Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tiţu lu’ Bulea


Carmen Botoşaru

05.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tiţu lu' Bulea era unul dintre ciobanii de ispravă, te puteai bizui pe el. Tataia îl lăuda că era om dintr-o bucată şi printre puţinii care îşi ţineau cuvântul dat.

Se mai îndeletnicea, pe lângă oierit, şi cu pescuitul. Borcea era la un pas de el, casa lui era chiar pe colţul dinspre gârlă, era vecin, pe-o latură, cu nea Gheorghe Barbă. Tiţu avea barca lui, legată la mal. Undiţe de toate felurile şi multe alte scule. Când venea la stână, povestea de-ale pescuitului. Râdea:
- Mă, m-a prins furtuna drept în mijlocul apii. Când s-a înălţat valu', m-a urcat chiar pe creasta lui, de vedeam până sus în deal, la soacră-mea, cum făcea gogoşi. Când a coborât valu', m-a aruncat cu putere-n jos, de-am lovit fundu' apii şi s-a auzit: hââârşt!
- Şi ce-ai prins, Tiţule?
- Am prins pe dracu!
- Păi pe dracu poţi să-l prinzi şi fără să ieşi cu barca pe apă, pe timp de furtună. Sau ţi-era dor s-o vezi pe soacră-ta, da' mai de departe-aşaaa...
- Iete că aşa a fost să fie!

Până la urmă, Tiţu a avut un ghinion chior cu îndeletnicirea lui de pescar. Cine ştie cum, se rătăcise pe Borcea un morun, venise să-şi depună icrele. S-a nimerit să-l prindă Tiţu. S-a bucurat că nu era singur (deşi era un bărbat înalt, lat în umeri şi cu braţe zdravene), mai era cu încă vreo doi inşi, un cumnat, un văr sau cam aşa ceva, că altminteri n-ar fi avut putere să-l tragă doar el din apă, aşa de mare ce era peştele. Au scos din burta lui o găleată de icre negre. Dar, cum l-au sfârtecat, cum au apărut comuniştii la poartă.
- Cine i-o fi dat în gât?
- Hm, e greu de spus. Sunt destui care umblă cu turnătoria. Chiar printre cei care se dau prieteni. Sau, şi mai rău, din familie. Da, sunt şi cazuri d-astea. Şi-ncă destul de dese. Mănâncă şi ei un cozonac. Da' şi-aşa, dacă nu-i pâra nimerica, tot nu putea să vândă icrele pe furiş. N-avea cum să nu se afle. Că doar nu-s ac, ca să nu se vază. Lasă, tot rău' spre bine. Ar fi înfundat puşcăria.

După ce că nu le-a rămas şi lor nici o mărgeluţă din icrele negre, măcar să guste şi ei, comuniştii le-au mai şi făcut dosar pentru cercetare.
- Ca ce chestie?
- Că n-au anunţat autorităţile din prima. Ca să scape basma curată, au declarat că au vrut mai întâi să tranşeze peştele, după care s-ar fi dus la miliţie şi la primărie să anunţe. Da' tot s-au ales cu o amendă frumuşică. Deh... ce puteau să facă? Au plătit-o. Tiţu avea bani destui, nu asta era problema. Cum să n-aibă, dacă era cioban? Că, pe lângă oile CAP-ului, fiecare cioban îşi avea, pe şestache, şi oile lui.

Tiţu nu s-a lăsat de pescuit după povestea cu morunul. Îi plăcea lui să stea pe apă, chiar dacă nu prindea mai nimic. În fiecare primăvară îşi vopsea barca, o repara, o pregătea de scos la treabă. Într-o noapte, ieşise şi el, ca omul, pe-afară. Era lună plină. Privind spre apă, i s-a părut că mişună nişte umbre pe lângă barca lui. A fugit într-un suflet. Aşa era, ochii lui nu se înşelaseră. Nişte ţigani - erau vreo patru - încercau să dezlege barca, s-o fure. Tiţu a sărit la bătaie, dar n-avea cum să-i dovedească singur, cu mâinile goale. A încasat grămezi de pumni, în gură, în cap, în stomac, pe unde s-a nimerit. Unul dintre ţigani a scos cuţitul şi i l-a înfipt lui Tiţu în burtă.

Peste noapte, nevasta lui Tiţu, tanti Viorica, s-a trezit şi, negăsindu-l pe bărbatu-său în pat, l-a căutat pe-afară. La stână n-avea cum să fi plecat, căruţa era în curte. Bicicleta, la fel. O fi trecut vreunul dintre ciobani să-l ia?
- Dar ce? Nu mi-ar fi spus? îşi zisese femeia.

Barca se vedea la locul ei. Dar... parcă ceva, o pată mai întunecată, se zărea lângă barcă. Alergase într-un suflet, desculţă. Tiţu zăcea lat, plin de sânge. Era mort. Răcnetele femeii, în liniştea nopţii, îi treziseră şi pe surzi. Eu am sărit în fund, speriat. Auzindu-i pe cei mari că ies afară, m-am dus după ei. Am alergat toţi spre gârlă, de unde veneau strigătele. Când am văzut-o pe nevasta lui Tiţu, ţin minte că m-am mirat în sinea mea că o femeie aşa bătrână avea părul lung. Nu m-aş fi gândit niciodată că sub basmaua cenuşie ea avea cozi împletite. Acum, părul ei sur, slobod, era încâlcit şi o făcea să arate ca o vrăjitoare rea. Pe Tiţu, eu nu l-am văzut. Era prea multă lume adunată. Şi nici n-aş fi vrut să-l văd. De când cu Bălăieţu, îmi era frică de morţi. Dar am auzit-o pe mamaia spunând:
- Dacă n-ar fi fost plin de sânge, ai fi zis că doarme.

Femeile, speriate, plângeau şi ţipau. Bărbaţii, mânioşi, înjurau şi se întrebau cum de se întâmplase una ca asta. A fost mare, mare jale.

Pe ţigani i-a prins chiar în ziua în care Tiţu a fost îngropat. Dar ce folos?

La groapă, l-a dus Ionică al Floarii, cu tractorul de la CAP. Marginile remorcii erau coborâte, iar în remorcă, femeile întinseseră macate, agăţaseră coroane şi un tablou vechi, cu chipul lui Tiţu, tânăr. M-am ascuns în casă, dar tot am auzit claxonul lung şi strident, de plecare, şi zbierătele ascuţite ale femeilor.

Pe faţa casei, tanti Viorica întinsese o cârpă neagră, în semn de doliu, şi scrisese pe ea numele întreg al lui Tiţu şi anii când se născuse şi când murise. Lângă ea pâlpâia, zi şi noapte, fie cald, fie zloată, lumina unei candele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer