate sînt plăcute, dar poate cea mai preţioasă realizare este construirea de sine.

C. V.: Iubirea pentru o femeie poate fi o ispită?
I. N.: În ultimă instanţă, cred că se poate în toate felurile. Se poate în toate felurile să urci sau să cobori. Nici nu cred în formula cuplului care aspiră spre culmi spirituale ţinîndu-se de degetul mic. Se poate şi aşa, dar se poate şi o împlinire perfectă a bărbatului alături de o bravă gospodină care "toarnă" copii şi pune murături şi chiar lîngă o curvă, dacă aceasta ştie să facă ceea ce îi dă calitatea asta. Pînă la urmă, depinde cum se raportează bărbatul la acest personaj feminin, desăvîrşit intelectual sau dimpotrivă, şi cît ştie să se folosească de bucuria pe care i-o dă relaţia, să o convertească spre ceea ce face el. Revin la bucurie. În general mi se par păgubitoare relaţiile comsumtive, acele relaţii în care toată lumea suferă, toată lumea plînge, dar nimeni nu lasă pe nimeni. Dacă iei folos de la persoana de lîngă tine destul cît să-ţi facă ţie bine, această relaţie nu te poate abate. Dacă te abate este pentru că tu eşti "abatabil".

C. V.: Unul dintre subiectele pe care le-am dezbătut la cursul tău de etnologie ţinut la MŢR a fost "distracţiile tinerilor". Voi cum vă distraţi pe vremea studenţiei?
I. N.: Hai să nu spunem "cursuri" întîlnirilor noastre de la muzeu: erau nişte întîlniri de sensibilizare faţă de etnologie. Eu mă distram cu două grupuri, care nu intrau în legătură unul cu altul. Mergeam pe munte cu oamenii care iubeau muntele, mergeam în Deltă cu ceilalţi, şi pot să spun că cele mai mari bucurii, pe care le-am avut, sînt legate de natură, nu de cultură. Nu îmi amintesc să fi avut o cutremurare mai mare decît cea legată de un anumit moment în vîrful unui munte, de un anumit moment în care stăteam cu picioarele în apă în Deltă. Cultura nu mi-a dat momente de trăire comparabile. Pe de altă parte, mă preumblam şi cu oamenii care citeau mult şi care se gîndeau la ce au citit. Am făcut şi eu parte dintr-unul din grupurile lui Cornel Mihai Ionescu, unul de la începuturile curentului CMI. Îi datorez enorm.

C. V.: "Curentul" CMI?
I. N.: Păi, eu l-aş numi "curentul CMI", avînd în vedere ce a dat el generaţiei noastre. Nu ştiu ce a dat mai tîrziu, dar eu fără CMI aş fi fost cu totul altfel şi nu cred că mai bună. Mare parte din iubirea mea pentru îndoială şi pentru supleţe i-o datorez. Nu îl pot numi maestru. El era altceva, era un sunet la care încercam să ne acordăm, fără să reuşim pentru că este unic şi inegalabil. Dar mi-a folosit enorm întîlnirea cu el.

Am încercat să schiez, am încercat să beau, am încercat să citesc. Ce nu am reuşit să fac a fost să dansez. Întotdeauna mi-a fost ruşine să dansez, am dansat o singură dată în Bretania, acum cîţiva ani. Pe vremea aia se bea de se stingea. Eram adepţii bucuriilor foarte simple. Deşi în anii '70, găseai şi whiskey, găseai şi gin, noi tot vodcă beam. Important era că nu aspiram spre ceea ce nu aveam. Cei care aveau mai mult decît noi erau copiii de bani gata ai nomenclaturii de care ne era o scîrbă imperială. Eram foarte fericiţi în mizeria noastră, care era foarte mare. Era chiar foarte, foarte mare, dar pentru că era a tuturora, adică nu era unul mai încropit decît altul, eram toţi la un numitor comun. Ne descurcam.

C. V.: Ştiu că fiecare carte sau proiect cultural la naşterea căruia ai contribuit înseamnă pentru tine un copil. Dintre toţi aceşti "prunci" care îţi este cel mai drag?
I. N.: Cel mai drag îmi este volumul Haide, bre!, o istorie a aromânilor, de fapt nu este o istorie a aromânilor, ci o parte din trăirea mea din vremea cînd încercam să recompun o istorie a aromânilor. Pe vremea aceea nu ştiam că nu se poate şi aveam impresia că eu pot şi atunci am început această aventură, acum vreo cincisprezece ani. Cred că e lucrul la care am revenit cel mai des, cred că e lucrul care a consumat cea mai mare cantitate de hîrtie - vreo doi, trei pomi - şi care, pînă la urmă, sper să exprime nu povestea aromânilor, ci neputinţa mea şi a oricui altuia de a înţelege ce s-a întîmplat cu această parte de românitate despre care ştim foarte puţine şi o să ştim tot mai puţine. Mă întreb dacă nu cumva aşa au vrut ei. Obsesia mea este că aromânii cu dreapta scriau istoria lor şi a Balcanilor şi cu stînga ştergeau urmele.

C. V.: De unde vine pasiunea ta pentru Borges, Kavafis şi literatura japoneză?
I. N.: Poate vine din neputinţa mea de a realiza o anumită şmecherie care se practica la ping-pong. Mi-a plăcut enorm ping-pongul. Poate că de-aia îmi şi place dialogul atît de mult. Îl concep ca pe un joc de ping-pong. O şmecherie era să tai mingea, foarte aproape de plasă, încît să cadă pe partea celuilalt, drept lîngă plasă. Acestea sînt mingi care de obicei nu pot fi recuperate. Îmi place literatura care e "tăiată scurt". Nu poţi să te aperi de ea şi te bîzîie, dacă pot să mă exprim aşa. Am citit şi cărţi groase. În juneţe aveam naivitatea de a mă mira cum a reuşit Maxim Gorki să scrie de mînă Viaţa lui Klim Sanghin. Am citit multe volume groase, dar treptat am început să am gust numai pentru lucruri scurte şi realizate din mişcarea aceea de ping-pong.

Probabil că pe Borges nu l-aş fi iubit atît, dacă nu exista CMI. Şi l-am iubit o vreme latent şi într-un grad de normalitate aşa cum îl iubeşte toată lumea, pînă cînd au venit ultimii ani din comunism. În ultimii ani din comunism nu mai puteam deloc. Pînă-ntr-atît încît mă gîndeam cum o să plec în insula bunicului meu, Kefalonia, cum o să îmi iau bărbatul, care nu vorbeşte greceşte, o să ne facem un cort pe locul pe care îl aveam moştenit. Apă admiteam să obţin de la vecini, dar, altfel, eram decisă să mor pentru că nu mai puteam lua viaţa de la început. Aici oricum nu mai puteam trăi. Îmi imaginam cum vine primarul să vadă ce facem noi acolo şi cum îi spuneam: "Cară-te de-aici că e locul lui bunicu'! Am venit să mor". În această dispoziţie, pe noptiera mea existau riguros trei cărţi de Borges şi volumele de Platon apărute pînă atunci. Cum terminam un volum, treceam la celălalt. Ba Borges, ba Platon. Din Borges emit pretenţia că mai înţelegeam ceva, dar din Platon cred că nu înţelegeam mai nimic. Mă satisfăcea enorm sub raportul unei vorbării de foarte bună calitate. Era ca şi cînd aş fi ascultat hindi sau o limbă străină, dar care simţeam eu că are mult sens. Şi aşa am citit Borges şi Platon, Platon şi Borges pînă a venit Revoluţia şi îndrăznesc să spun că de-atunci n-am mai citit aproape nimic. În orice caz, faţă de cît citeam, am citit mult mai puţin. În relaţia cu cartea n-am mai avut bucuria pe care o aveam înainte. Pe de o parte, bucuria tihnită pe care o aveam atunci şi, pe de altă parte, bucuria de vînător, bucuria de a pune mîna pe o carte pe care mi-o doream extraordinar de tare.

C. V.: Pentru Borges, Raiul era o imensă bibliotecă. Tu cum îţi închipui că arată locul în care ne vom petrece veşnicia?
I. N.: Nu ştiu cum va fi Raiul. Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează! Adică să plutesc numai aşa, peste norişori şi peste lucruri foarte inconsistente şi pozitive? Un loc fără tensiuni? Pentru numele lui Dumnezeu, dar cum poate fi posibil un loc fără tensiuni?! Un loc în care nu are nici un rost să te opui, să invenţi ceva, să răstorni totul cu susul în jos?

C. V.: Chiar aşa, care e relaţia ta cu Dumnezeu?
I. N.: E o relaţie pe care nu o gîndesc pentru că o trăiesc. Şi mi s-ar părea că, dacă aş gîndi-o, n-aş face decît să o trădez şi să greşesc faţă de relaţia mea foarte simplă şi directă. Ştiu atîta, că Dumnezeu există, că fără El viaţa mea ar fi infernală, că mă încredinţez Lui fără nici o condiţie. Nu stau să negociez cu Dumnezeu. Prefer relaţiile directe, chiar dacă ştiu că sînt nedogmatice, şi nimic mai mult.

Să-ţi povestesc un vis pe care l-am avut odată şi care m-a cutremurat foarte tare. Se făcea că sînt într-o cameră foarte mare, drept în centrul ei, şi că unul din pereţii camerei, de culoare verde, arăta ca un televizor în care nu există imagine. Şi ecranul acela era Dumnezeu. Eu stăteam în mijlocul camerei şi, cu faţa spre acel perete, îi povesteam lui Dumnezeu toate eşecurile mele. Îi spuneam, Doamne, am încercat şi aia şi uite n-a ieşit, şi-am încercat şi ailaltă şi uite n-a ieşit... Şi după ce mi-am înşirat eu o parte din eşecuri, am auzit o voce tunătoare care spunea: "Pe mine lucrurile acestea nu mă interesează!". Şi atunci, în momentul în care m-am trezit, eram foarte speriată. Nu-mi puteam închipui că pe Dumnezeu ar putea să nu-l intereseze toate mărunţişurile din care se compune viaţa mea. Ulterior am realizat că, într-adevăr, cu El nu am nevoie de o comunicare atît de amănunţită. E o încredinţare de tipul bessa-bessa. Ştii ce e bessa-bessa? E o încredinţare totală, indiscutabilă şi care evită amănuntele.

(Interviu preluat din Dilema Veche, iulie 2005)